Analistul israelian Ely Karmon despre situația din Ucraina

Ely Karmon, doctor în științe politice israelian și cercetător la Institutul Internațional de Luptă împotriva Terorismului (ICT) de la Herzliya, din Israel, specializat în implicarea Iranului în sponsorizarea terorismului șiit și în operațiunile agresive ale regimului islamic de la Teheran pentru influențele sale la nivel regional, analizează, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Gândul, implicațiile apropierii Iranului de Rusia.

Bazată pe o veche colaborare militară în timpul războiului civil din Siria, această apropiere a Teheranului de regimul lui Vladimir Putin marchează, în opinia lui Ely Karmon, nașterea unei noi alianțe militare care amenință în mod evident securitatea Occidentului și interesele militare americane și ale NATO în Ucraina, dar și pe cele ale Uniunii Europene. Ely Karmon atrage atenția asupra pericolului implicării Iranului ca actor în războiul din Ucraina.

Analistul israelian susține că abia acum unii lideri mai ezitanți de la Bruxelles își dau seama de pericolul real reprezentat de amenințarea iraniană cu rachete cu rază lungă de acțiune și cu drone care pot lovi teritoriul european.

Cercetătorul israelian vorbește, în conextul în care iranienii le oferă rușilor rachete cu rază lungă de acțiune, despre cât de important este pentru Ucraina să aibă cât mai repede un sistemul de apărare antiaeriană și explică motivele pentru care Israelul refuză să livreze sistemul Iron Dome cerut de ucraineni.

Ely Karmon susține cursuri și conferințe despre terorism și tacticile de gherilă în vremurile moderne, atât în Israel, cât și în Occident. A fost consilier al ministerului israelian al Apărării. A participat la seminariile ONU de pregătire a securității la Jocurile Olimpice de la Atena 2004 și Beijing 2008.

Karmon este membru al Observatorului Internațional Permanent privind măsurile de securitate în timpul evenimentelor majore din cadrul Organizației Națiunilor Unite și este implicat în conferințele și seminariile NATO privind terorismul.

A publicat în limba engleză două cărți cruciale despre fenomenul extremist și despre terorism: "Coalitions between Terrorist Organizations: Revolutionaries, Nationalists, and Islamists" ("Coaliții între organizații teroriste: revoluționari, naționaliști și islamiști", 2005), "Iran-Syria-Hizballah-Hamas: A Coalition against Nature. Why does it Work?" (Iran-Syria-Hizballah-Hamas: O coaliție împotriva naturii. De ce funcționează?", 2008).

Bogdan Rădulescu: Rusia și Iranul au fost împreună într-un soi de alianță neoficială în timpul războiului din Siria, ambele având aparent același scop: să ajute regimul lui Bashar al-Assad să rămână la putere. Acum, Iranul îl ajută pe Putin să rămână la putere, furnizând drone iraniene armatei ruse din Ucraina. Cât de periculoasă este această axă antioccidentală a noii cooperări militare între regimul teocratic de la Teheran și regimul autoritar de la Moscova?

Ely Karmon: Trebuie să ne reamintim cum a început această cooperare militară între ruși și iranieni. În vara anului 2015, regimul lui Bashar al-Assad era într-o situație politică extrem de proastă. Nu mai controla decât foarte puțin din teritoriul sirian, cam 25%, în special zona țărmurilor la Mediterana și capitala Damasc. Principalele grupuri jihadiste (dar nu ISIS, ci cele afiliate organizației Al Nusra) din Siria își concentraseră activitățile militare în provincia Idlib și, de acolo, amenințau existența însăși a comunității alauite, comunitate din care fac parte Bashar al-Assad și clanul din jurul său aflat la putere.

