Legenda satului Palilula. Andrii Popa și comerțul cu oltencele sclave sexuale în haremurile de peste Dunăre

Acest Andr(e)i Popa, căpetenie de haiduci de la începutul secolului XIX, pleacă peste Dunăre într-o expediție de recuperare a unor tinere femei răpite din Oltenia pentru a fi folosite ca sclave sexuale în haremurile unor înalți dregători otomani, poate chiar și în cel al Sultanului.

Andrii Popa plecase după câteva zeci de fete nurlii, dar găsește peste 500 de „bucăți", numai una și una. Intră, automat, într-o mare dilemă morală și estetică: „-Pe care să le aleg? Nu mai bine le iau pe toate?". Sfătuindu-se cu ceilalți haiduci, chiar asta face: devastează seraiul, îi dă foc după ce pune mâna pe toate lucrurile de valoare și, în final, trece Dunărea înapoi cu tot inventarul uman, între 500 și 600 de suflete frumoase, dublate de trupuri așișderea, femei cu cosițe brune sau blonde, ochi de foc, sâni îmbelșugați de doică și pântece binecuvântate, probabil foarte roditoare, calități pe care niciun aprig bărbat al epocii nu avea cum să le ignore. Ajuns cu lotul acesta superb înapoi în Ungro-Vlahia, Andrii Popa și ceilalți lideri ai cetei de haiduci se reunesc pentru un casting competent și, după toate regulile artei, își aleg pentru ei pe cele mai frumoase foste cadâne ca să le devină soațe legiuite (care, mai apoi, vor coloniza cu copii frumoși legendarul sat Palilula, pe care legenda zice că l-ar fi fondat într-un loc tainic, ascuns de ochii obsedaților sexuali osmanlâi printre dealuri și păduri impenetrabile funcționând ca un veritabil brâu natural al castității, extrem de necesar atunci când soții lor briganzi plecau cu zilele în deplasări de serviciu în scop de jaf).

După ce-și vor fi oprit pentru ei înșiși cele mai ochioase muieri, cum la noi, în ciuda îndelungatei conviețuiri cu suzeranii turci, poligamia de inspirație musulmană nu fusese din păcate niciodată legiferată, Andrii Popa & Cie. nu prea mai aveau ce face cu restul frumoaselor eliberate din greaua robie erotică. Ar fi fost o mare risipă să le dea drumul pur și simplu și să le lase de izbeliște în voia sorții nemiloase. S-au gândit că era musai să le facă un rost și să le găsească niște suflete miloase de creștini care să se pună chezași pentru ele în calea destinului până atunci potrivnic. Așa că le-au scos la vânzare, organizând o licitație publică în scop marital. Ideea era că puteau fi achiziționate numai de cei care dovedeau că au numai gânduri serioase și se angajau ferm, în fața slujitorilor Domnului, să le ia de neveste, nicicum să le găsească întrebuințări, de slujnice sau țiitoare, bunăoară.

Pentru a facilita aceste tranzacții și a contribui eficient la reintegrarea socială a bietelor femei cu care pașalele rupseseră divanele iar briganzii eliberatori descheunaseră laițele, Andrii Popa a hotărât să pună pe capul lor prețuri simbolice, în fapt niște tarife modice, pe care și le putea permite orice rumân de ispravă. Adicătelea nu cine știe ce pungi de galbeni, diamanticale sau „scule" (bijuterii) grele de aur, ci - după temeinica evaluare a fiecărei fete de pe al cărei chip tocmai fusese smulsă vălul islamic („hijabul") - doar câte un cal tânăr de trei-patru ani (un bidiviu „învățat", nu vreun mânz nărăvaș, totuși!), o flintă cu cremene, un hanger dichisit sau, chiar, o pereche de dulăi ciobănești de nădejde, adică elemente standard din inventarul curent al unui lotru cu față umană. Fenomenul haiducesc din punct de vedere istoric presupune o mulțime de controversate interpretări, mai ales că, adesea, faptele menționate de cronici ajung la noi după câteva secole de „repovestire" populară și mitologizare folclorică. La un moment dat, devine foarte greu de făcut o distincție între elementele istorice concrete și cele fantastice, de basm. Memoria afectivă și subconștientul colectiv nu sunt tocmai cele mai pertinente instrumente de cercetare a vieții și operei unui personaj aflat la hotarul nestatornic dintre un tâlhar la drumul mare și un erou justițiar.

