Cazul „Loredana Groza". De ce rup manelele ţara în două şi în 2021

Un specialist în etică aplicată, un scriitor cu teza de doctorat despre manele şi un director de programe de radio explică, pornind de la cea mai recentă piesă a Loredanei Groza, „Fericire“, de ce, de la finalul anilor ’90 şi până astăzi, manelele au polarizat constant societatea.

În urmă cu două săptămâni, Loredana Groza lansa piesa „Fericire", în colaborare cu 10 dintre cei mai cunoscuţi cântăreţi de manele ai momentului: Costi Ioniţă, Florin Salam, Vali Vijelie, Jador, Jean de la Craiova, Adi de la Vâlcea, Culiţă Sterp, Nicu Paleru, Baboiash şi Ştefan. Chiar dacă Loredana (50 de ani) nu este primul artist mainstream care colaborează cu manelişti - aceasta nu s-a ferit, de-a lungul carierei să colaboreze cu artişti ai tuturor genurilor muzicale, inclusiv rap, folclor, trap şi muzică lăutărească -, asocierea cu manelele a stârnit aprige discuţii pe reţelele sociale, dând glas rasismului, misoginismului şi elitismului. De altfel, postarea unui influencer, pe Facebook, care conţine remarci ofensatoare şi ironii sinistre - „Costiţă Ioniţă care tocmai a ieşit de la chimioterapie, şi-a trântit un lanţ la gât şi a zis că e bine dacă cântă cu Loredana, că tratamentul e scump" -, a adunat, în numai câteva zile, peste 14.000 de aprecieri, sute de comentarii şi mii de distribuiri.

Am vrut să aflăm de ce mai există încă polemici şi controverse atât de puternice legate de manele în 2021 şi de ce publicul s-a manifestat odată cu apariţia melodiei Loredanei Groza, dar nu şi la cele ale altor cântăreţi. Radu Uszkai, membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată şi asistent universitar în cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, Adi Schiop, scriitor cu o teză de doctorat despre manele, şi Dan Finţescu, director de programe la Kiss FM, dezbat pe marginea subiectului, punctând motivele pentru care românii încă poartă discuţii aprinse despre manele şi ce arată aceste motive despre noi.

În cele din urmă, însăşi Loredana Groza povesteşte cum a ajuns să colaboreze cu cei 10 manelişti şi dacă a fost sau nu surprinsă de reacţiile fanilor. Completări aduce şi Dan Bursuc, cunoscutul impresar al maneliştilor, cel care a format nume grele ale industriei, precum Florin Salam şi Laura Vass. Bursuc crede că, la urma urmelor, totul se reduce la toleranţă. „Noi suntem oameni, nu contează ce culoare avem şi ce limbă vorbim. Atât timp cât trăim în România, avem aceleaşi drepturi", spune el.

Progresul moral, parte a discursului mainstream

Specialist în filosofie, Radu Uszkai consideră că atunci când vorbim despre manele şi despre felul în care ne raportăm la ele, luăm în discuţie o paletă întreagă de factori, de la forme de rasism, mai mult sau mai puţin evidente, până la judecăţile estetice cele mai banale. Iar tendinţa începe să fie de părăsire a acestor discuţii - despre gusturile de tot felul -, în special pentru că discursul general a prins, de câţiva ani, sub umbrela sa, conceptul de progres moral. „Avea Jerry Seinfeld (n.r. - comediant american) un scheci pe care l-a şi folosit într-un episod din celebrul său serial nouăzecist, în care spunea că şi-ar fi dorit ca oamenii să nu ajungă pe Lună pentru că, după acel moment, orice nereuşită tehnică era comparată cu acel magnific succes al ştiinţei: «Suntem capabili să aselenizăm, dar barul la care merg nu sunt în stare să facă o ceaşcă de cafea decentă?» Prin analogie, filosofia morală vorbeşte de o bună bucată de vreme despre progresul moral, despre lărgirea sferei moralităţii care a transformat societatea contemporană într-un mediu mai tolerant şi mai incluziv. Toată această discuţie despre progres moral, care într-o formă sau alta a ajuns parte a discursului mainstream (n.r. - trend majoritar), pare să ne fi creat aşteptarea conform căreia discuţiile purtate într-un registru conceptual aproape adolescentin privitoare la gusturi estetice ar fi trebuit aruncate la coşul de gunoi al istoriei de multă vreme, ori cel puţin din momentul în care Paolo Coelho nu a mai fost un scriitor cu succes comercial în România".