În august 2015, generalul iranian Qassem Soleimani, comandant al Forței Al-Quds (o unitate din Corpul Gărzii Revoluționare Islamice din Iran, specializată în operațiuni de război neconvenționale și informații militare) în acea perioadă, și care se afla în Siria pentru a asigura protecția regimului lui Assad, a făcut o vizită fulger la Moscova și a cerut Rusiei să sprijine militar regimul sirian. Generalul Soleimani a vorbit direct cu Vladimir Putin, căruia i-a cerut să intervină militar în Siria, argumentând că, fără ajutor militar din partea Rusiei, nici Iranul, nici organizația șiită libaneză Hezbollah nu pot face față, singure, forțelor anti-Assad existente atunci pe teren în timpul războiului civil.

Până în acel moment, Rusia își arătase doar un sprijin diplomatic pentru regimul lui Bashar al-Assad, prin votul ei de la Națiunile Unite și, în plus, punctual, oferiseră arme și sprijin financiar regimului de la Damasc. Deci, până în acel moment Rusia nu se implicase militar direct în războiul din Siria. După discuțiile lui directe cu generalul iranian, în septembrie 2015, Putin a decis să intervină militar direct, trimițând trupe - aproape opt mii de militari ruși. Aceste forțe militare ruse erau concentrate în acea perioadă doar în portul Latakia și în jurul aeroporturilor siriene.

Rușii au adus o puternică flotă de avioane militare cu scopul clar de a bombarda cu furie provincia Idbil. Atunci a fost prima fază a intervenției militare rusești directe în războiul civil sirian. Rușii au crezut că pot rezolva rapid situația militară din Siria, așa cum o făcuseră prin forță în 2014, când au ocupat regiunea Donețk din Ucraina. Au crezut că vor trece ca prin brânză și în Siria, ocupând-o fulger, așa cum au ocupat în timp Transnistria, Abhazia sau regiunea Osetia de Sus de pe teritoriul Georgiei.

Forțele aeriene rusești au început să bombardeze treptat, puțin câte puțin, zonele ocupate de forțele insurgente siriene anti-Assad. În mod progresiv, din 2015 până în 2017, rușii au ajutat regimul de la Damasc să recucerească două treimi din teritoriul sirian care fusese ocupat anterior de forțele anti-Assad. În paralel, coaliția condusă de americani a reușit, cu sprijinul forțelor kurde, să distrugă ISIS.

Situația, în 2019, arăta așa: rușii controlau nu doar aeroporturile siriene, ci și portul Tartus, principalul port sirian la Mediterana. Tartus este un port militar construit de pe vremea Uniunii Sovietice, în plin Război Rece, încă din 1956, îmbunătățit de-a lungul timpului, în 1971 și în 1980, printr-un acord între sirieni și sovietici, scopul acordului fiind ca Flota Mării Negre a URSS să poată controla Mediterana. Acest port militar s-a aflat tot timpul sub control sovietic și, mai apoi, după 1991, sub control rusesc.

Sovieticii s-au înțeles cu sirienii să dețină portul pe o perioadă de cincizeci de ani, iar ulterior, Bashar al-Assad s-a înțeles cu Rusia să extindă acordul pentru încă cincizeci de ani. Așa că Putin avea un interes major să ajute militar regimul lui Assad, care a făcut o așa mare favoare intereselor strategice ale Rusiei. La rândul lor, iranienii, implicați în războiul civil din Siria, doreau nu doar salvarea regimului Assad, ci urmăreau și un alt scop strategic: să aibă oportunitatea de a ataca Israelul de pe teritoriul sirian. Deci, au urmărit să transforme Siria în rampă de lansare a atacurilor împotriva Israelului.

Iranienii au reușit să construiască în Siria propria lor platformă extrateritorială prin controlul pe care l-au impus asupra unor aeroporturi. La rândul său, alături de Iran, organizația teroristă Hezbollah din Liban - controlată de Teheran - a reușit să aducă și ea noi recruți pentru războiul civil din Siria din cadrul majorității șiite din Irak, chiar și din Afganistan, ca să lupte de partea Iranului. Iranienii și cei din Hezbollah au ajuns să controleze atât sudul Siriei, mai ales zonele de graniță cu Israelul, cât și Înălțimile Golan.