Noțiunea de „haiduc" acoperă o arie largă de asemenea personaje, care au acționat, în perioade istorice diferite, în toate provinciile istorice românești. Convențional, se consideră că haiducii au existat în special în perioada 1560-1860 și au fost, sub forme diferite, contestatari ai sistemului social, ei acționând deopotriva asupra autorității statale (voievodul și, în mod particular, domnitorii fanarioți), regionale (sistemul polițienesc - "potera") sau locale (boierii și arendașii) cât și împotriva autorităților imperiale (otomane - în cazul Munteniei și Moldovei sau habsburgice - în cazul Transilvaniei, dar și al Olteniei, de după pacea de la Passarowitz, în perioada 1718-1739). În diferite epoci, faptele haiducilor au fost asociate fie cu brigandajul, fie cu justiția socială ad-hoc, de cele mai multe ori ajungând să fie romanțate, iar autorii lor transformați în veritabili eroi populari, de la Baba Novac la Iancu Jianu, sau de la Pintea Viteazul la Andrii Popa sau, chiar, Tudor Vladimirescu (pandurii constituind un tip anume de haiduci moderni, un fel de miliție populară interferând direct cu politica statală, adesea funcționând și ca influente grupari de mercenari). De altfel, de la acțiuni izolate ale unui grup restrâns de haiduci, o ceată care jefuia la drumul mare și se retrăgea imediat la adăpostul codrilor seculari, s-a ajuns, în timp, la formarea de mici armate, apte să declanșeze revoluții (cum au fost cele de la 1821 și, mai apoi, de la 1848, prin rolul jucat de faimosul Popa Șapcă).

Cert este că „haiducul" în sine a rămas în tradiția populară ca un tip de erou reprezentativ, cu o bogată semnificație istorică, reverberata și azi în subconștientul colectiv, generând un enorm capital de simpatie. Termenul propriu-zis de haiduc provine din limba maghiară („hajduk" vine de de la „hajto"; și în limba turcă „hajdud" trimitea la infanteriștii unguri și, prin extensie, la mercenari) și desemna inițial, în secolele XIV-XVI, hăitașii care mânau mari turme de vite dinspre regiunea balcanică înspre piețele de desfacere ale Europei Centrale. Evident, pentru a se proteja de hoți, asemenea personaje erau bine înarmate și au început să se organizeze ca mici structuri paramilitare, gata oricând să riposteze feluritelor atacuri banditești.

În timp, aceste structuri au descoperit și alte avantaje ale tipului de organizare paramilitară, oferindu-și serviciile clientelei politice (Baba Novac devenind general al lui Mihai Viteazul) sau acționând pe cont propriu și delimitându-și propriile sfere de influență, beneficiind și de sprijinul popular în multe dintre contextele istorice. De mitologia haiducilor se leagă și o așezare de legendă. Satul Palilula s-a format la adăpostul pădurii Giangaliei şi Grejdanei care asigurau lemnele de foc şi construcţie pentru cei doritori a se stabili in zona. În zonă era cârciuma chiar la fântâna Giangaliei, iar acici opreau caraulele turceşti în drumul lor spre Vidin, atunci când trebuiau să ducă banii adunaţi din Bănie. La Palilula îşi găseau adăpost și haiducii lui Andrii Popa care jefuiau ori de câte ori puteau poştalioanele turceşti şi luau înapoi haraciul adunat din Bănie. Tot despre Andr(e)i Popa, haiducul originar din Seaca-Dolj, se spune că este întemeietorul satului Palilula, un sat în preajma Craiovei ascuns privirilor de o vale săpată de ploi probabil, chiar în vârful unui deal, o formă mai ciudată de relief. În plus, dealul este ascuns privirilor din două părți de păduri iar în părțile libere, valea fiind ascunsă de creasta dealului.

Se zice că și-a ales câteva cadâne și a trăit mult timp ascuns acolo împreună cu tovarășii săi. Nu ieșea decât din când în când ca să mai haiducească un pic sau vara când fântâna se golea pe perioada de secetă. Fântânile sunt și azi o problemă la Palilula, datorită pânzei de apă freatică, care este la o adâncime foarte mare. Se mai spune că satul întemeiat de el nu a fost găsit niciodată de potere, nici de turci, nici măcar de nemți în Primul Război Mondial, când au ocupat Craiova. Palilula este acum un sat în comuna Bucovăț din județul Dolj. Satul este situat pe valea Pârâului Oborului, care își trage numele de la un mare așezământ vlaho-slav de păstori (obor = staul, stână, țarc de oi și capre) care se află pe Dealul Oborului. În timpul verii, încă mai sunt scoși la păscut bivolii indieni care se găsesc în sat în număr de câteva zeci. Este o curiozitate a zonei faptul că Palilula a mai păstrat bivolii, când celelalte sate doljene au pierdut acest obicei cu sute de ani în urmă. Satul s-a format la adăpostul pădurii Giangaliei și Grejdanei care asigurau lemnele de foc și construcție pentru cei din zonă.

Legende din bătrâni pomenesc de cârciumăreasa Giangalia, care era o femeie foarte frumoasă și care avea un han și o cârciumă chiar la fântâna cu același nume, la sud de Palilula. Aici poposeau caraulele turcești în drumul lor spre Vidin, atunci când trebuiau să ducă banii colectați din Bănie. Primele documente scrise despre Palilula apar în secolul al XVII-lea și sunt reprezentate de liste de recensământ și acte de vânzare-cumpărare de proprietăți imobile între cetățeni, toate găsindu-se în arhivele primăriei Bucovăț. Mai există între hrisoavele bisericii din Palilula câteva documente care pomenesc ctitorii Bisericii : Haiducul Andrii Popa și câțiva boieri locali care, obligați de haiduc, au contribuit la înălțarea lăcașului de cult. Populația satului este formată din români, dar la origini exista o mare diversitate etnică: sârbi (familiile Iovan, Linca, Ștefan, Stoian), bulgari (familiile Trandafir, Petcu, Nicola), evrei (familiile Luță , Stan - care la origini era Stein, Țană - care inițial era Zahner) și bineînțeles daco-români.

