Warning: session_start(): open(/home/epolitic/public_html/.tmp/sess_vpfnger1g3sm24pd80dovt0u47, O_RDWR) failed: No space left on device (28) in /home/epolitic/public_html/.includes/init/session.php on line 12
Jurnalul lui Tavi (13): Am devenit calaii unor oameni pe care nu aveam voie de la Dumnezeu sa-i judecam

Jurnalul lui Tavi (13): Am devenit calaii unor oameni pe care nu aveam voie de la Dumnezeu sa-i judecam

Postat la: 08.05.2020 08:59

Revad, dimineata pe un canal tv fragmente din conferinta de presa a dlui Orban. O mare de vorbe care nu spun mai nimic. Intotdeauna m au fascinat oamenii care in public reusesc, cu aceleasi 120 de cuvinte timp de mai bine de o ora sa nu spuna nimic; sa nu raspunda la nici o intrebare, concret. Nu stiu cum te poti simti ca prim ministru al unei tari, sa vorbesti ocolind subiectele, sa vorbesti, ca o masina de vorbit stricata, fara sens, fara nici o picatura de emotie.

Ce faci, ca om, dupa o astfel de conferinta de presa, in care n ai spus nimic, in care, ca norocul, si intrebarile proaste, dezlanate si vagi, te au ajutat sa bati pasul pe loc, inseland o buna parte din poporul care astepta, ca prostii, ceva de la tine. Il urmaresc fascinat si cand e filmat, la inceputul sedintelor de Guvern; are loc acolo, intr o artificialitate si intr un scenariu gandit si jucat prost, un teatru meschin. Se face "ordinea de zi", vezi Doamne, fiecare ministru spune ce are de spus in legatura cu "temele" sedintei. Dl Orban, cu privirea pierduta, de parca chiar ar gandi, converseaza cu fiecare, la tema, sa arate lumii castie despre ce e vorba; apoi multumeste presei, semn ca ce se va discuta de aici incolo, nu va mai fi public.

Exista, cu siguranta in vietile tuturor oamenilor "cuminti" din Romania, ceva ireal, inefabil, care ii face sa reziste in fata acestui teatru de prost gust pe care il vad la tv., zilnic. Exista ceva care ii face sa reziste, sa mearga inainte, chiar daca stiu ca sunt mintiti, cu nerusinare. Dar candva, intr o zi, cu totii vor trebui sa paraseasca aceasta pozitie si sa opinieze. Sa aleaga, cumva, pentru ei si pentru copiii lor. Pe zi ce trece totul se degradeaza; cu sau fara Coronavirus se vede intr o imagine uriasa falimentul clasei politice, si, ce e si mai trist, falimentul democratiei romanesti. E o toropeala placuta, sa traiesti intr un ireal proteguitor si sa nu vrei, sa nu poti sa alegi; sau, mai precis, sa nu ai de unde sa alegi.

Sunt zile care te coplesesc, cum a fost aceea de ieri, prin substanta lor densa: e deajuns un telefon, un dialog cu un om care, ca si tine, cauta explicatii, traieste, adica. La telefon, indelung cu Serban Marinescu, acest regizor de geniu, despre "cum a fost posibil" si cum e posibil asa ceva... Despre ingenuncherea voluntara, despre acea demnitate care nu se mai poate trai, ca forma de exprimare sufleteasca in Romania. Un minut la telefon cu un om minunat ca Serban este echivalentul aparitiei unei mici luminite, intr un tunel mult prea lung pentru rabdarea si viata unui om. Echivalentul unor continue minuni, ale revelatiei linistitoare ca mai sunt constiinte in tara asta. Imi incep dimineata rememorand discutia cu el, se aseara, fapt care imi da o buna dispozitie curioasa; cafea cu amintiri, - de ieri si de azi- iata o posibila modalitate de a incepe o zi.