Văzând cum evoluează pericolul la adresa securității sale, Israelul a decis că era absolut necesar să atace bazele militare iraniene și ale milițiilor șiite din Hezbollah. Dar, pentru a ajunge să desfășoare o asemenea operațiune militară, Israelul a trebuit să ajungă la un acord cu Rusia lui Putin. Între 2017-2019, acest acord a funcționat și s-a stabilit chiar o linie roșie între armata israeliană și cea rusă instalată în Siria.

Care a fost motivul pentru care rușii au ajuns să negocieze atunci cu Israelul, acceptând să închidă ochii când aliații lor iranieni din Siria erau bombardați?

Simplu. Rușii au acceptat această înțelegere cu Israelul pentru că au vrut să controleze Siria și, pentru atingerea acestui obiectiv, nu aveau nevoie de competitori în zonă, cum devenise Iranul. Vorbim și de o competiție economică pentru că, la acest capitol, și rușii și iranienii voiau să controleze câmpurile petroliere din Siria. Operațiunile militare ale Iranului împotriva Israelului ar fi amenințat direct interesele rusești în Siria. Acest acord a permis Israelului să continue să bombardeze efectiv în fiecare săptămână prezența iraniană și bazele Hezbollah în Siria.

În momentul în care a început războiul din Ucraina, Israelul a început să se confrunte cu o serioasă problemă. Dacă Israelul va sprijini în mod deschis Ucraina, Rusia va rupe orice acord cu autoritățile de la Ierusalim și ar putea ataca Israelul de pe teritoriul sirian.

Unii analiști militari spun că Rusia nu mai este, însă, capabilă să pună acum probleme securității Israelului. Și acest lucru chiar înainte de războiul din Ucraina. Împărtășesc și eu opinia lor.

Care ar fi explicația pentru o asemenea reticență rusească în atacarea Israelului? De ce ar ezita Putin ca, împreună cu iranienii, să facă front comun și să atace Israelul?

Pentru că, începând cu anul 1956, în timpul Războiului Rece, sovieticii au livrat armament statelor arabe, dar tot acest armament a fost distrus de Israel. Așa s-a întâmplat în 1956, în războaiele din 1967 și 1973 sau în războiul din Liban, în 1982. Am reușit să obținem datele tehnice ale MIG-ului 21, iar cele mai bune instalații radar sovietice le-am capturat și le-am dat spre studiu Statelor Unite și aliaților lor din NATO.

Știind acest istoric al performanțelor israeliene, Rusia nu va livra nici către Siria, nici către Iran sistemele lor antirachetă cele mai performante S-300 și S-400. Le este teamă că le vom distruge. Dacă Israelul le va distruge și pe acestea, asta ar însemna că armamentul rusesc devine neinteresant pe piața internațională. Nu vor mai putea să le vândă. Au încercat să vândă sisteme anti-rachetă Greciei, Qatarului, Turciei. Acestea sunt, de fapt, motivele strategice pentru care Rusia lui Putin nu va ataca Israelul.

În momentul în care rușii au început să piardă războiul în Ucraina, iranienii au înțeles că acesta este un moment oportun pentru ei. De când arsenalul rusesc de rachete cu rază lungă de acțiune a început să se diminueze - aproape că nu mai există -, regimul de la Teheran i-a propus lui Putin, într-o primă fază, să îi trimită drone produse de iranieni. În ultimele săptămâni, Iranul s-a oferit să exporte către Rusia rachete cu rază lungă acțiune care pot atinge ținte și la 700 de kilometri.

Acesta este, deci, momentul în care o mai veche alianță de conjunctură între Iran și Rusia reînvie. O alianță militară care a fost puternică în Siria în 2015, dar o alianță care, din cauza intervențiilor militare israeliene în Siria, a devenit treptat o alianță perdantă.

Ce nu a mai mers atunci în "luna de miere" militară dintre Rusia și Iran, în timpul conflictul din Siria? Nu erau ambele, cu trup și suflet, în aceeași barcă, de partea lui Bashar al-Assad?

