Insula Iubirii: Vulgaritatea poate avea chiar valoare artistică atunci când știe de ce e vulgară!
Postat la: 17.11.2026 - 15:47
Am văzut, pentru prima dată în viață, pur întâmplător, o oră din Love Island România și după vreo douăzeci de minute am început să cred că există boli venerice care se transmit prin HDMI. Luni merg la analize!
Nu sexul m-a tulburat. În Opera de trei parale, femeile din jurul lui Mackie Messer (Mack the Knife) trăiau "din trup", iar Brecht avea măcar onestitatea de a numi negoțul carnal pe numele lui. Prostituția făcea parte din mecanismul social pe care îl spinteca piesa, nu era împachetată în „conexiuni”, „energii” și dezvoltare personală la piscină.
Nici vulgaritatea. Vulgaritatea poate avea chiar valoare artistică atunci când știe de ce e vulgară. Poți vorbi despre sex, prostituție, instinct, mizerie și corp fără să produci imbecilitate morbidă. M-a tulburat sărăcia.
Sărăcia de vocabular, de gând, de curiozitate, de nuanță. Douăzeci de oameni par să administreze împreună aproximativ o sută de cuvinte, dintre care vreo treizeci au statut juridic incert. „Gen”, „efectiv”, „toxic”, „energie”, „asumat”, câteva verbe și o cantitate considerabilă de epidermă.
Dar ar fi prea simplu să râdem de oamenii din televizor pentru că emisiunea expune lucruri mult mai neliniștitoare despre omul din fața lui.
În Marea Britanie, Love Island n-a produs doar audiență. A produs celebrități naționale, contracte de sute de mii și milioane de lire, imperii personale de influencer, oameni deveniți mărfuri premium tocmai pentru că milioane de alți oameni au vrut să continue să-i privească și după terminarea emisiunii.
Asta schimbă puțin discuția. Nu mai vorbim despre un accident de gust sau o plăcere vinovată. Vorbim despre un model economic perfect funcțional.
Televiziunea occidentală a găsit cu mult înaintea noastră formula. Selectezi instinctele cele mai ușor vandabile, le pui bronz artificial, microfon și piscină și construiești în jurul lor o mică economie. Noi, cum facem deseori cu importurile culturale, am luat marfa fără instrucțiuni și am apăsat accelerația. Între timp a venit și TikTok-ul.
Dictatura lui e mai eficientă fiindcă nici măcar nu mai pretinde o oră din viața ta. Îți cere cincisprezece secunde. Apoi încă cincisprezece. Și încă cincisprezece. Secunde in doze, prieteni! Până când un om care a stat patruzeci de minute dând cu degetul în sus pe ecran deschide o carte și, după două pagini, începe să suspecteze autorul de lipsă de dinamism.
Cercetările recente sunt mai prudente decât suntem noi când înjurăm internetul, dar semnalul există: consumul intens de video scurt apare asociat cu fragmentarea atenției și cu dificultăți de control cognitiv.
Control cognitiv... Nu știu dacă vă dați seama cât de grav sună după ce traduci din limba studiilor. Vorbim despre capacitatea de a-ți ține mintea unde ai pus-o!
Iar industria știe perfect ce face. Nu în sensul în care zece băieți răi stau într-un subsol și stabilesc cum să îndobitocească populația planetei. Ar fi chiar reconfortant să existe atâta organizare măcar în "industria răului".
Mecanismul e mult mai banal: atenția produce bani și vine in recipiente minuscule iar lucrurile cele mai simple, mai conflictuale, mai sexuale, mai scandaloase și mai ușor de înțeles captează atenția foarte eficient.
După zece ore de muncă, trafic, rate, telefoane, copii, șefi și toate micile și marile umilințe ale vieții moderne, omul ajunge acasă obosit. Nu-l condamn că nu deschide Frații Karamazov. Uneori abia mai ai resurse să deschizi frigiderul.
Tocmai aici începe perversitatea mecanismului: îi oferi cel mai simplu univers posibil exact omului care nu mai are energie sa-l caute pe cel complicat sau nu este suficient de educat să înțeleagă oricum.
Și, încet, grotescul se domesticește. Posesivitatea analfabetă emoțional începe să semene cu pasiunea latină. Exhibiționismul de cea mai joasă speță cu sinceritatea. Incultura marginală cu autenticitatea. Incapacitatea de a construi o propoziție cu naturalețea de exprimare.
Material, trăim într-o epocă aproape miraculoasă. Nu vânăm pentru supraviețuire și nici nu mai fugim de lupi. Intri într-un supermarket și găsești avocado peruan, somon norvegian și douăzeci și șapte de iaurturi fără să fi știut vreodată să aprinzi un foc.
Corpul nostru n-a trăit niciodată atât de comod. Creierului, în schimb, i-am dat TikTok, reality-show, infinite scroll și notificări. Apoi ne-am mirat că nu mai are chef de Tolstoi...
Ștefan Ion Ştiucă

Comentarii
Adauga un comentariuAdauga comentariu