Dezbaterea, o formă de etalare a virtuţilor

Vă mai amintiţi de celebra dispută, din miezul anilor '90, dintre rockeri şi depeşari? Nu? Ne reaminteşte Uszkai, care semnalează că dacă acea discuţie s-a încheiat, motivele pentru care maneaua încă e un subiect pe care să ne contrazicem pot ieşi la iveală în funcţie de unghiul din care privim. Printre aceste motive se numără, de pildă, faptul că discuţia se perpetuează prin intermediul reţelelor de socializare, unde nu avem dezbateri reale, ci mai degrabă un soi de show off (n.r. - a face paradă). „Nu trebuie să uităm însă faptul că progresul moral este un proces continuu de actualizare, nu am ajuns - şi nici nu cred că vom ajunge prea curând - la sfârşitul istoriei. Dacă disputa dintre rockeri şi depeşari a fost tranşată în anii ‘90 - neclar însă cine a câştigat -, cea privitoare la manele supravieţuieşte din mai multe motive. Unul dintre acestea cred că ţine de faptul că dezbaterea - dacă o putem cataloga astfel, desigur - se petrece în ecosistemele online puse la dispoziţie de platformele sociale. Când «dezbatem» în online suntem prea puţin interesaţi de corectitudinea opiniilor noastre, de construirea unor argumente valide ori, în termeni chiar mai generali, de adevăr, frumos sau bine. Ce ne dorim - cei mai mulţi, desigur - este să câştigăm puncte cuantificabile în tipurile de reacţii pe care Facebook, Twitter, Instagram sau TikTok ni le pun la dispoziţie pentru a ne valida în faţa comunităţii din care facem parte, ori a bulei în care trăim. Aşadar, dezbaterea pare a fi de cele mai multe ori o formă de etalare a virtuţilor şi de grandomanie morală - indiferent de poziţia pe care o adoptăm, ţin să precizez", dezvoltă Uszkai.

Nu orice reacţie critică înseamnă rasism

Totuşi, răspunsul ar putea fi mult mai banal, continuă asistentul universitar, de pildă, că oamenii sunt, pur şi simplu, încă interesaţi de temă în aceeaşi măsură în care erau la sfârşitul anilor '90 şi începutul anilor 2000. „Un răspuns mai complex însă ar trebui să dea seama, desigur, de motivul pentru care românii sunt încă interesaţi de această temă. Iar aici oameni semnificativ mai inteligenţi şi mai capabili decât mine au scris cărţi, articole ştiinţifice şi au disecat această temă în conferinţe şi prelegeri, însă îmi permit să speculez că este vorba despre o paletă întreagă de factori, de la forme - explicite sau implicite - de rasism, la simple judecăţi estetice. La urma urmei, este la fel de legitim să apreciem un stil muzical, pe cât este să ne displacă ori să-i fim indiferenţi". Însă mai e ceva, foarte important, după cum mai atrage atenţia Uszkai: este greşit să echivalăm orice reacţie critică la adresa manelelor cu o formă fie şi deghizată de rasism.

Reacţii dure pentru delimitarea de „prostime"

Pe de altă parte, scriitorul Adrian Schiop crede că motivul principal pentru care dezbaterea continuă în termeni duri este că o parte majoritară a populaţiei ţării încă nu are exerciţiul empatiei. Sau, cu alte cuvinte: „Încă mai există o pătură socială consistentă căreia încă îi mai pute România profundă, rurală sau săracă, ori cu 40% analfabeţi funcţionali. Precum şi ghetourile de romi", după cum spune Schiop. Scriitorul consideră că cei care critică astăzi acest gen muzical o fac doar pentru a simţi că astfel capătă un anumit simţ de superioritate. „Discursul manelizării a prins în perioada 2003 - 2010, acum a rămas doar în zona semidocţilor care vorbind de manelizare vor să se delimiteze de «prostime»; au senzaţia că criticând manelele devin mai intelectuali", spune Schiop.

