Inițiere în Două tratate despre evrei și francmasonerie: Édouard Drumont și Nicolae Paulescu

Francmasoneria și obiectivele sale au făcut obiectul a nenumărate studii care au încercat să investigheze sau să demonteze această organizație secretă și puternică.

De exemplu, lucrarea magistrală a preotului iezuit Abbé Augustin Barruel, Mémoires pour servir à l'histoire du Jacobinisme (1798), a încercat să descopere caracterul anticreștin al francmasoneriei prin detalierea rolului conspirativ jucat de filozofii Iluminismului și de francmasoni și Illuminati în geneza și desfășurarea Revoluției Franceze. Scopurile Revoluției, potrivit lui Barruel, au fost în primul rând anticreștine, antimonarhice și anarhice. Barruel nu s-a concentrat asupra evreilor în această lucrare, deși curiozitatea i-a fost stârnită atunci când a primit o scrisoare în 1806 de la un anume Giovanni-Battista Simonini, care pretindea că s-a infiltrat în comunitatea evreiască din Piemont și a aflat de la aceștia despre originile evreiești atât ale francmasonilor, cât și ale Illuminati, scrie The Unz Review.

Cele două extrase prezentate în acest articol aruncă mai multă lumină asupra originilor și ambițiilor evreiești ale organizației francmasonice. Mai important, ambii autori - Drumont si Paulescu - pun accentul pe contrastul remarcabil dintre caracterul evreiesc al ethosului masonic și doctrinele sociale ale Bisericii Catolice, pe care aceasta încearcă să o înlocuiască în calitate de motor principal al politicii în Occident. În timp ce Biserica Catolică are un angajament declarat față de caritatea creștină și armonia socială, francmasoneria este marcată de un dispreț față de sărăcie și de o dorință singulară de a stabili supremația Israelului în lume.

Dintre cei doi autori, Édouard Drumont (1844-1917) a fost într-adevăr unul dintre primii care a insistat asupra faptului că întreaga întreprindere masonică era de origine evreiască, chiar dacă și-a bazat convingerea pe texte masonice disponibile în Franța încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. De exemplu, atunci când subliniază caracterul iudaic al ritualurilor masonice, el citează din "Cele mai misterioase mistere ale rangurilor înalte ale masoneriei dezvăluite sau adevărata rosicruciană", care a fost publicată în 1766. Drumont a fost un jurnalist francez care a scris multe lucrări despre evrei, inclusiv La France juive: Essai d'histoire contemporain, 2 volume (1886), Testament d'un antisemit (1891), Les Juifs et l'affaire Dreyfus (1899), La Tyrannie maçonnique (1899), Les Juifs contre la France (1899) și Le Peuple juif (1900).

Ultima carte din Franța evreiască a lui Drumont conține trei capitole dedicate celor trei grupuri iudeocentrice prezentate ca fiind persecutoare ale Franței catolice, primul capitol despre francmasoni, al doilea despre protestanți și al treilea despre evrei. Drumont își începe capitolul despre francmasonerie subliniind natura specific iudaică a francmasoneriei, care nu este o varietate a gândirii libere, deoarece liber-cugetătorii precum Lord Byron și Delacroix cel puțin "nu atacă drepturile noastre cetățenești, drepturile noastre de oameni și drepturile noastre de francezi." Mai degrabă, este o instituție esențialmente evreiască și impregnată de un caracter special evreiesc.

Originea și constituția evreiască a organizației masonice sunt evidente din diversele ritualuri pe care le folosește în cadrul reuniunilor sale și, în special, din reconstituirile dramatice ale unor scene din Vechiul Testament care descriu răzbunările luate de evrei asupra asupritorilor lor, cum ar fi cea a lui Judith asupra lui Holofernes. Toate aceste ritualuri sunt menite să imprime candidaților și membrilor scopul principal al masoneriei, care este acela de a reuni triburile lui Israel ca națiune după dispersarea lor la distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. o distrugere care trebuie, de asemenea, răzbunată. Obiectivul special al răzbunării masonice este creștinismul, deoarece marea crimă a lui Hristos, în viziunea evreilor, este uzurparea de către acesta a supremației lui Iehova. Prin urmare, esența masoneriei este, după cum spune Drumont: "Simpatia și tandrețea pentru Ierusalim și reprezentanții săi; ura pentru Hristos și pentru creștini: toată masoneria este cuprinsă în aceasta".

