Drama generalului român Nicolae Dăscălescu. Eroul de război, umilit de comunişti, a ajuns să pască oile satului

Cu merite deosebite şi în prima, şi în a doua conflagraţie mondială, Nicolae Dăscălescu, General de Corp de Armată, de loc din Căciuleşti, judeţul Neamţ, avea să aibă o soartă nemeritată după instaurarea regimului comunist.

A fost arestat şi a petrecut câţiva ani prin închisori, fără a fi judecat şi i s-a înscenat un proces pentru crime de război în timpul confruntărilor din zona Odessa, dar judecătorii controlaţi tocmai de sovietici nu i-au găsit vreo vină, fiind achitat.

Din documente de arhivă s-a conturat comportamentul demn atât pe frontul din Est, împotriva ruşilor, când a refuzat să reprime partizanii „dacă ei nu întreprind nimic", cât şi pe cel antihitlerist al celui ce era comandantul Armatei a IV-a pe frontul antihitlerist, în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei.

Generalul român a luptat în Vest sub comanda mareşalului sovietic Malinovski, având misiunea „să câştige - cum ne spune în memoriile sale Dăscălescu - prin luptă, Independenţa şi Suveranitatea României". În confruntările pentru cucerirea oraşului Bansca-Bystrica, a fost grav rănit în linia I la 25 martie 1945, dar nu a părăsit frontul şi a rămas la comanda bătăliei.

Pentru aceste merite şi altele viitoare a fost onorat cu înalte ordine de zi ale Comandamentului Suprem Aliat, pe 25 martie şi 13 aprilie 1945. Nu întâmplător, în cartea „De la Moscova, în 1946" cel care „a făcut 40 ani de carieră şi 10 ani de război" avea să fie citat „printre personalităţile militare ale lumii care au contribuit la stabilirea păcii".

A fost decorat cu cea mai mare distincţie militară română, Ordinului Mihai Viteazul, lucru ce i-a adus împroprietărirea cu 5 hectare de pământ în satul natal. Iar acest lucru avea să se repercuteze negativ asupra viitorului ofiţerului.

Nu a putut achita cotele agricole stabilite de comunişti din cauza secetei care pustiise Moldova, a fost considerat sabotor agricol, arestat şi întemniţat la Jilava, începând cu 21 noiembrie 1951, tăindu-i-se pensia. Va fi eliberat pe 5 octombrie 1955. Ieşit din penitenciar, generalul Dăscălescu (născut la 16 iunie 1884 şi decedat la 26 septembrie 1969), s-a retras în satul natal după ce casa din Piatra Neamţ i-a fost naţionalizată.

Despre ultimii ani din viaţă ai eroului român, umilit de regimul adus în ţară de tancurile sovietice, avea să relateze Grigore Caraza (învăţător din Neamţ, luptător anticomunist condamnat de trei ori la un total de 47 de ani de detenţie, din care a execut 21), în cartea „Aiud însângerat".

Şi iată ce nota fostul dascăl, care a trecut prin mai toate temniţele ţării. Ca şi poveste (din vorbă în vorbă transmisă), se spune că din partea de vest a satului Girov, porneşte un deal care ţine până în Piatra Neamţ, învecinându-se cu dealul Balaurul şi cartierul Vânători, unde se află o unitate militară - Regimentul 15 Dorobanţi.

Pe acest deal, încă din primăvară când se arăta firul ierbii, până târziu, toamna, putea fi văzut un bătrân cu o barbă albă ca a lui Moş Crăciun, purtând o turmă de vreo 20-25 de cârlani adunaţi din tot satul. Păzitorul nostru de oi purta o traistă pe umăr, în care avea ceva merinde şi câteva cărţi, însă foarte mult timp din zi îl petrecea admirând dealurile şi munţii din jur.

De nişte aduceri aminte, privirile bătrânului când se luminau, când se întristau până la lacrimi. Pe acelaşi deal, recruţii din unitatea Regimentului 15 Dorobanţi făceau instrucţie şi teme de luptă. Mai multe zile la rând, un locotenent încercase o temă de luptă care nu-i reuşea deloc pentru că formaţia cu care se antrena îl dădea de fiecare dată peste cap.

Urmărindu-i acţiunea, bătrânul se apropie de el şi, zâmbindu-i cu blândeţe, îi întocmi o temă de luptă atât de apărare, cât şi de atac. Necăjit de faptul că până şi un cioban ştie mai multă tactică de luptă decât el, se răsti la acesta şi-l alungă. Bătrânul oier plecă şi în colţul gurii îi apăru un zâmbet amar.

Trecu un an de la această întâmplare şi, într-o zi, un ofiţer şi un grup de soldaţi veniseră la instrucţie pe acelaşi deal. Atent la mişcările militarilor, acelaşi bătrân dădea dezaprobator din cap. În cele din urmă, se apropie de ofiţer şi îi zise:

„Domnule locotenent, anul trecut mi-aţi vorbit urât şi m-aţi alungat când v-am spus că tema pe care o aplicaţi nu este bună. Şi dovadă a acestui lucru este că pe umărul dumneavoastră n-a mai apărut nici o stea. De data aceasta, vă rog să mă ascultaţi".

Calm, cu multă siguranţă, păzitorul de oi întocmi un plan de bătălie, în faţa căruia locotenentul rămase mut de uimire. „Cine sunteţi dumneavoastră şi ce grad aţi avut în armată?". „Numele meu n-o să vă spună nimic, îi răspunse bătrânul, dar ca militar am fost general de armată".