De menționat că tentativele etnicilor rromi de a se așeza în Palilula au fost zădărnicite de-a lungul timpului prin referendumuri locale, totuși au fost acceptați să se așeze la periferiile satului foarte puțini țigani nevorbitori de limba rromani, care au trecut drept români „mai bruneți". În prezent satul aparține Comunei Bucovăț dar în trecut a aparținut o perioadă de Comuna Podari și o altă perioadă a fost de sine stătător. Toponime originale din jurul Palilulei: Grejdana (pădure întunecoasă și umbroasă, preferata craiovenilor pentru petrecerile de Paște și pentru picnicuri în sfârșitul de săptămână), Vârtoasa (deal cu teren arabil), Giangalia (pădure și fântână), Grosu (deal cu teren arabil), Pandurești (locație în pădurea Oborului), Drumul Roșu (drum forestier vechi, de culoare galben-roșiatică, care urcă din Valea Oborului spre Pandurești), Hoțu (pădure de stejăriș la sud de sat), Harlea (o vale asemănătoare văii Palilulei, situată la sud-vest de sat, în care se voia construirea unui sat - soră cu Palilula. Proiectul a fost abandonat în anul 1932.

În prezent terenul alocat Palilulenilor pentru construirea Harlei este arabil și se numește „Vetrele de Căși". Mai există pitoreștile Hoaga Mare (continuarea spre amonte a Văii Oborului), Condoaica (vâlcea bifurcată aflată la vestul Palilulei, orientată spre sud), Călugăr (continuarea spre extrema vestică a Văii Palilulei), Valea Ulmului - continuarea spre extrema estică, spre Jiu, a Palilulei. Măturici este dealul pe care cresc plantele numite „măturici", care, atunci când sunt mâncate de către animale (vaci, oi, capre, bivolițe), dau un gust amar laptelui. În anul 2012, s-a lansat filmul Undeva la Palilula, în regia lui Silviu Purcărete, cu actorii George Mihăiță, Răzvan Vasilescu, Constantin Chiriac și Dimeny Aron în rolurile principale. Localnicii, însă, s-au arătat revoltați, fiindcă pelicula cinematografică i-ar prezenta, conform ziarului Gazeta de Sud, într-o „adunătură de leneși, derbedei și curve". Silviu Purcărete a plasat acţiunea filmului într-un spaţiu aflat în câmpia valahă, fără să-i traseze graniţe strict geografice. Subiectul nu are nicio legătură cu oamenii din satul comunei Bucovăţ, scenariul fiind scris pe baza unor povestiri ale unui medic din Brezoi (Vâlcea). În film, este vorba de o comunitate de „caraghioşi", iar sătenii din Palilula reală afirmă că sunt afectaţi de această imagine. De fapt, Purcărete n-a tras nici un cadru în satul cu pricina.

Un sat cu această denumire, Palilula, se află în Bulgaria şi un altul în Serbia. Prezentarea filmului a fost făcută astfel: „Palilula din filmul lui Purcărete nu e nicăieri, adică e pretutindeni. Este o mică insulă din câmpia valahă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate. Acolo, legile fizicii terestre nu sunt chiar atât de riguroase. Acolo, nu se ştie prea bine dacă oamenii mint, visează sau trăiesc cu adevărat. Precum în Îngerul exterminator, în Palilula se poate intra, dar de ieşit de acolo nu se mai poate. Acolo, îngerul exterminator se numeşte imoralitate şi melancolie. Bine aţi venit în Palilula: Un orăşel fantomă, pierdut în mijlocul câmpiei valahe. O comunitate mică de caraghioşi, de leneşi, de curve, de derbedei cu inimă de înger trăieşte sub soare într-o dulce inconştienţă inocentă"(!). Primarul comunei Bucovăţ, de care aparţine şi satul Palilula, Constantin Vasile, este supărat pe regizorul Silviu Purcărete pentru imaginea satului doljean prezentat în filmul Undeva la Palilula.

Oficialul primăriei a declarat pentru GdS: „N-am văzut filmul, nici n-am vrut să-l văd. De ce? Deoarece în film se spun foarte multe prostii despre Palilula. Dacă m-aş fi dus la premiera filmului, m-aş fi certat cu regizorul Silviu Purcărete. În film, oamenii din Palilula ştiu doar să bea şi să stea pe marginea drumului... Şi nu-i aşa! Palilula este un sat de oameni harnici. O fi ficţiune în film, dar de ce i-a spus «la Palilula»? De ce nu i-a spus altfel, «la Fleştenoage» (fosta denumire a satului Bistriţa Nouă, de lângă Piatra Olt)? Cei din Palilula n-au văzut filmul, doar au auzit despre el şi sunt nemulţumiţi. N-am de gând să-l acţionez în judecată pe regizorul Silviu Purcărete... Treaba este făcută, n-are rost acum"

Dan-Silviu Boerescu