Mijloacele prin care masoneria încearcă să-i răstoarne pe europeni sunt întotdeauna o politică de disoluție: fie că este vorba de societăți financiare sau de societăți secrete, ele sunt capabile să dea o aparență de ordine și de seriozitate poftelor, instinctelor colective rele. Influența crescândă a masoneriei asupra politicii europene a dus la o disoluție constantă a societății europene tradiționale. Astfel, republicanismul este, în secolul al XIX-lea, punctul culminant al Revoluției franceze, Napoleon și Bismarck contribuind la procesul de supremație burgheză evreiască.

În uriașa și vizibila lor sarcină politică, masonii evrei au fost ajutați de-a lungul secolelor de mediocrități ambițioase din rândul popoarelor europene care au fost gazdele evreilor în timpul diasporei. A doua parte a eseului lui Drumont despre francmasonerie include mai multe exemple detaliate de personalități publice din viața republicană franceză care au înșelat publicul prin diverse afaceri nefaste, care au fost mascate de onorurile false care le-au fost acordate de către cea de-a treia Republică. El citează în special exemplul superficialului Charles Cousin (1822-1894), care a fost administrator al Căilor Ferate de Nord și președinte al Consiliului Marelui Orient al Franței până în 1885. Întregul ethos republican este într-adevăr marcat nu de dorința de a elibera populația franceză asuprită, ci mai degrabă de o ură față de societate.

De fapt, o caracteristică deosebit de odioasă a francmasoneriei este disprețul și ura față de cei săraci, ceea ce contrastează puternic cu importanța carității în Biserica Catolică. Și dacă masonii par să tolereze ocazional status quo-ul social, este doar pentru că doresc să-și concentreze mai mult mintea asupra inamicului lor religios inveterat, Biserica creștină: "Astfel, mulți din masonerie sunt pseudo-cercetători, pseudo-oratori, urăsc societatea cu o ură care nu este deloc revolta curajoasă a lui Spartacus, mânia amară a lui Vindex, ci ca o invidie veninoasă care miroase a Liderul galic care a condus o revoltă împotriva împăratului roman Nero în anul 68 d.Hr. A fost învins de legatul militar Lucius Rufus și s-a sinucis. antecameră și de birou; ei nu intenționează să distrugă complet edificiul social, pentru că speră să-și facă loc acolo prin procedee mai mult sau mai puțin corecte, dar atacă Biserica pentru că aceasta nu le poate da decât instrucțiuni nobile, sfaturi de respect și devotament pe care ei nu le doresc."

Caracterul evreiesc al francmasoneriei și ura ei față de creștinism sunt întărite în opera lui Nicolae Paulescu (1869-1931). Capitolul său despre masonerie din lucrarea sa "Fiziologie filozofică: Spitalul, Coranul, Talmudul, Kahalul și Francmasoneria" pivotează pe același contrast între conceptul creștin de caritate - exemplificat în profesia de medic a lui Paulescu prin "spitalul" inclus în titlu - și avariția pură pentru posesiune materială și dominație politică a evreilor care conduc organizațiile masonice.

Paulescu a fost un fiziolog și profesor de medicină român, precum și un activist politic. În 1897, Paulescu a absolvit cu titlul de doctor în medicină la o școală de medicină din Paris. A fost numit chirurg asistent la Spitalul Notre-Dame du Perpetuel-Secours, dar în 1900 s-a întors în România, unde a rămas până la moartea sa ca șef al Departamentului de Fiziologie al Facultății de Medicină a Universității din București, precum și profesor de medicină clinică la Spitalul Sfântul Vincențiu de Paul din București. Este cunoscut pentru activitatea sa în domeniul extragerii insulinei pentru tratamentul diabetului.

Paulescu a fost implicat și în mișcările politice românești și l-a influențat pe Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier. În 1922, s-a asociat cu prietenul antisemit al lui Codreanu, profesorul A.C. Cuza, pentru a crea un grup politic numit Uniunea Națională Creștină. În 1925, Paulescu s-a alăturat și el organizației ulterioare a lui Cuza, Liga Națională de Apărare Creștină.

Printre scrierile sociologice ale lui Nicolae Paulescu se numără "Fiziologia filosofică: Instinctele sociale - Pasiuni și conflicte - Remedii morale" (1910), care pledează pentru regenerarea populației prin educație creștină. Cea mai cunoscută carte a lui Paulescu a fost cel de-al doilea volum de "fiziologie filosofică", care s-a intitulat "Fiziologie filosofică: Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria" (1913). Ulterior a scris mai multe lucrări despre problematica evreiască, printre care 'Fiziologie filosofică: Sinagoga și Biserica pentru pacificarea omenirii", 2 vol., 1923; "Complotul iudeo-masonic împotriva poporului român", 1924; "Degenerarea rasei evreiești", 1928, "Debusolarea evreiască", 1928; și 'Interpretarea Revelației, soarta viitoare a evreilor", 1941.