Loredana nu s-a ţinut niciodată departe de polemici

Cât despre faptul că Loredana a scos melodia care a generat iarăşi discuţii, aici, nu e, de fapt, nicio surpriză căci, după cum aminteşte Radu Uszkai, nu este pentru prima dată când artista este protagonista unei polemici cu rădăcini estetice. „În 1998, ca urmare a unei melodii cântate cu B.U.G. Mafia, o parte a celor din generaţia care a crescut cu «Bună seara, iubito» a fost scandalizată de colaborarea acesteia cu o trupă din underground-ul bucureştean, cu o reputaţie mai mult decât discutabilă în ochii unei bune părţi a celor din mainstream-ul cultural al României post-ceauşiste. Pare, aşadar, că una dintre explicaţiile privitoare la motivul pentru care Loredana este cea care a stârnit o asemenea polemică ţine de o presupusă inadecvare a imaginii despre aceasta pe care unii români (cei care erau adulţi atunci când a ieşit «A doua cădere a Constantinopolului») o au privitor la experimentele ei artistice. Totuşi, dacă ţi-a plăcut într-un mod genuin «A doua cădere a Constantinopolului», ori dacă ascultai Aurelian Temişan şi Adrian Enache la chermeze, nu cred că ai căderea morală sau estetică de a judeca, în termeni serioşi, gusturile sau experimentele muzicale ale altora", explică Radu Uszkai.

O doză de ageism

Apoi, ar mai fi ceva: anii. Spre deosebire de alte nume din breaslă care au colaborat cu manelişti - ca Ruby, WhatsApp sau Anna Lesko -, Loredana a făcut acest pas la o vârstă la care o bună parte a publicului său dezaprobă o astfel de asociere. „Sunt limitat, desigur, de reacţiile pe care le-am citit, însă la mijloc cred că reacţia a fost una de genul: «Aşa ceva nu se face la vârsta aia». Pare că există o oarecare doză de ageism - stereotipizare a indivizilor pe baza vârstei - care joacă un rol în ecuaţia acestei polemici care nu se aplică în cazul celorlalte exemple amintite", explică Uszkai.

Un semn de normalitate

Dacă melodia Loredanei şi a celor 10 artişti de manele ar fi fost lansată în primăvara anului trecut şi nu acum câteva săptămâni, totul ar fi rămas la stadiul unei furtuni într-un pahar cu apă, mai crede Uszkai. „După mai bine de un an de la declanşarea pandemiei suntem, cred, obosiţi şi surmenaţi mental de discuţiile despre vaccinare, distanţare socială şi de comunicatele zilnice despre numărul de cazuri de COVID-19. Refularea acestei oboseli prin punerea pe tapet a unor teme vechi este, poate, un semn al unei întoarceri la o (oarecare) normalitate."

„Chiar dacă, în general, există încă o poziţionare elitistă faţă de manele, ele au intrat de câţiva ani în mainstream, iar generaţiile sub 30 de ani ascultă fără greţuri manele - şi nu pe considerente ideologice sau de coolness postironic, ci pur şi simplu fiindcă le plac", observă scriitorul Adrian Schiop. Acesta este, de altfel, şi marele secret pentru care manelele ajung să aibă vizualizări record în online, de zeci de milioane în numai câteva zile. „Ca să dau un exemplu - fanii de rap din anii 2000-2010 dispreţuiau manelele şi se delimitau din orice poziţie de ele. Fanii de trap de acum le îmbrăţişează, de unde contaminările reciproce - vezi Abi («Papuci Gucci», o piesă trap construită parodic pe retorică manelistă) sau Emi Alupei, prezentă în desantul feminin al lui Costi («Gura lumii») sau într-o colaborare individuală cu Minodora («Şefa banilor», un cover după piesa lui Costi, «Răul răilor») şi altele", explică Schiop.

Şi Uszkai punctează, de asemenea, că în ultimii ani, maneaua a fost „apropriată cultural", fie din raţiuni estetice, fie morale, de tineretul urban, educat, semn că aceasta s-a „de-ghetoizat": „Sigur, asta nu înseamnă că mulţi cocalari nu ascultă manele, însă există, de asemenea, cocalari care ascultă rap, rock sau muzică electronică".

Viitorul sună bine

Întrebat dacă este posibilă o Românie în care manelele vor fi acceptate şi tratate ca un fapt banal, Uskai se arată optimist. „Îndrăznesc să cred că este chiar cel mai plauzibil viitor cu putinţă. O mai largă acceptare a legitimităţii unui asemenea act artistic nu va însemna imunitatea din partea unor critici estetice, însă e lesne de înţeles de ce, odată cu maturizarea generaţiilor tinere, criticile acestea vor fi motivate preponderent de alte motive decât de cele care pot fi catalogate drept elitiste. Cu toate acestea, cum spuneam anterior, progresul moral este un proces perpetuu şi ar fi iluzoriu să ne gândim că discriminarea ori elitismul vor dispărea de tot - cel puţin în viitorul apropiat. Apoi, dacă depăşirea atitudinilor discriminatorii este inerent şi intrinsec dezirabilă, s-ar putea ca abandonarea oricărei atitudini elitiste (mă refer doar la cele motivate de raţiuni non-rasiste sau non-xenofobe) să nu fie, cu necesitate, un ţel către care ar trebui să aspirăm".