Da, dar la un moment dat, alianța de atunci dintre Rusia și Iran nu a mai mers. Și asta nu doar pentru că exista o competiție surdă între ruși și iranieni pe tema cine să controleze efectiv Siria, ci și din cauza temerilor Kremlinului că ar putea pierde controlul porturilor din Siria. Iranul, în competiție cu rușii, a început să construiască și el un port militar în Siria, aproape de cel rusesc de la Tartus. Dacă Israelul va bombarda instalațiile portuare iraniene din Siria, rușii se tem că va fi lovit și portul lor militar.

În plus, în zona de est a Mediteranei, există și o flotă navală militară americană a NATO. Rușii și-au proiectat portul Tartus ca o bază principală de lansat eventuale atacuri împotriva flotei navale a NATO. Iranul a ajuns să ajute acum Rusia, nu în numele frontului lor comun pe care l-au făcut în Siria, în sprijinirea lui Bashar al-Assad, ci pentru războiul lui Putin împotriva Ucrainei. Nu trebuie uitat că, recent, Putin l-a numit în calitate de comandant al forțelor ruse din Ucraina pe fostul comandant al forțelor rusești din Siria.

Putem vorbi deja de configurarea unei noi alianțe militare ruso-iraniene?

Da. Această nouă alianță care se reconfigurează între Rusia și Iran amenință în mod evident securitatea Occidentului și interesele militare americane și ale NATO în Ucraina, dar și pe cele europene la nivel regional. În următoarele luni, vom asista la întărirea acestei alianței ruso-iraniene de factură net antioccidentală.

În acest context tensionat, când iranienii oferă drone și rachete cu rază lungă de acțiune rușilor, Israelul ar putea juca un rol important prin sistemul său de apărare antirachetă Iron Dome. Deși ucrainenii ar dori un astfel de sistem de apărare pe care să îl utilizeze pentru a se apăra în fața rachetelor rusești, Israelul nu le poate vinde sistemul Iron Dome.

Care este motivul pentru care nu puteți încă livra sistemul antirachetă Iron Dome părții ucrainene?

În primul rând pentru că Israelul însuși nu mai are suficiente cantități de rachete antirachetă. După confruntarea cu organizația teroristă Hamas din Gaza, Israelul însuși a avut nevoie de un ajutor militar american în valoare de un miliard de dolari, ajutor aprobat de Congresul american, pentru a înlocui bateriile de rachete folosite în conflictul din Gaza.

Apoi, avem nevoie de astfel de baterii de rachete ale sistemului Iron Dome pentru a ne apăra de eventuale atacuri din partea Iranului și ale organizației teroriste șiite Hezbollah din Liban.

Dar, chiar dacă nu putem vinde în acest moment ucrainenilor sistemul Iron Dome, putem ajuta în schimb Ucraina cu alte noi tehnologii militare de vârf și, mai ales, cu intelligence. Este vorba de informații secrete operaționale prețioase pe care Israelul le va oferi ucrainenilor ca să își apere țara.

Cum credeți că va percepe Occidentul această implicare a Iranului de partea regimului lui Putin în războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei?

Implicarea Iranului în războiul din Ucraina va înrăutăți percepția Statelor Unite asupra regimului de la Teheran. Observăm deja că Washingtonul a declarat că nu este gata să semneze acordul nuclear cu Iranul. Faptul că Iranul se implică, de partea rusă, în războiul din Ucraina va determina o coalizare mai largă și mai puternică a celor care se opun semnării unui acord nuclear cu regimul de la Teheran, fie ei din Statele Unite, fie din Uniunea Europeană.

Abia acum a sosit momentul în care și unii lideri mai ezitanți de la Bruxelles realizează pericolul reprezentat de amenințarea iraniană cu rachete cu rază lungă de acțiune și cu drone care pot lovi teritoriul european. Această amenințare, devenită tangibilă, va schimba atitudinea occidentalilor și va modifica și setul lor de politici față de Iran.