Fulger parcă trecu peste ochii ofiţerului, călcâiele îi scăpărară în poziţia de drepţi şi cu mâna la caschetă salută: „Să trăiţi, domnule general!". Bătrânul zâmbi, se întoarse şi plecă la oile lui, în timp ce locotenentul încremeni în poziţie de drepţi şi nu-şi mai putea reveni din uimirea ce îl cuprinsese.

Cu planul de luptă făcut de „oier", tânărul ofiţer a fost înaintat în grad şi citat pe armată. Comandantul regimentului avu însă curiozitatea să-l întrebe cum reuşise să realizeze un plan atât de iscusit, în felul acesta ofiţerul fiind nevoit să spună că adevăratul strateg este un cioban, fost general de armată.

Comuna Girov îşi primea într-una din zile un fiu, plecat încă de tânăr şi reintors acum bătrân. În acte era general de corp de armată şi avea 80 de lei pensie şi niciun fel de avere, iar pentru a nu fi povară pentru soră şi nepoţi păzea cârlanii satului, pe dealuri.

În 1950, în trecere spre Moscova, Gheorghe Gheorghiu-Dej a mers la Praga, unde secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac l-a întrebat de soarta generalului Dăscălescu, cerându-l ca specialist pentru instruirea armatei.

La Moscova, Stalin (liderul sovietic l-a citat şi el pe ordin de zi pe ofiţerul din Neamţ, după faptele de arme contra naziştilor şi hortiştilor - n.a.) l-a întrebat pe Dej de acelaşi general care, deşi inamic, salvase de la moarte circa 2.000 de nevinovaţi.

După ce s-a întors din Rusia, Dej s-a interesat cine este generalul, cerând să fie adus în fata lui. Şi aşa se face că într-o celulă a Închisorii Jilava, un gardian întreba care este generalul Dăscălescu. Spălat, bărbierit şi îmbrăcat cu hainele pe care le avea la magazie, a fost dus cu maşina la Dej.

Au urmat întrebări, după care i s-a spus că este liber, fiind condus până în strada. Şi s-a hotarât s-o ia înspre satul natal, la singura fiinţă apropiată pe care o mai avea în viaţă, o soră, în ţinutul Neamţului.

Apoi, acasă a fost vizitat de reprezentanţii Armatei, care avea nevoie de generalul reabilitat. I-a fost crescută şi pensia, progresiv, la 128 de lei şi 2.500. De asemenea, i se comunica faptul că, la sărbătorile naţionale ale Republicii Socialiste Românai, va putea purta hainele militare şi decoraţiile câştigate pe Frontul de Vest (care n-au fost puţine), va putea merge la Bucureşti, unde va sta „în tribuna cu cei mari, în Piaţa Aviatorilor, la defilare.

Şi a mai primit o interdicţie de la comunişti: i s-a interzis să mai păzească oile satului pe dealuri. Pensia de 2.500 lei nu a folosea niciodată integral, ci maxim o treime, în jur de 800 lei şi numai în cazuri exceptionale 900 de lei. Restul banilor îi oferea copiilor săraci, văduvelor, orfelinatelor, spitalelor şi azilelor de bătrâni.

De la ieşirea de la Jilava, Nicolae Dăscălescu nu a mai părăsit satul natal sau oraşul Piatra Neamt pentru a merge la vreo defilare străină lui şi poporului român, nu a mai îmbrăcat haina militară şi nu a răspuns niciunui apel al autorităţilor comuniste.

Şi mai povestea Grigore Caraza: „Prin septembrie 1969, în fata Casei de Cultură am văzut drapelul românesc îndoliat. În hol, pe catafalc, l-am recunoscut pe cel care a fost generalul de armata Nicolae Dăscălescu, Eroul de la Stalingrad şi Eroul din Munţii Tatra, erou al atâtor bătălii şi erou în viaţa civilă. Am îngenuncheat. Câteva ore mai târziu, o coloană nesfârşită de oameni urma cortegiul funebru. Înmormântarea era făcută de primăria oraşului pentru că decedatul fusese sărac şi nu mai avea pe nimeni".

În faţa Liceului Petru Rares, cortegiul s-a oprit, însemn al despărţirii de instituţia unde fostul elev a primit „lumina", fiind premiant pe tot parcursul anilor de studiu. Cei care priveau şi foarte mulţi elevi s-au alăturat nesfârşitei coloane (se spune că au fost peste 10.000 de participanţi), pentru a-l conduce pe ultimul drum pe acest om iubit de toţi.

„Erau şi 34 de generali, în majoritate străini, printre care şi francezi. L-am însotit până la cimitir, ca un ultim omagiu adus acestei mari personalităţi a neamului românesc", mai scria Caraza.

Nicolae Dăscălescu a urmat Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti (1906-1908), Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu (1909-1911) şi Şcoala Superioară de Război (1921-1923). În Primul Război Mondial, în funcţia de comandant de baterie şi divizion în Regimentul 4 Artilerie a participat la luptele din Transilvania (1916), în timpul retragerii în Câmpia Română şi de la Coşna şi Cireşoaia (1917), precum şi la campania din Ungaria (1919).

A participat la luptele de eliberare a Basarabiei, la Ţiganca şi Epureni, apoi la Odesa şi Cotul Donului. A participat la eliberarea Dobrogei de sub controlul trupelor germane, la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de la Sângiorgiu şi Oarba de Mureş şi, ulterior, pe teritoriul Ungariei a condus acţiunile Corpului 2 Armată pentru forţarea Tisei, iar în Cehoslovacia a comandat Armata a 4-a română în luptele de la Roznava, Banska-Bystrica şi Kremnica.

A fost decorat cu Ordinul Sfânta Ana, Coroana României, cu panglică de Virtute Militară, Ordinul Mihai Viteazul, Ordinul Steaua României, Cruciada împotriva comunismului , Crucea Ordinului Vulturul German, etc.