Încă o relatare incredibilă din "Spitalele Groazei": 11 ore pe un scaun cu dureri insuportabie și nimeni nu s-a interesat de starea pacientului

In urma cu aproximativ o luna am publicat relatarea unei jurnaliste care a avut o experienta nefericita la Spitalul Floreasca, din pricina unei fracturi duble, la mana si la picior, nebagata in seama de medici, amanata la nesfarsit cu operatia, tratata total inumarn si care a sfarsit prin a-si rezolva problema medicala la o unitate privata. S-a zis atunci ca e un caz special, singular, ca ziarista a avut ghinion. Publicam azi inca un caz din Spitalele groazei, cel al georgianei Dragomir, de data asta de la Spitalul Municipal din Bucuresti:

Am stat mult timp până să scriu această postare. Am analizat tot ce s-a întâmplat, am încercat să mă adun și să mă recuperez fizic și psihic. Mai ales, am căutat în altă parte investigațiile de care aveam nevoie pentru a înțelege ce se întâmplă cu mine și pentru a putea lua o decizie în privința următoarei intervenții, care ar putea fi a 11-a de când am fost diagnosticată cu această boală.

Cei care mă urmăresc de mai mult timp îmi cunosc povestea: știu câte intervenții am făcut, câte spitale am văzut și câte momente dificile am traversat. Știu și că am întâlnit medici în care am ajuns să am o încredere deplină, care fac parte din parcursul meu medical și alături de care am trecut prin proceduri deloc ușoare dar sigure și cu e efect. Datorită lor încă sunt în viață, încă lupt și nu încă ma agat de viață. 

Tocmai de aceea, cred că a venit momentul să povestesc și experiența pe care am avut-o la Spitalul Municipal. Mi-am promis că, atunci când voi putea vorbi despre ea, o voi face. Nu voi ascunde ce am trăit și nu voi pretinde că totul a fost în regulă doar pentru că vorbim despre o instituție medicală.

Înainte de toate, am o întrebare pentru domnul director al spitalului: dumneavoastră aveți părinți, copii, oameni dragi pe care i-ați putea vedea într-o zi ajungând în aceeași situație în care am ajuns eu? Dacă mama dumneavoastră ar fi stat peste 11 ore pe un scaun, cu dureri, cu un istoric medical complicat, sub tratament anticoagulant și fără să știe ce se întâmplă cu ea, ați fi considerat că lucrurile s-au desfășurat normal? Ați fi acceptat ca, după atâtea ore, să plece fără investigațiile necesare și fără un răspuns clar?

Eu am ajuns la spital în jurul orei 20:00. Am trecut prin triaj, am primit brățara verde, apoi am fost trimisă să îmi înregistrez fișa și să aștept. Am rămas acolo până aproximativ la 4:00–5:00 dimineața. De la recepție până la personalul de la intrare, am simțit că simpla mea prezență deranja, iar tonul folosit cu pacienții era atât de agresiv încât aveai impresia că trebuie să te justifici pentru faptul că ai venit să ceri ajutor.

Am așteptat fără să fac scandal, fără să țip și fără să cer să fiu băgată în fața altora. Am stat pe scaun, m-am mai plimbat și am încercat să am răbdare, deși starea mea se înrăutățea. În jurul orei 1:30 am fost preluată, iar prima întrebare pe care am primit-o a fost de ce am venit. Venisem pentru că aveam dureri, îmi apăruse vânătăi pe tot piciorul stâng, aveam stare de moleseala, nu pot manca de 2 săptămâni, antecedente vasculare serioase și nevoie de o evaluare medicală.

Mi s-au făcut analize de sânge și mi s-a verificat INR-ul, despre care mi s-a comunicat o valoare în jur de 1,3 sau 1,5, nu mai rețin exact. Era sub nivelul meu pe tratament cu sintrom. Pe data de 1 oct îl avea 4, 7 acesta era mare iar pe data de 3 era foarte mic. Nu știam ce sa mai înțeleg, eu luând in continuare sintrom după schema obișnuită. Am cerut un ecodoppler, însă mi s-a răspuns că nu se poate face. Ulterior, mi s-a făcut o ecografie abdominală, la care au fost observate modificări venoase și stenturile pe care le am montate. Mi s-a explicat că problema vasculară nu putea fi evaluată complet prin acea investigație și că ar fi fost necesar un CT cu substanță de contrast.

Aș fi înțeles să mi se explice ce investigații sunt necesare, ce se poate face și ce nu se poate face în acel spital. Aș fi înțeles inclusiv o limitare medicală sau logistică, dacă cineva îmi explica limpede situația și îmi oferea o soluție. Ceea ce nu am putut înțelege a fost atitudinea care a urmat: iritarea, tonul ridicat și senzația că eu eram cea care deranja. Se plimbau efectiv pe acolo fără un țel anume, ma cau, se certau între ei cu cuvinte grele mai ales sub ochii celor care luptau pt viata lor cât și cei aflați în dureri. Îmi aduc aminte că în alt domn doctor avea conjunctivita și avea ochiul roșu și neacoperit. Eu știam ca este o afecțiune contagioasă și cred eu ca acel.medic nu avea ce cauta acolo printre acei pacienți cronici. 