În 'Spitalul, Coranul, Talmudul, Kahalul și francmasoneria", Paulescu explică mai întâi îndatoririle medicilor și leagă spitalele de noțiunea de caritate creștină: "Spitalele sunt o inspirație a carității creștine". Apoi ia în considerare celelalte două religii care pretind să vindece bolile omenirii, islamul și iudaismul, pe care le consideră opuse moralei creștine. Islamul și iudaismul sunt ambele caracterizate de o dorință crudă de posesiune și de dominație, dar arabii musulmani sunt superiori evreilor prin faptul că posedă o adevărată vitejie, în timp ce evreii "se manifestă doar prin lașitate".

Paulescu își începe studiul iudaismului cu principalul text juridic al evreilor, Talmudul, care folosește uzura, frauda și sperjurul pentru a jefui și înrobi neamurile. Dezvoltarea ambiției politice evreiești se realizează prin intermediul "Kahalului", organul de conducere evreiesc tipic pentru comunitățile evreiești până în secolul XX. Kahal concepe națiunea evreiască ca fiind una bazată pe "dogma talmudică a poporului ales, o doctrină conform căreia evreii nu trebuie să fuzioneze cu alte națiuni, deoarece Dumnezeu le-a promis că vor stăpâni întregul pământ și vor conduce lumea". El demonstrează deprecierile financiare și sociale provocate de imigrația evreiască pe pământurile europene și discută și despre francmasonerie în contextul războiului hotărât pe care evreii l-au dus împotriva creștinismului de-a lungul timpului prin intermediul diferitelor erezii religioase și revoluții politice pe care le-au încurajat în Europa.

Secțiunea lui Paulescu despre francmasonerie, care constituie ultimul capitol al cărții sale, se bazează considerabil pe lucrarea lui Drumont, dar este ceva mai cuprinzătoare decât aceasta. Paulescu dezvăluie aici ura care informează întreaga implicare evreiască în istoria intelectuală și politică europeană. Sursa acestei ură este evidentă cel mai clar în Talmud, dar efectele sale durabile se manifestă în diversele mișcări eretice sponsorizate de evrei care au încercat să denatureze creștinismul și catolicismul de-a lungul timpului, începând cu ebioniții din secolul I d.Hr. și trecând prin protestantism până la francmasonerie.

Pretinsul obiectiv al francmasonilor de a reconstrui Templul lui Solomon este, potrivit lui Paulescu, doar un cuvânt de ordine care indică ambiția Israelului de a domina lumea. În ceea ce privește organizarea francmasoneriei, Paulescu subliniază că, în ciuda filantropiei sale proclamate, caracterul secret al ansamblului este un indiciu clar al caracterului său suspect: "Și când te gândești că nimeni nu se întreabă de ce este ascunsă această societate, când ea are scopuri la fel de sublime ca și căutarea adevărului".

Mai atent decât Drumont, Paulescu - bazându-se pe lucrarea lui Paul Copin-Albancell, Le drame maçonnique: le pouvoir occulte contre la France ("Drama masonică: Puterea ocultă împotriva Franței", 1908 - detaliază ierarhia din cadrul organizației masonice în care gradele inferioare ale masonilor sunt în mare parte adepți legați la ochi ai unei elite superioare constituite exclusiv din evrei. Iar ritualurile bizare care marchează progresul unui mason în cadrul organizației sunt toate marcate de sentimente de ură și răzbunare față de cei responsabili de distrugerea Templului. Printre diferitele ținte ale urii masonilor, principalii sunt, fără îndoială, creștinii. Paulescu arată că masonii sunt instruiți în sensul că "Francmasoneria are un dușman - creștinismul și în special catolicismul - pe care trebuie să-l urăști și să-l combați".

Mai mult, masoneria generează în mod constant diverse subgrupuri care îi duc la îndeplinire agenda, așa cum observase Copin-Albancelli: "Exemple de astfel de tentacule sunt Ligile liberei-cugetări, cele ale drepturilor omului și ale drepturilor civile, cele ale învățământului, casele de școală, cluburile de studii, societățile de bibliotecă, de conferințe, de Universități Populare... chiar și de sindicate."