Adrian Schiop nu se declară însă la fel de optimist, având reţineri cu privire la prăpastia care există între generaţii. „E complicat. Pentru asta trebuie să iasă de la butoane generaţia veche, că de schimbat n-o să se schimbe, în cel mai bun caz o să tacă şi o să cârâie pe la colţuri, în privat."
De ce piesa Loredanei nu se va auzi la radio

În doar 24 de ore, melodia Loredanei, „Fericire", a strâns aproape 1 milion de vizualizări pe YouTube, ajungând acum, la două săptămâni de la lansare, la peste 11 milioane. Altfel spus, este un adevărat hit în online. Întrebarea este: va ajunge noua melodie a Loredanei în colaborare cu cei 10 manelişti şi la radio? Răspunsul este scurt şi la obiect - nu -, după cum explică Dan Finţescu, director de programe la Kiss FM. „Piesele de pe radio nu sunt difuzate doar în funcţie de succesul lor pe YouTube. Şi aici nu mă refer doar la manele. Piesele care intră într-un playlist de radio sunt selectate în funcţie de mulţi alţi factori. Iar succesul de pe YouTube al manelelor în general se datorează şi faptului că, în afară de Taraf TV, această platformă de streaming a fost mulţi ani singurul loc unde acest gen muzical putea fi distribuit. Aşadar publicul care iubeşte manelele ştie că muzica preferată acolo se găseşte. Tocmai de-asta a fost foarte uşor pentru manele să aibă succes şi pe Spotify, atunci când a apărut în România. Publicul de manele e deja obişnuit cu streaming-ul. Însă succesul de streaming nu este suficient pentru a garanta difuzarea la radio."

Pe YouTube, „maneaua este rege"

Pe de altă parte, Uszkai spune că televiziunea sau radioul sunt mai mult apanajul generaţiei „boomerilor", al celor care încă aşteaptă să vadă filmul de duminică seara de pe ProTV, în vreme ce maneaua şi-a construit un „ecosistem digital" propriu, aşadar nu depinde de apariţiile la radio. „Noul mainstream - format din aplicaţii de streaming precum YouTube sau Spotify - sunt locurile în care din ce în ce mai multe persoane îşi caută sursele de divertisment. Iar aici, pentru a parafraza o expresie englezească: «Maneaua este rege». În plus, reacţiile pozitive la melodie contorizate de YouTube spun o cu totul altă poveste decât am putea crede la prima vedere: aproape de opt ori mai multe persoane - peste 156.000, mai exact - au apreciat melodia, în comparaţie cu cei 21.000 care i-au dat «dislike». În plus, dacă ne uităm săptămânal în topul de trending pe YouTube, vedem o reprezentare puternică a manelelor. Departe de a nu mai face parte din mainstream - până şi la cluburile cool din Bucureşti ori Cluj au loc petreceri cu manele presărate şi cu alte nostalgii nouăzeciste pentru formaţii precum Andre ori Animal X - succesul manelelor în aceste noi medii ar trebui să ne facă să ne întrebăm care este, de fapt, adevăratul mainstream", a explicat el.

Profilul ascultătorului de manele

Manelele, deşi cu foarte mare succes de public, au fost mereu privite cu reticenţă sau chiar cu scârbă de mass-media clasică, punctează Dan Finţescu, care adaugă că manelele nu-şi găsesc locul la radio încă de dinainte de '89, când erau „un soi de muzică underground, uşor rebelă" - fără difuzări, fără concerte, cu casete şi benzi de magnetofon pasate pe sub mână, la negru. „După '89, manelele au fost asociate cu un anumit tip de public, care are un set de valori - cum să zic? - care nu corespund cu valorile radioului comercial. Excepţie face încercarea trustului Pro de la sfârşitul anilor '90 şi începutul anilor 2000, care a introdus emisiunea «Chef de chef» şi a chemat artişti de manele în programele sale. E clar că programele respective n-au avut succesul scontat, pentru că ele n-au avut viaţă lungă în grila de programe de la Pro TV şi Acasă TV. După ce nici măcar la Pro n-au reuşit, cine să mai aibă curajul să încerce?!" (Râde).

De ce nu-şi găsesc manelele locul la radio?