În timp ce încercam să explic ce probleme medicale am ce dureri am, grija mea față de stenturi, de felul în care mă simțeam am avut parte de reacții care m-au făcut să mă întreb dacă mai vedea cineva în mine un pacient aflat în suferință. Atmosfera mi s-a părut haotică și lipsită de respect față de oamenii care aveau nevoie de ajutor. Când ești în dureri, nu știi dacă problema se agravează și ai în spate ani de luptă cu o boală vasculară, este greu să simți că trebuie să te confrunți și cu cei de la care aștepți sprijin.

M-a revoltat și atitudinea față de sistemul privat. Am simțit că mi se reproșa faptul că venisem la stat pentru investigații, deși ulterior urma să mă tratez în privat. De când a devenit un motiv de reproș alegerea pacientului de a se trata acolo unde are încredere? Eu plătesc contribuții la sistemul de sănătate. Sunt pensionată pe caz de boală și respect obligațiile pe care le am. De ce ar trebui să mă simt vinovată pentru că solicit o evaluare într-un spital de stat și aleg ulterior să fac o intervenție într-un spital privat?

Banii pe care îi plătesc la sistemul public nu reprezintă o favoare pe care mi-o face cineva. Iar accesul la îngrijire medicală nu ar trebui condiționat de locul în care aleg să mă operez ulterior. Dacă aș putea pune lunar deoparte banii pe care îi plătesc obligatoriu la stat și aș avea posibilitatea să aleg exclusiv medicii în care am încredere, probabil că aș face-o. Nu pentru că toți medicii din spitalele publice ar fi la fel, ci pentru că experiența mea personală mi-a zdruncinat profund încrederea în felul în care am fost tratată acolo.

În anii în care am trecut prin intervenții și investigații în sistemul privat, am întâlnit medici și personal medical care mi-au arătat cât de mult contează felul în care vorbești cu un om aflat în suferință. Mi s-a explicat ce urmează, mi s-a răspuns la întrebări și am simțit că, dincolo de dosarul medical, există un om căruia îi este frică. Asta am apreciat în relația mea cu medicii în care am ajuns să am încredere, inclusiv doctorul Florin Bloj și doctorul Rareș Nechifor (n.r. - din sistemul privat). Pentru mine, experiențele alături de ei au demonstrat cât de importante sunt comunicarea și încrederea într-un parcurs medical dificil.

De ce trebuie să existe o asemenea diferență de atitudine? Înțeleg că spitalele au resurse diferite, că există protocoale și că nu orice investigație poate fi făcută imediat. Dar respectul și interesul față de pacient nu ar trebui să depindă de tipul spitalului.

La UPU, am văzut oameni care așteptau, oameni care se plângeau de dureri și oameni care păreau să nu mai știe cui să ceară ajutor. Am observat pacienți care primeau brățara verde și rămâneau să aștepte ore întregi. Înțeleg că urgențele vitale au prioritate și că triajul stabilește ordinea evaluării. Dar o brățară verde nu ar trebui să însemne că durerea unui om nu mai contează sau că poate fi lăsat fără informații și fără reevaluare atunci când starea lui se agravează.

În cazul meu, am plecat epuizată fizic și psihic, fără răspunsurile necesare. Nu am primit nici măcar un calmant, mi s-a spus că investigația solicitată nu se poate face, iar problema vasculară a rămas neclarificată. Nu am primit o soluție care să îmi ofere siguranța că situația fusese evaluată suficient. M-am simțit umilită, neputincioasă și neînțeleasă. Când am simțit că nu mai pot continua în acele condiții, am plecat într-adevăr iritată, nervoasă, obosită, supărată și am căutat răspunsuri în altă parte.

Nu am primit din partea lor nici măcar  o copie după acele hârtii in care îți scriu investigațiile, ce îți administrează etc. Logic... Nu aveau ce, dar bătaia de joc nu se oprea aici și mă puneau să mai aștept încă 4 ore să îmi facă CT-UL dar cu specificația ca nu îmi vor da cd-ul. 

Dacă vreau sa ma duc la. Dr meu în privat, acesta trebuia să ceara institutional pe mail rezultatul după spusele doamnei dr. Am urlat, am implorat sa mi se facă ceva și îmi spuneau ca nu au un răspuns în cazul meu. Nu au cerut transfer către un spital de specialitate pe cardiologie vasculara, nu mi-au administrat anticoagulant sau calmante. 

Nu am ales Spitalul Municipal întâmplător. Într-o altă situație, am ajuns și la Spitalul de Urgență Elias, unde am avut, de asemenea, experiențe proaste. Acolo, spre deosebire de Municipal, îți administrează o perfuzie cu ibuprofen și, în funcție de caz, îți face mai multe investigații. Dar și acolo mi s-a refuzat CT-ul, oferindu-mi-se o trimitere pentru a-l face ambulatoriu sau cu plată. Dacă poți, bine. Dacă îți permiți, bine. Nu în acea seară am fost la Elias, însă aceasta a fost unul dintre motivele pentru care, într-o situație atât de critică, am ales Spitalul Municipal.