În plus, după cum observați, în interiorul Iranului au izbucnit mari revolte populare și uriașe manifestații de stradă împotriva regimului teocratic de la Teheran. Autoritățile religioase din Iran au și început să acuze la rând vreo zece state europene că s-ar afla în spatele acestor manifestații antiguvernamentale. Ca urmare a acestor tensiuni diplomatice, Uniunea Europeană a decis să aplice sancțiuni împotriva Iranului. În următoarea perioadă aceste tensiuni vor crește. Implicarea Teheranului în războiul din Ucraina le-a generat și le-a accentuat.

Care ar putea fi consecințele pentru securitatea Occidentului în această nouă fază a cooperării militare dintre Iran și Rusia? Va schima ea balanța de forțe?

Această nouă alianță militară de conjunctură între Iran și Rusia nu va fi capabilă să schimbe, pe termen mediu și lung, balanța de forțe în acest război de agresiune rusesc împotriva Ucrainei.

Există destul de multe informații colectate de către serviciile de informații occidentale, inclusiv imagini din satelit pe care americanii și israelienii le oferă Kievului, pentru a găsi soluții rapide de control și de distrugere a dronelor iraniene folosite de ruși împotriva ucrainenilor. În primul atac rusesc masiv cu drone iraniene, mai mult de jumătate dintre acestea au putut fi neutralizate, distruse. Acest lucru demonstrează că există o capacitate importantă a ucrainenilor de a răspunde unor astfel de amenințări.

Treptat, Statele Unite, dar și Germania, au început să trimită în Ucraina sisteme antirachetă, dar și rachete cu rază lungă de acțiune care ar putea amenința teritoriul rusesc. Asta va schimba semnificativ balanța de putere în desfășurarea războiului din Ucraina. Recent, americanii au decis să se implice mai profund în apărarea Ucrainei.

Ideologul rus Aleksandr Dughin, cândva destul de influent în cercul de putere din jurul lui Putin, a vizitat Iranul în urmă cu câțiva ani. Impresionat de regimul teocratic de la Teheran, Dughin începuse la un moment dat să pledeze pentru o „alianță între ortodoxia rusă și Islamul șiit". Potrivit lui Dughin, culturile șiită iraniană și cea ortodoxă rusă ar împărtăși, amândouă, "tradițiile martiriului și sacrificiului de sine pentru idealuri mai înalte". Cât de periculoase sunt pentru securitatea Occidentului toate aceste fantasmagorii pseudo-religioase legate de regimul lui Putin și de regimului iranian, asociate cu o retorică a amenințării nucleare directe adresate lumii occidentale?

Înainte de a vorbi de cazul Dughin, vreau să lămurim această chestiune imorală a justificării pseudo-religioase a unui război de agresiune distructiv. Atunci când Putin a decis să intervină militar în Siria, el a primit binecuvântarea din partea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Ruse. Patriarhul a susținut că Putin merită cu prisosință toate aceste binecuvântări, pentru că luptă în Siria nu de partea sectei alauite, din care fac parte Bashar al-Assad și anturajul său, nici împotriva majorității musulmane sunnite din Siria, ci ca să apere minoritatea creștină de pe teritoriul sirian, amenințată de jihadiști. Atunci, responsabilii religioși ai Bisericii Ortodoxe Ruse au binecuvântat și sprijinit, în unanimitate, implicarea Rusiei în conflictul din Siria.

Pe Alexandr Dughin îl știu încă de la începutul anilor '90. Era, încă de pe atunci, foarte activ în mediile extremiste, imediat după căderea Uniunii Sovietice, și, mai târziu, a devenit un fel de ideolog și strateg care s-a apropiat de cercul lui Putin. Una dintre ideile de bază ale lui Dughin în acea perioadă era ca Rusia să profite de faptul că statele musulmane sunt împotriva Occidentului și, în special, împotriva Statelor Unite. Dughin era de părere că partidele de extrema dreaptă din Occident trebuie să pună mâna pe putere, să se alieze cu Rusia și cu statele musulmane, ca să creeze un front comun împotriva Statelor Unite. El o numea Alianța Euro-Islamică. A reușit să stabilească relații de prietenie și colaborare cu grupări extremiste din Franța, Germania, Italia, care au dobândit în timp o relativ mare influență în țările lor.