Ieri a fost ziua bucuriilor telefonate: o portie de buna dispozitie, pe care incerc sa o prelungesc si azi a venit tot prin telefon, de la Nicusor Nastase, cu care am ras cateva minute bune evocand "lingusirea" atat de caracteristica politicianului roman de azi. Se tot vorbeste despre oamenii din preajma lui Ceausescu, cum ca ar fi fost etalonul lingusirii, ori asta nu e adevarat. Din partea lor era mai mult o abtinere programatica de a contrazice "linia oficiala", decat de lingusi si a aproba orice zicea seful. Se tacea mult, pe timpul impuscatului. Se fereau sa se exprime impotriva, dar nici nu se grabeau sa legitimeze prostia. Cei mai inteligenti foloseau chiar linia oficiala interpretand o si dandu i sensuri nebanuite, care sa justifice atatea "deraieri" de la linia ideologica, altfel spus,reparau ce se putea repara... Dar nu mai putem face comparatii. Nu mai are sens. Penibilul a devenit atat de grosier si atat de nonsalant exprimat in public, incat chiar nu mai conteaza.

E o placere sa vorbesti detasat cu Nicusor: te poarta printre amintiri reale, cinstite, dintr o lume pe care ne am grabit s o condamnam fara s o studiem in amanunt. O lume cu dramele, greselile si prostiile ei. Cu tragedii, cu destine de oameni pe care nu i am cunoscut si nu i vom cunoaste si in legatura cu care n am facut niciodata efortul de a i analiza fara patima. E una din cele mai mizerabile tare aduse prezentului continuu pe care il traim, obligati de politicienii fara idei: aceea de a imparti lumea in buni si rai si de a judeca la repezeala, cand e vorba de oameni... Am crezut ca vom scapa de aceasta schimonosire sufleteasca prin care Lumea a trecut dureros de multe ori: n a fost sa fie asa. Am devenit calaii unor oameni pe care nu aveam voie de la Dumnezeu sa i judecam. L am abandonat pe Dumnezeu, ne am abandonat tot ce era mai bun in noi, ca sa devenim judecatori strambi. Judecatori care primesc verdictele in plic, sau ne sunt sugerate prin latratorii publici, unelte mizerabile cu care s au distrus vieti.

*

Mi ar placea un film despre ce traim azi, facut de Seban Marinescu... El are puterea sa "taie" chipuri, sa aseze caramizi de imagine, care sa explice profunzimile, tuturor celor care n au avut puterea sau nu au avut voie sa inteleaga mizeria in care traim. Pentru ca este un om care isi pastreaza lumina in orice context si cu ea lumineaza sufletele. Sa creezi cu lumina personaje si situatii gri este, orice s ar spune, o trasatura de geniu. Parca zice: uitati va la ei, dar nu i judecati, sunt rai, lacomi, mizerabili, dar nu i judecati voi. Uitati va intai in oglinda si luati aminte. Nu e vindicativ, isi iubeste personajele, gasind chiar si numai un simplu gest cald la fiecare monstru. Sunt si ei aici, sunt si ei oameni. Dezumanizarea pe care o vede este, parca atenuanta, palida, patrunsa de intelegere, dar nu de acceptare. Nu si ucide cu sange rece nici un personaj negativ. Construieste personajul incercand sa inteleaga ce se ascunde in spatele caderii lui in neantul abrutizarii. Si prin asta, filmele lui stralucesc, atinse de pana geniului. Fiindca filmele lui sunt pagini din cea mai buna memorie. Aceea care cantareste si arata, nu cea care judeca semenii cazuti. Fiindca si caderea morala sau etica a unui om e de pastrat in memorie, fiindca un om, mai multi oameni cazuti, distrusi pana la urma de opacitatea unei societati in prea mare graba, care se indreapta spre nicaieri, este o drama uluitoare, de un tragism pe care prea putini pot sa l inteleaga; abrutizarea este si in cel care nu vrea sau nu poate sa inteleaga caderea, multumindu se doar sa judece si sa condamne.

