Misterele încă nedezlegate ale asasinarii lui Ioan Luchian Mihalea. A fost o crimă comandată de cercurile gay din politică?!

Scriitorul Dan Boerescu, fost si redactor sef al editiei romanesti a Play-Boy, face un remember pe pagina sa de Facebook despre cum a fost ucis Ioan Luchian Mihalea in urma cu mai bine de doua decenii si cum au ramas pana si astazi multe lucruri neelucidate in acest caz care a socat opinia publica din Romania la acea vreme:

"Nu s-a lămurit niciodată de ce, în 1993, fondatorul grupului Song a fost ucis cu bestialitate de 'Bobiță Neagră' (unul dintre partenerii săi ocazionali de sex) și amicul acestuia. Ca homosexual și artist, 'Oanță' Mihalea era o victimă sigură a acelor ani tulburi. Nu prea avea mijloace de apărare în fața feluritelor vicisitudini ale unei istorii cu ritm nou, care, practic, cam începuse să-l calce în picioare. Totuși, cum ar fi putut reacționa ca să poată răzbi mai departe? O cale posibilă de supraviețuire socială și de continuare a proiectelor muzicale și nu numai ar fi putut fi reprezentată de apelarea la cunoștințele sale din mediul gay, care, spre deosebire de creatorul Song, făceau carieră și prosperau în domenii precum politicul și comercialul. Oameni care acumulau tot mai multă putere, influență și bani, regăsindu-se tot mai aproape de vârful piramidei sociale. Dar care, fără a-și abandona preocupările de o anumită natură, nu și le-ar fi asumat niciodată în societate, ba chiar s-ar fi simțit teribil de amenințați în cazul apariției unor eventuale dezvăluiri. Va fi șantajat Ioan Luchian 'Oanță' Mihalea alți membrii de vază ai comunității sale din România acelor ani? Sau, măcar, ar fi sugerat o posibilă șantajare a acestora?", se intreaba, intr-un final, Boerescu pe Facebook. In continuare publicam si un text al acestuia aparut in comentator.ro:

...Se întâmpla prin '86-'87, pe când autorul acestui text (n.r. - Dan Boerescu) făcea presă studențească și folosea ca sediu al redacției o cămăruță la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa" din București, aflată pe Calea Plevnei, la numărul 61. Construită din iniţiativa celebrului Stelian Popescu - preşedintele societăţii media „Universul" - clădirea fusese inaugurată pe 18 noiembrie 1937.

Generaţiilor de studenți le este cunoscută sub denumirea familiară de "La Preoteasa", nume ce l-a purtat oficial din 1957, când autoritățile comuniste au vrut să marcheze comemorativ tragica dispariție a unui înalt demnitar, mort în accidentul aviatic survenit la aterizarea unui avion pe aeroportul Lujniki din Moscova. Avionul ducea delegația românească la festivitățile organizate pentru sărbătorirea Marii Revoluții din Octombrie. La aterizare, pilotul rus a efectuat o manevră greșită, iar aeronava s-a agățat de vârfurile copacilor din pădure din apropiere, s-a prăbușit și a luat foc. În accident și-a pierdut viața Grigore Preoteasa, pe atunci ministru de externe al guvernului Republicii Populare Române. După trei decenii, aproape niciun student nu mai conștientiza semnificația denumirii instituției menite să „orienteze" cultura universitară bucureșteană. (De altfel, cum să se numească „Preoteasa" o instituție aflată sub tutela UASCR - Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România? Probabil, la fel de ciudat era și ca redactorul șef-adjunct al revistei „Convingeri Comuniste" - alintată „Co-Co" și lăudată de Radio „Europa Liberă" pentru colecția ei literară „Cartea cea mai mică" - să se numească, profund burghezo-moșieresc, ...Boerescu!)