Când Putin a ajuns la putere în Rusia, în jurul său, în ultimii 15 ani, s-au creat trei grupuri de influență, formate din tot felul de ideologi și strategi care urmăresc să influențeze deciziile politice ale Kremlinului. Dughin face parte dintr-un asemenea grup. Era destul de apropiat de Putin, iar scrierile sale aveau o foarte mare influență, în zona ideologică, strategică, dar și teologică. Dughin a fost cel care a insistat ca factorul ortodox rus să fie considerat unul dintre pilonii ideologici ai regimului Putin.

Propunând o asemenea alianță între Biserica Ortodoxă Rusă și lumea islamică, Dughin urmărea, de fapt, o alianță a Rusiei nu cu jihadiștii, ci cu state puternice și influente ca Iranul și Arabia Saudită, state pe care el le considera ca fiind aliate ale Rusiei împotriva Occidentului. Azi, Iranul cu ramura șiită a Islamului pe care o reprezintă, a devenit o forță religioasă. Iranul a ajuns să controleze politica regională, să controleze politic Siria, Libanul, Irakul, dar și Yemenul. Toate milițiile șiite iraniene și Forța Al-Quds din Iran controlează zone importante din aceste țări. Spre exemplu, noul guvern de la Bagdad se află sub o influență covârșitoare iraniană.

Visul lui Dughin este să unească grupurile de extremă dreaptă din UE, statele islamice și Rusia într-un singur front comun antioccidental.

Întrebarea interesantă este cine a dorit să îl ucidă pe Dughin și a ucis-o, de fapt, pe fiica sa. Până acum, nu avem nici un răspuns clar asupra acestei probleme. Tentativa de asasinare asupra lui Dughin a dus la moartea fiicei lui. Probabil că a fost un eșec al celor care au organizat atentatul. Până acum, nu știm cine l-a pus la cale. Eu cred că este vorba nu de ucraineni, ci de unul dintre grupurile din sfera de putere de la Kremlin, din jurul lui Putin. Acest grup vrea să elimine influența lui Dughin asupra liderului rus.

La nici douăzeci și patru de ore după atac, am văzut poliția rusă afirmând că știe exact cine a comis atentatul, dând vina pe ucraineni. Ați mai auzit ceva despre presupusa ucraineană pe care rușii au acuzat-o că ar fi comis atentatul? Nu s-a mai auzit nimic, și nici autoritățile nu au mai înaintat cu investigațiile.

Unul dintre cele mai importante aspecte referitoare la acest atentat, în care a pierit fiica lui Dughin, este lupta pentru putere în interiorul anturajului liderului de la Kremlin. În mod evident, la Kremlin există un soi de opoziție politică, chiar și în rândul presei rusești de dreapta.

Mulți dintre extremiștii ruși sunt nemulțumiți și consideră că nu este suficient să lupte împotriva ucrainenilor cu arme convenționale și că Putin trebuie să folosească arma nucleară. Sunt oameni care au ocupat funcții în armata rusă, sunt ideologi și strategi care fac presiuni asupra lui Putin să folosească această strategie extremă a utilizării armelor nucleare. Alții vor să împiedice folosirea ei. Un astfel de grup, văzând că Dughin este prea influent în sugerarea unei astfel de strategii extreme, a dorit să îl elimine pe ideologul rus.

Pentru moment, nu cred că rușii vor face uz de arma nucleară, dar nimic nu este imposibil. Există o luptă internă pentru scenariul post-Putin. Probabil e conturat scenariul ca, după înlăturarea lui Putin de la putere, să existe o lovitură de stat militară sau un scenariu pus la cale de serviciile de securitate din Rusia, sau pur și simplu o solidarizare, contra lui Putin, a oligarhilor care vor să colaboreze în alții termeni cu Occidentul.