Un film este, orice s ar spune, si memorie, iar asta mi se pare important. Sa poti stoca memorie, acum cand cartile care se scriu nu se mai preocupa de sufletul Omului, ci mai ales de ele insele ca obiect, ca valoare de piata, asta mi se pare esential. Imi pare nespus de rau ca nu ma pricep si nu ma tin curelele sa scriu scenarii. d'Annunzio scria inca de la inceputul secolului trecut scenariul pentru "Cabiria", atunci, cand putini luau in serios scenaristica. E un moment in care spectatorul obisnuit consuma filme americane de trei lei si citeste "best seller" uri cam de acelasi pret... La Sibiu, in tineretea mea, era bataie pe un abonament la Cinemateca de pe strada "Tribunei" si un moment important al zilei de vineri, seara, cand Ecaterina Oproiu prezenta marile filme ale Lumii, la "Telecinemateca". Pentru lumea in care traim conteaza foarte putin, insa, prima scoala de film din lume, a lui Eisenstein, se dorea a fi echivalenta cu orice alta scoala de arta sau arhitectura.

Daca filmele care fac sali pline azi sunt mai mult divertisment decat arta, asta se intampla, probabil, fiindca oamenii s au dezobisnuit sa aiba memorie; si, mai rau, s au dezobisnuit sa uzeze de memore ca de un instrument al autocunoasterii, in primul rand, si apoi, in al doilea, de memorie ca instrument de descifrare a realitatii. Totul se desfasoara in viata noastra intr un ritm de o viteza uluitoare, cee ce ne face, practic sa uitam. Umberto Eco semnaleaza ca accelerarea vietii duce la stergerea memoriei, si o caracterizeaza ca una din cele mai dramatice probleme ale civilizatiei umane. Stergera memoriei prin incarcarea ei via internet cu tot felul de gunoaie, cred, este ceea ce pur si simplu, prosteste. Ce ma face sa am o unda de pozitivitate in dupaamiaza asta este ca in momentul cand tot acest mizerabil internet, cu tot cu retelele de asa zisa socializare nu vor mai exista (sper din toata inima sa se intample asta, chiar daca eu n o sa mai fiu pe aici sa ma bucur!), cartile si filmele vor rezista. Stocate intr un fel sau altul, vom putea citi in biblioteci, chiar la lumina lumanarii si vom redescoperi, poate cinematecile, si marile filme, marea "memorie" astistica a Lumilor dinainte de noi. Va fi un urias pas inainte, fiindca ne vom descotorosi de "gunoaiele" asa zis culturale, redescoperind, in fapt, memoria lucrurilor importante ale vietii si ale sufletului. S a intamplat ca ultimul film pe care l am vazut inainte de schimbarea din 1989 sa fie "Principiul dominoului", cu Gene Hackmann, intr o sala aproape pustie si fara caldura. Vazusem si Conversatia, si Filiera. Filmele lui imi dadeau o stare de imponderabilitate, un fel de confirmare surda, muta, ca noi, oamenii nu vom putea rezista decat izolandu ne si protejandu ne departe de angrenajeje abominabile izvorate din dorinta de putere si bani. Se derula, parca, in fata ochilor mei un proces verbal despre mizeria umana a politicii, a posesiunii si a stapanirii celuilalt.

S a intamplat ca sa vad Salzburgul pentru prima data acum aproape 15 ani, intr o calatorie de sfarsit de an, cu bani numarati, ca orice roman. Primul afis care mi a sarit in ochi, pe unul din portalurile masive de piatra ale restaurantului "Till Eulenspiegel" a fost acela al cinematecii salzburgheze. Ei nu renuntasera la aceasta institutie. Neavand o generatie de "mizerabilisti", care sa produca filme, austriacul se multumea, iata, cu ce i se lasase mostenire: in ziua cand am ajuns eu acolo, cinemateca din Salzburg prezenta un portret Hackmann. Am revazut trei din filmele marelui actor, cu senzatia ca nu le pot pierde, si ca in acel moment inchideam un cerc. "Principiul dominoului" sub Ceausescu, intr o romanie inghetata, in noiembrie 89, si "Conversatia", aici, intr o lume aparent libera si colorata. In fapt, unul si acelasi mesaj, facandu mi, prin resuscitarea memoriei, legatura intre doua lumi...