În timpul Revoluției franceze, masonii au fost ajutați în special de subgruparea masonică ce se autointitula "iacobini". Dintre efectele politice care au rezultat din aceste mai multe organizații, Revoluția Franceză a urmărit simultan emanciparea evreilor și persecutarea creștinilor. Dintre catolici, principalele ținte ale masonilor sunt iezuiții, de care se tem mai presus de toate ordinele creștine. Mănăstirile iezuiților au fost atacate în Portugalia, Spania, Franța și Austria, iar campania împotriva iezuiților a continuat cu defăimări constante ale iezuiților în rândul publicului, astfel încât oamenii de rând au ajuns treptat să creadă că termenul iezuit poate fi folosit ca sinonim pentru ticălos.

Potrivit lui Paulescu, Sprijinul evreiesc al revoluționarilor a fost menit să susțină a treia stare a burgheziei, care la început l-a susținut pe Napoleon în ciuda ambițiilor sale imperialiste. Când masonii au constatat că tirania lui Napoleon devenea periculoasă pentru planurile lor, au lucrat pentru a-l doborî. În toată această perioadă, ei au beneficiat de emanciparea lor treptată în mai multe state europene. Dar scopul lor final de revoluție totală nu s-a manifestat decât la Revoluția din 1848, care a încercat să impună liberalismul capitalist burghez ca o mișcare politică majoră care să ducă la instituirea unei republici socialiste. Acest din urmă obiectiv a fost atins după Comuna din Paris din 1871, când a fost instaurată cea de-a Treia Republică, iar societatea franceză a fost de acum înainte marcată de separarea Bisericii de Stat.

Scopurile reale ale tuturor republicilor masonice erau de a distruge monarhiile, de a aboli creștinismul din educația publică și de a transforma poporul într-un proletariat care să poată fi ușor pus în slujba ambițiilor lui Iuda. Bazându-se pe lucrarea lui Bernard Lazare, L'Antisémitisme, son histoire et ses causes, 1894, subversiunea religioasă a masonilor este legată de Paulescu și de Kulturkampf-ul pe care Bismarck l-a condus împotriva Bisericii Romano-Catolice între 1872 și 1878 și de legile Jules Ferry din 1882 care au impus învățământul laic în Franța.

În același timp, Paulescu susține că "socialismul evreiesc" acționează în direcția deposedării de proprietatea privată de către un stat care este în esență evreiesc în compoziția și interesele sale. Aceste false mișcări socialiste s-au cristalizat în doctrinele lui Karl Marx. Și au fost susținute în programul lor subversiv de către anarhiști, care au constituit elementele cele mai criminale și iconoclaste ale celor câteva revoluții care au apărut în Europa începând cu 1848.

Paulescu examinează apoi rolul socialist subversiv al masoneriei în diferite țări europene, cum ar fi sprijinul acordat templierilor în România și tinerilor turci în Turcia. În Franța, ei s-au concentrat pe distrugerea creștinismului în națiune prin eliminarea acestuia din educația publică și din instituția militară. Acest anticlericalism a fost deosebit de puternic în regimul evreului Léon Gambetta, președinte al Consiliului de Miniștri Léon Gambetta a fost astfel prim-ministru. Între 1881 și 1882, care a declarat "Le cléricalisme, voilà l'ennem" (Clericalismul este dușmanul). Astfel, atacurile împotriva clerului au fost regularizate, iar educația creștină a fost înlocuită cu o educație laică, care a devenit gratuită și obligatorie în cadrul națiunii. Acest lucru a favorizat, la rândul său, doctrinele ateiste, cum ar fi cele ale lui Darwin, și un dispreț general pentru Biserica creștină. Chiar și limba latină a fost detronată ca limbă de învățare, deoarece fusese limba Bisericii.

Prin postularea unei lumi constituite doar din materie și energie, revoluțiile masonice-marxiste au reușit să repudieze noțiunile de suflet și de Dumnezeu pe care se bazase civilizația creștină. După cum a subliniat deja Drumont, în timp ce creștinismul pune accentul pe iubire și caritate, masoneria are un dispreț și o ură aparte față de sărăcie. Astfel, Paulescu susține că, prin ștergerea constantă a doctrinelor creștine de compasiune și caritate și prin mărirea posesiunilor lumești și a puterii evreilor, masoneria a realizat în cele din urmă în Europa postrevoluționară ceea ce Talmudul s-a străduit să realizeze încă din primele secole ale erei creștine. (Articol integrl AICI.)