Formula "Black-Scholes" - bomba care a copt criza financiară din 2007

Teoria riscului ca filosofie exhaustivă a afacerilor a fost vândută pe Wall Street de un singur om, în anul 1982. Robert Dall citise în prealabil scrierile a doi economiști de la Harvard: Fischer Black și Myron Scholes, doi tocilari care au revoluționat știința economică și, implicit, posibilitățile de a genera bogăție. Formula lor magică, exploatată însă fără discernământ două decenii și jumătate, a răsturnat lumea cu fundul în sus.

La începutul anilor '70, economiștii de bibliotecă Fischer Black și Myron Scholes au revoluționat universul afacerilor. „Tot ceea ce știm despre modul în care funcționează piața este greșit", au susținut ei. „A risca totul nu e rău, ci bine. Nu evitați riscul, îmbrățișați-l! Altfel, nu veți supraviețui", au concluzionat cei doi cercetători într-un raport păstrat în istoria economiei sub titulaturile „Schema Black-Scholes" sau „Formula Black-Scholes". Dar cum de a prins cheag, cum de a fost aplicată această teorie la scară mare? Unul dintre motivele pentru care ideile lor au avut un impact uriaș asupra piețelor a fost faptul că, la un moment dat, s-a consumat - de data aceasta în realitate, în deșertul nord-african - o lecție uimitoare despre capitalismul de cazinou. Pe 3 octombrie 1973, o coaliție de state arabe, condusă de Egipt, Siria și Irak, a invadat Israelul în ziua sfântă de Yom Kippur. OPEC, organizația țărilor producătoare de petrol din Orientul Mijlociu, a profitat de acest moment și a crescut prețul petrolului peste noapte. A fost un pariu riscant, cu totul dependent de reacția Statelor Unite față de invazia Israelului, care stăteau pe gânduri în această privință. „Țările OPEC au jucat dur poker, pe o miză enormă. În timp ce lumea stătea cu ochii pe tancurile arabe care înaintau prin deșert, prețul petrolului a atins cote maxime și, mai important, așa a rămas. Războiul de Yom Kippur fusese văzut ca o oportunitate de afaceri, iar OPEC a identificat corect această tulburare în politica mondială drept momentul potrivit pentru a da lovitura", aprecia jurnalistul BBC Jacques Peretti în studiul „Înțelegerile care ne-au schimbat lumea" (Litera, 2019). Cu alte cuvinte, în loc să urmărească o creștere moderată a prețului, organizația l-a împins cu îndrăzneală până la limită și, apoi, peste limită. În 1973, șahul Iranului declara, emfatic, pentru publicația The New York Times: „Sigur că prețul mondial al petrolului va crește. Și încă cum! Să spunem de zece ori".

Creșterea prețului țițeiului de către OPEC - mai specula Jacques Peretti în cercetarea amintită - a fost formula Black-Scholes în acțiune. Cel mai riscant pariu imaginabil, pe care OPEC l-a câștigat. Înțelepciunea transmisă până atunci cu privire la deciziile de afaceri spunea că acestea erau niște judecăți bine gândite, care porneau de la ideea minimizării riscului, nu a maximizării acestuia. Pariul OPEC a făcut tocmai contrariul. OPEC a pariat totul pe negru - a riscat enorm - și a câștigat. A fost un semnal de alarmă pentru Wall Street și pentru guvernele occidentale. Criza petrolului din 1973 a demonstrat perfect viziunea economiștilor Black și Scholes, conform căreia lumea viitorului era volatilă, de necontrolat, iar mediul de afaceri trebuia să stăpânească această volatilitate. Iar riscul nu doar că aducea bani, dar, dacă nu riscai mult, nu supraviețuiai în ferocele climat de afaceri care se insinua. Dacă ideile celor doi ar fi fost păstrate în analele de la Harvard și n-ar fi fost probate niciodată în viața de zi cu zi, lumea, așa cum o cunoaștem astăzi, ar fi arătat cel mai probabil altfel. Doar că „Formula Black- Scholes" a fost apoi metamorfozată într-un mecanism numit shorting, adică vânzarea de active înainte de a le dobândi, pentru a obține profit când prețul urma să scadă. Autorul acestei „sclipiri" a fost Robert Dall, o legendă a bursei americane care-i citise pe Black și Scholes la sfârșitul anilor '70.

Ce propunea, mai exact, Robert Dall? El miza pe următorul raționament: în loc să tranzacționezi bunurile fizice și valoarea lor prezentă, trebuie să ai posibilitatea de a tranzacționa valoarea viitoare a unui lucru, asigurând însă protecția împotriva unui pericol existent în prezent, ca o politică ipotecară. „Dall a fost cel care a transformat capitalismul într-un pariu ce avea să arunce în joc miliarde de dolari în cazinoul sălii de negocieri a bursei. Dall a pus în mod necugetat primele cărămizi pe drumul care avea să ducă la creditele subprime, la shortingul practicat de marii jucători ai pieței alimentare în zona Magrebului, la Primăvara Arabă, la ascensiunea ISIS, la războiul civil sirian și strămutarea a milioane de oameni din toată Africa în Europa. Impactul geopolitic a fost și este incalculabil", aprecia jurnalistul BBC Jacques Peretti. Dar să deslușim povestea acestui „rechin", ale cărui precepte de business au zguduit întreaga planetă, afectând în cea mai mare măsură oamenii obișnuiți. La „Salomon Brothers" - una dintre cele mai influente bănci de pe Wall Street, înființată în 1910, celebră pentru speculațiile financiare de mare risc; în 2013 a renăscut sub titulatura Citigroup - Dall era stăpânul absolut al sălii de negocieri a bursei, un personaj care agrea costumele în dungi și bretelele. „Am muncit pe brânci, m-am distrat la greu, am făcut totul la superlativ. N-aveam niciun scrupul, dar am navigat o vreme pe Wall Street", obișnuia să se prezinte Robert Dall.