*

Imi amintesc: Salzburgul ma fascinase inca dinainte de 89, din povestile lui Mircea Ivanescu. Nici el nu fusese acolo vreodata, insa unul din scriitorii pe care ii iubea mult, era Georg Trakl, salsburghez autentic; cand am ajuns in fata casei lui, aflata chiar pe pietonala care traverseaza centrul era spre seara, iar casa in care s a nascut Mozart, unde se inghesuiau zeci de straini cu aparatele de fotografiat pregatite, apropape ca nu mi a atras atentia. Mergeam agale, printre oameni, in aglomeratia tipica dinainte de Craciun: de o parte si de alta magazine frumos luminate, cu vitrinele stralucitoare pareau desprinse dintr un basm cu regine si cavaleri, ma anesteziau cu fiecare metru parcurs. Deodata, in stanga, pe peretele mohorat o placa de metal, care poate trece usor neobservata mi a atras atentia ca ma aflam chiar in fata casei in care acest fiu de comerciant, la masa lui de lucru a schimbat din temelii poezia germana moderna. Era tarziu s o vizitez, nici nu cred ca mi am dorit asta. Incercam, mai degraba sa implinesc cumva un vis al lui Mircea Ivanescu, care nu ajunsese in acest loc; voiam doar sa stiu ca merg pe acelasi trotuar pe care trecea in fiecare zi Trakl, chiar si in ziua cand ajuns acasa de la celebra cafenea unde petrecea o buna parte din zi, avea sa scrie ca "Numai celui ce isi dispretuieste fericirea ii va fi data cunoasterea.".

Din fata casei poetului m am intors, trecand pe langa un frumos magazin "Mont Blanc" in care lumea cumpara minunate unelte de scris; ma cuprinsese un tremurat usor, imi era frig. Cativa zeci de pasi pe o straduta luminata a giorno, printre chipuri vesele ale oamenilor din toata lumea, care asteptau marea sarbatoare a Craciunului in acel oras, rataciti prin magazine, si am ajuns in fata celebrei cafenele "Tomaselli", unde Trakl obisnuia sa se "piarda" in fata aromei de cafea si a fumului de tutun. Cafeneaua baroca, care functiona inca din anii 1400, cu doua etaje era aproape plina. Ciudat, nu erau prea multi tineri: oameni intre doua varste, citind ziarele prinse intre doua baghete de lemn cu maner si carlig, ziare din toata lumea, de la El Pais pana la die Welt si de la Corriere de la Sera la Le Monde. Figuri serioase, impunatoare, femei la varsta a doua, cu inele grele pe degete si balnuri lungi de Chinchilla, barbati cu haine fine cusute pretios la croitoria casei "Habsburg", fumatori de pipa si cigar, cu totii petreceau un timp al linistii si al micii placeri oferite de cafeaua cu arome de chocolata sau ale unei prajituri somptuoase, oferite de chelneritele care se plimbau printre mese multiplicandu se in oglinzile vechi, lasand delicat pe mesele clientilor prajituri sofisticate, atunci scoase din mainile chiocolatierilor din spatele usilor batante. Nu stiam care a fost masa preferata a poetului, dar m am gandit ca poate fi cea din partea stanga a intrarii, la parter, lipita de geamul prin care puteai vedea piata si furnicarul de oameni. In fiecare din cele trei zile, la ore diferite am stat la acea masa, "a lui Trakl" de la Tomaselli si am cautat sa mi iau in suflet toata atmosfera aceea de cafenea austriaca, toate chipurile localnicilor, sa intru in automatismul poetului salzburghez, sa strabat cei cateva sute de metri de la casa memoriala pana la cafenea, dupa chiar obiceiul sau, al omului si poetului de geniu, care a trecut voit prin toate fericirile lui fara sa se opreasca, coborand voluntar spre un infern pe care il anticipase.