Întrebat dacă manelele ar merita luate în considerare, acum, de radiouri, Dan Finţescu este de părere că o să mai treacă ani până când acest lucru se va întâmpla. „Încă nu. Pentru că percepţia asta asupra manelelor aparţine tuturor generaţiilor de după '89 şi până la cele prezente de adolescenţi, cu excepţia acestora din urmă. Deci poate în viitor. Totuşi, piesa Loredanei nu e prima. Au existat deja colaborări între manelişti şi artişti mainstream, care acum 4-5 ani ar fi fost de neconceput. Pe canalul de YouTube al Cat Music, una din cele mai mari case de discuri din România, se postează manele sau colaborări cu manelişti. Dacă acest trend va continua cred că într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, s-ar putea să ajungem să auzim manele la radio. Dar nu manele în forma lor actuală, ci hibridul care va rezulta din îmbinarea manelelor cu muzica mainstream."

Pe de altă parte, scriitorul Adrian Schiop crede că manelele încă nu se aud pe radio din cauza unei combinaţii de rasism cu clasism: „În cercurile mai conservatoare maneaua e încă văzută ca muzică a celor mai puţin educaţi membri ai societăţii. În plus, e asocierea ei cu infracţionalitatea, faptul că lăutarii prestează (şi) la evenimentele private ale interlopilor. Ce aş observa că există şi o mişcare inversă, trapanelele şi manelele astea foarte pop nu sunt difuzate pe Taraf TV, probabil pentru că autorii lor vor să se disocieze de postul ăsta, care e perceput ca uncool - cu excepţia lui Tzanca Uraganul. Consecinţa e că ele se aud şi se văd mai ales online, pe YouTube şi la ceva emisiuni TV de gossip, când se lansează".
Hip-hop versus manele: teme similare, tratamente diferite

În confruntările dintre manelişti - sau cei pro-manele - şi anti-manelişti, cei dintâi îşi apără cauza făcând trimitere la hip-hop, şi el un gen muzical în care teme precum denigrarea femeii sau dificultăţile populaţiilor minoritare se află în prim-plan. De ce este, totuşi, hip-hop-ul mai acceptat decât maneaua? „Manelele împărtăşesc multe dintre elementele definitorii ale hip-hop-ului. Sunt o contracultură născută în ghetou, în zonele defavorizate şi marginalizate social, economic şi politic, cu valori similare (primatul valorilor materiale - maşini, bani -, relevanţa simbolică a duşmanilor, ori o doză consistentă de anti-elitism şi anti-autoritarism) şi cu o recepţie iniţială similară (repulsie şi respingere) în cadrul culturii dominante", spune Radu Uszkai. Cât despre motivele pentru care unul este larg acceptat, iar altul marginalizat, acesta este de părere că ţine şi de cadrul în care hip-hop-ul s-a dezvoltat, MTV-ul anilor '90 având aici un cuvânt de spus: „Poate că hip-hop-ul este mai acceptat social pe canalele oficiale pentru că, între altele, este mai vechi şi a putut să facă mai repede tranziţia către o subcultură perceptuă ca fiind benignă iar apoi, într-o versiune mai edulcorată, mai pop, să pătrundă pe canalele oficiale. Nu trebuie să uităm rolul pe care posturi TV precum MTV l-au jucat în acest proces, oferind publicului mare o versiune intens curatoriată a hip-hop-ului din underground. În final, acesta este destinul oricărui curent sau stil muzical transgresiv, care atacă graniţele social-conservatoare: ajunge, într-un final, să fie asimilat în cultura mainstream. Acesta este procesul prin care au trecut hippioţii, muzica punk şi hip-hop-ul iar, într-un viitor nu foarte îndepărtat, îndrăznesc să cred că acelaşi lucru se va întâmpla şi cu maneaua".

Loredana Groza, cântăreaţă: „Muzica nu se judecă după culoarea pielii sau după ritm"

Cântăreaţa Loredana Groza, care a iscat o controversă odată cu lansarea unei piese în colaborare cu 10 manelişti, mărturiseşte că muzica, precum oamenii, evoluează, şi nu ţine cont de prejudecăţi. Tocmai de aceea, atunci când Costi Ioniţă i-a propus să cânte alături de nume precum Florin Salam, Vali Vijelie şi Adi de la Vâlcea, a acceptat imediat. Deşi a anticipat valul de „indignare" ce avea să vină, Loredana mărturiseşte: „Mi-am asumat acest proiect şi cred în el. E munca mea, nu depind de critici pozitive sau negative".