De fapt, „Rechinul cu bretele" a fost cel care a transformat ecuația Black-Scholes în realitate bancară. „Dall s-a concentrat asupra unei ținte: ipoteca. Dacă iei niște active sigure precum creditele ipotecare și folosești o serie complexă de instrumente financiare ca să le transformi în active lichide riscante, casele, de exemplu, pot fi tranzacționate ca garanție, ca element de securizare. O denumire ironică, fără îndoială, deoarece nu există nimic sigur (nimic garantat) în ce le privește", observa Jacques Peretti într-o anchetă BBC. În orice caz, începând cu 1982, anul în care Dall a exportat rețeta Black-Scholes (ajustată pe ici, pe colo) pe Wall Street, la bursă nu s-au mai tranzacționat bunuri reale, ci promisiuni „securizate" sau garantate de bunuri reale posedate de oameni reali. „Securizarea" a fost - se spune - invenția lui Dall, dar, de fapt, adevărații creatori fuseseră cei doi tocilari de la Harvard. Ce s-a petrecut ulterior? „Securizarea a căzut ca o bombă peste piețele financiare", opina Peretti. Dacă puteai securiza o casă, de ce nu puteai securiza și o bancă? Sau un lanț de supermarketuri, ori o corporație globală? De ce să nu securizezi o țară întreagă? În 2000, Uniunea Europeană a forțat intrarea Greciei în zona euro punând în joc bilanțul financiar al unei întregi națiuni care dăduse semne că era un activ foarte riscant. Făcând astfel, Banca Centrală Europeană a riscat toată stabilitatea Europei. Ceea ce lumea nu a știut a fost faptul că grupul bancar american Goldman Sachs primise sarcina de a manipula conturile grecești făcându-le „eligibile" pentru intrarea în zona euro. O țară întreagă a devenit „lichidă", bazându-se pe promisiunea unui rating de credit mai bun cândva, în viitor.

Goldman Sachs a avertizat, totodată, că era riscant. „Păi, și ce?", au ridicat din umeri politicienii. „Riscul e bun", au concluzionat ei, fără să aibă habar de formula Black-Scholes sau de termeni precum shorting, securizare etc. Iar afacerea s-a făcut, fiind gata-gata să surpe apoi, într-un efect de domino, întreaga Uniune Europeană. „M-am întrebat ce a gândit Robert Dall când s-a trezit în dimineața zilei de 9 octombrie 2007 și a aflat că tot sistemul bancar din Occident s-a prăbușit, fiindcă fusese construit, în mare măsură, pe un sistem de risc pe care el îl adusese la viață... ", evoca Jacques Peretti în studiul citat anterior. Curiozitatea jurnalistului britanic avea să fie potolită în urma unei întrevederi cu Robert Dall, consumată în SUA. „Am știut mereu că se va merge prea departe, că vor împinge lucrurile periculos de departe", i s-a confesat „Rechinul cu bretele", ajuns între timp la 80 de ani și dependent de un tub cu oxigen. S-a simțit însă Dall vreun moment vinovat? Până la urmă, el aprinsese fitilul care aproape că a distrus, în 2007, întregul sistem bancar. Răspunsul fostului mare jucător de pe Wall Street a fost memorabil: „Eu am pățit exact ca Robert Oppenheimer. Am inventat bomba atomică, dar nu eu am aruncat-o".

La începutul anilor '80, Robert Dall era considerat regele afacerilor pe Wall Street. Potrivit legendelor urbane americane, când Dall intra într-un restaurant din centrul orașului New York zeci de brokeri se înghesuiau să-i strângă mâna și alte zeci îi cumpărau sticle scumpe de șampanie pe care i le trimiteau la masă, însoțite de zâmbetul unei domnișoare. „Îi făcusem multimilionari, sigur că-mi mulțumeau", comenta Dall. „Formula Black-Scholes" s-a răspândit ca focul pe Wall Street la începutul anilor '80. Cei doi cercetători de la Harvard au fost aclamați ca profeți ai economiei, moștenitori ai lui Adam Smith și ai lui David Ricardo „Am muncit pe brânci, m-am distrat la greu, am făcut totul la superlativ. N-aveam niciun scrupul, dar am navigat o vreme pe Wall Street", Robert Dall. 1982 a fost anul în care Robert Dall a implementat rețeta Black-Scholes pe Wall Street. Efectul? La bursă nu s-au mai tranzacționat bunuri reale, ci promisiuni securizate sau garantate de bunuri reale posedate de oameni reali Creșterea prețului țițeiului de către OPEC în 1973 a fost formula Black-Scholes în acțiune. Cel mai riscant pariu imaginabil, pe care OPEC l-a câștigat.