*

"10 AMR"!, imi scrie Bogdan Comaroni, si ma trimite iarasi inspre amintiri. Ultimele zece zile de armata. Eram aproape civili, ne desparteam, paradoxal, de una din cele mai sigure perioade ale vietii. Nici prin cap nu ne trecea ca suntem in armata, fiindca armata se ocupa cu lupta, cu razboiul. Un razboi parea, atunci un fapt imposibil. Traiam acea siguranta in care nu ni se putea intampla nimic, nici bine si nici rau, o liniste imponderabila, in care traiam fiecare zi ca pe urmatoarea si atat. Ne obisnuisem sa respectam reguli, chiar daca erau idioate, ne obisnuiseram sa fim condusi de analfabeti, de oameni rai, vanitosi si decerebrati. Armata noastra nu era o scoala in care sa fi invatat sa luptam, ci mai degraba un instrument de descifrare a absurdului si o scoala in care unii invatau sa se spele pe dinti si sa se barbiereasca dimineata, iar altii sa inteleaga ca uneori prostia poate sa conduca prin ordine absurde, scurte si precise si ca de multe ori nu poti face nimic pentru restabilirea ordinii normale.

*

Ce frumoase sunt dialogurile, chiar si la telefon, cu oamenii pe care, in timp i am luat in inima, si care si au gasit cumva un loc pe veci in structura noastra intima; fiecare fraza, fiecare cuvant pe care il auzim de la ei este cumva o piatra care asteapta deasupra ei alta piatra, la fel ca in constructii. Constructia unui edificiu se facea altadata greu, in timp, cu multe incercari, cu ganduri spre viitor, cu revenirea la amintiri, la origini, la baza zidului; vorbeai despre o constructie, fara sa uiti cum arata campul inainte de a trasa fundatia, de a pune jaloanele. E un noroc ca avem printre noi astfel de oameni, chiar daca foarte putini. Ei sunt cei care ne ajuta sa mergem inainte, dar sa pastram vie imaginea noastra dinainte. Aici memoria ne ajuta sa nu ametim, sa ramanem cu picioarele pe pamant. Fiecare cuvant, fiecare stare pe care un astfel de om nepretuit ne o ofera, chiar si intr o convorbire la telefon este, pana la urma o piatra cu care sufletul nostru mai ridica un nivel la ampla constructie din care ne luam zilnic "apa vie", fara de care nu putem trai.

Imi povesteste profesorul Banu, despre o inregistrare alb-negru pe care o urmarise inainte de a vorbi cu mine. "Caligula" pusa in scena de Maniutiu acum multi ani - exceptionala. Recursul la memorie este sau e pe cale sa devina chiar inefabilul. Vin din spate generatii ciudate, pentru care memoria va fi un "stick" si pentru care nu vor mai exista jaloane. Ce va ramane important pentru generatiile viitoare din istoria teatrului, a filmului, a literaturii?

De care dintre actorii romani imensi, care nu mai sunt, isi vor amintii tinerii de maine?  Ajungem cu vorba la Ionesco, pe care l a cunoscut si imi povesteste despre finalul vietii lui cand picta, si cand intr o expozitie, la Paris, acesta expusese niste admirabile aquarele in tonuri foarte intense, de rosu si albastru, ca un ultim strigat de despartire al celui care pleca, inspre Lumea care avea sa ramana...

*

Ma tot gandesc sa renunt la acest pseudo-jurnal. M am cam plictisit de mine (am ras cu maestrul Banu pe chestiunea asta - el zicea ca, da, un timp poti sa stau doar cu tine, dar nu mult! Un timp, merge aceasta coabitare, dar daca se prelungeste, nu e bine !), si daca n as putea scrie din amintiri, despre oamenii care de a lungul vietii m au format, oameni pe care ii iubesc si pe care i am luat in mine, n as prea avea despre ce scrie... Nu sunt foarte multi, au loc cu totii in sufletul meu, stau comod acolo, si e de ajuns un cuvant, un telefon, o intalnire pe strada, la o cafenea, ca toata lumina lor sa ma inunde, sa ma "salveze", sa ma faca sa nu uit. Dar nu ca personajul lui Borges, Funes, din "Funes cel ce nu uita", acel personaj care evoca, parca, chiar aceasta noua dimensiune a vietii noastre sub otravitorul aer al computerului. Un Funes care si a pierdut capacitatea de a uita, un om care ar corespunde azi acestui calculator portabil pe care il are majoritatea dintre noi asupra lui.