La câteva zile după acea experiență, am făcut un ecodoppler. Rezultatul a indicat o stenoză venoasă de aproximativ 70%, cu o estimare care, din câte mi s-a explicat, putea ajunge spre 80% — o îngustare importantă care necesita evaluare vasculară de specialitate și stabilirea conduitei terapeutice cât mai curând.

Nu pot afirma că evoluția problemei mele a fost provocată de ceea ce s-a întâmplat în acea noapte și nu pot spune ce s-ar fi întâmplat dacă primeam alt tratament. Dar pot spune că am plecat fără clarificarea medicală necesară, iar rezultatul obținut ulterior a confirmat că problema vasculară nu era una pe care să o pot ignora. Și acesta este lucrul care mă înspăimântă cel mai tare: eu am avut puterea să caut în continuare. Dar dacă nu aș fi avut-o?

Dacă aș fi fost un om în vârstă, singur, fără bani pentru investigații în privat, fără familie care să mă ajute și fără posibilitatea de a merge la alt medic? Dacă aș fi plecat acasă convins că nu am nimic grav? Dacă aș fi considerat că răspunsul primit acolo este singurul pe care îl pot obține? Nu vreau să mă gândesc la toate posibilitățile, dar cred că este legitim să pun aceste întrebări.

Mai am o nemulțumire importantă. În situația mea, consider că pacientul trebuie să poată obține informațiile și documentele medicale care îl privesc, în condițiile legii. Am fost nemulțumită de modul în care mi-au fost explicate posibilitățile de a obține documentele și imaginile investigațiilor. Un om nu ar trebui să rămână fără acces clar la propriile informații medicale sau să fie trimis de la o instituție la alta fără explicații concrete.

Nu sunt de acord nici cu discuțiile depreciative despre spitalele private purtate în fața pacienților. Un medic poate avea opinii profesionale despre alte unități medicale, dar acestea trebuie exprimate responsabil, nu prin reproșuri adresate unui pacient vulnerabil. Nimeni nu obligă pe nimeni să lucreze într-un anumit loc. Dar, odată ce ai ales profesia medicală, ai o responsabilitate față de oamenii care îți cer ajutorul. Ai studiat ani întregi, ai învățat, ai depus un jurământ profesional și ai ales să lucrezi cu oameni care ajung în fața ta speriați și vulnerabili.

De la paznicii spagari, la asistentele care mâncau salata orientala cu multă ceapa de față cu persoanele cu măști de oxigen pe față la dr aroganți care se certau între ei.  Nu îți cere nimeni să faci imposibilul sau să ai la dispoziție resurse pe care spitalul nu le are. Dar îți cer să explici, să evaluezi, să comunici și să tratezi omul cu respect, fără să îl faci să se simtă vinovat pentru că suferă.

Un pacient nu trebuie să fie ruda ta ca să merite empatie. Nu trebuie să fie cineva important. Nu trebuie să aibă bani. Nu trebuie să cunoască pe nimeni. Trebuie să fie tratat cu demnitate pentru simplul fapt că este un om care are nevoie de ajutor. Iar eu, după tot ce am trăit, nu mai pot să privesc lucrurile la fel.

Am învățat că încrederea într-un medic se construiește greu și se poate pierde într-o singură noapte. Am învățat că uneori trebuie să lupți nu numai cu boala, ci și cu sistemul în care ai ajuns să cauți ajutor. Am învățat că trebuie să îți cunoști drepturile, să îți păstrezi documentele și să cauți un răspuns atunci când simți că ceva nu este în regulă. Nu spun că toți medicii din sistemul public sunt la fel. Ar fi nedrept față de profesioniștii care își fac meseria cu responsabilitate. Dar nici nu voi pretinde că experiența mea a fost acceptabilă doar pentru a proteja imaginea unei instituții.

Aceasta este experiența mea la Spitalul Municipal. Aceasta este realitatea pe care am trăit-o eu. Am documente medicale, analize și investigații care pot susține parcursul meu medical. Sunt pregătită să prezint documentele relevante prin canalele potrivite și să solicit explicații oficiale pentru lucrurile care s-au întâmplat. Nu scriu această postare pentru că vreau să fiu compătimită. O scriu pentru că vreau să pot vorbi despre ceea ce am trăit, pentru ca oamenii să înțeleagă de ce un pacient alege uneori să meargă în privat și pentru că nu cred că trebuie să acceptăm în tăcere orice ni se întâmplă într-un spital.

Iar domnului director și celor care au fost de serviciu în acea noapte le adresez încă o dată aceeași întrebare: Dacă în locul meu ar fi fost mama dumneavoastră, ați fi considerat că ați făcut tot ce era omenește și profesional necesar pentru ea? Pentru că eu nu am venit acolo să cer favoruri. Am venit să cer ajutor. Și, după mai bine de 11 ore, am plecat cu durerea și întrebările cu care venisem, iar răspunsurile a trebuit să le găsesc în altă parte. Uneori, cel mai greu nu este să lupți cu boala. Este să lupți pentru dreptul de a fi ascultat atunci când ai nevoie de ajutor.