Noi avem cate un computer, sau computerul are in posesie cate un om? Sper sa nu mai fiu prezent pe aici in momentul in care se va da acest raspuns... "Vous etes une generation perdue", ii spunea Gertrude Stein lui Hemingway, dar adevaratele generatii pierdute sunt acelea care n or sa si mai stapaneasca propriile amintiri. Noi mai avem memorie, o memorie care nu e "salvata" sau "stearsa" cu un "save" sau "delete". Mai avem o limba, cea romaneasca, mai avem o istorie a devenirii. Dar nici limba nu mai e ceva important. Se scrie prost, se vorbeste prost si incorect, de la politicieni la jurnalisti si de la profesori la elevi. Imi povesteste George Banu cum Cioran, cu care era bun prieten i a spus intr o zi: "Limba materna creste ca iarba rea!" si cum, cu cat se apropia de "marea trecere", Cioran vorbea tot mai mult romaneste. Dar pare ca acum, la noi, nici iarba rea nu mai razbate...

Diferenta intre memoria bolnavicioasa a computerului si memoria noastra afectiva este esenta trecerii noastre pe acest pamant. Din nefericire nici limba romana, nici cultura, oamenii, intamplarile care ar merita sa ramana in memorie nu mai sunt de mare importanta. Vin generatii care vorbesc si scriu o romgleza puturoasa, si care reusesc cu usurinta sa si "selecteze" si sa si stocheze amintirile asa cum ai executa pe computer comanda "Save as...".

In ce ne vom transforma, noi, oamenii? Ce vom mai sti despre Peter Brook, despre Cioran, despre George Banu, despre Serban Marinescu, despre Antonioni, despre "La Dolce Vita" a lui Fellini? Dar despre Fritz Lang, de Sica, Milos Forman? Cine ne va orandui de acum inainte memoria? Se va face totul dupa comanda "Select all..."? Si cine va fi cel care va da comenzile pentru noi, cei care ne vom fi pierdut posibilitatea de a alege, asa cum am pierdut respectul fara de "Drepturile fundamentale ale Omului"? Sunt unii care intuiesc si care mai vorbesc, pe unde mai apuca, despre imensa dorinta a unora de aici, de a ne "orienta" memoria (si deci gandurile!) in directia in care doresc ei. Cine "se prinde" si spune public ca albul e alb si negrul e negru, mai devreme sau mai tarziu e indepartat din scena, daca nu cumva si arestat si compromis. Cine are timp sa verifice daca e adevarat sau nu? Nimeni nu vrea adevarul, toti se concentreaza pe salvarea personala.

"Cand statul este prea puternic, poezia tace. Cand statul cunoaste o criza profunda, (cazul Italiei dupa razboi), arta e libera sa spuna ceea ce are de spus. Neorealismul infloreste intr o Italie aflata la pamant.", spune Umberto Eco. Cum este, atunci, statul nostru de azi? Nu vad cum arta contemporana ar spune ce are de spus. Sau, poate, doar atata are de spus, din moment ce vedem atat de putin.

O scena povestita de Tudor Octavian petrecuta la teatru, la una din piesele lui Shakespeare: "Publicul freamata de bucurie la intrarea in scena a actorilor: 'Uite o pe aia care joaca in reclama cu matreata!', 'Ia uite l si pe frumosul ala din reclama cu detergentii la televizor!' In scena apare si batranul rege Lear. Sala este in extaz: 'Mai, frate, asta nu i ala care face reclama la ratele fara giranti? Ce bun e, dom'le, rad de el de ma stric, cand il gaseste barbatul lu' aia in baie!"

Octavian Hoandra

Comentarii

Adauga un comentariu

Adauga comentariu

Nume*

Comentariu