La „Preoteasa", ființau multe instituții culturale remarcabile, între care Teatrul Studențesc „Podul" condus de regizorul Cătălin Naum, un ansamblu folcloric, un cerc de fotografie coordonat de Emilian Urse, un studio de repetiții al trupei Holograf, o Cinematecă studențească la care Mircea „Nea Dumi" Dumitrescu rula integrale Antonioni sau Tarkovski și alte minunății (într-o duminică, ne-a pus „pe șestache" trilogia „Nașul"), o scenă pe care evoluau formații rock și interpreți nonconformiști (îmi amintesc un concert de senzație cu Alexandru Andrieș și Pro Musica - anulat de Cenzură în ultima clipă dar ținut clandestin în fața unui public de cinci-șase persoane, format din angajați și studenți furișați în sală) și câte altele! Nu în ultimul rând, la „Preoteasa" activa și faimosul grup coral Song, fondat și condus de Ioan Luchian Mihalea, alintat „Oanță" de unii prieteni. Mihalea era un mare și polivalent muzician: instruia în paralel corul de copii Mini-Song, fondase cvintetul pop „Luchian", ba chiar, într-o perioadă, devenise solistul trupei rock new wave Krypton, a chitaristului Eugen Mihăescu. Mie, ca tânăr cronicar (și) de rock dar și ca amic al fostului solist al trupei, Marius Voicu (căruia îi adaptasem textul melodiei „Am I Living in a Box", transformând-o în „Lumea nu-i un ring de box" și debutând, cu această ocazie, la TVR), nu mi s-a părut o idee foarte inspirată ca Mihalea să devină solist al unei trupe rock! Și mi-am permis să scriu asta, negru pe alb, în altă revistă a Centrului Universitar, „Viața Studențească".

Mihalea a făcut o criză de orgoliu și a năvălit în cămăruța „Co-Co" în toiul unei ședinte de redacție. S-a proptit în fața biroului meu și a răcnit: -Bă, Boerescule, tu crezi că io-s labagiu?!? Cu o falsă ingenuitate, i-am răspuns la fel de arogant: -Nu, Oanță, eu am auzit ALTCEVA! Acel „altceva" era secretul lui Polichinelle în lumea de la „Preoteasa": toți știam că „Oanță" era homosexual. Circulau zvonuri - probabil amplificate tendențios de zvonerii și răspândacii Securității - despre orgiile lui, despre părinți ai unor copii din Mini-Song care-l luaseră la bătaie și despre faptul că, șantajat de Securitate cu latura gay a personalității lui, ar fi devenit un informator de temut. Veridic? Verosimil? În orice caz, unii dintre activiștii „cu față umană" de la „Preoteasa" ne sfătuiseră de câteva ori să fim atenți ce bancuri politice spuneam prin preajma lui.

Desigur, niciunul dintre aceste zvonuri nu poate anula calitatea sa incontestabilă de mare artist și de trendsetter cultural. Ba chiar, privind retrospectiv detașat, acum mi se pare o mică cruzime răspunsul pe care i l-am dat cu trei decenii în urmă. Cine eram eu să-l judec și să-l iau peste picior în public? ...Pe de altă parte, de ce m-aș fi lăsat intimidat de un mare artist gay tocmai eu, care nu am fost niciodată un fan al „corectitudinii politice" și care, în plus, veneam la „Preoteasa" de la Filologie, unde, în anul meu de studii, la 7 studenți băieți erau 70 de studente de indiscutabil sex feminin? Cert e că, dintr-un motiv sau altul, nu-l simpatizam pe „Oanță". De fapt, ca om nu l-am simpatizat niciodată. Și nici el pe mine! S-a întâmplat ceva și peste ani, la moartea de SIDA din 1991 a lui Freddie Mercury, când am „recidivat" în Phoenix, revistă post-revoluționară construită pe scheletul redacției „Co-Co", împreună cu Paul Nancă, Horia Gârbea, Bogdan Teodorescu și Dan Ioanițescu, nouă alăturându-ni-se și Dan Medeanu.

Atunci, mi-am permis să-l încadrez pe Mihalea unei pleiade de muzicieni gay, asemenea solistului iconic al trupei Queen, în introducerea unui articol dedicat vieții lui Freddie Mercury. „Oanță" a citit articolul, s-a enervat din nou și m-a amenințat că ne dă în judecată pe mine și pe revistă, urmând să ceară despăgubiri de... un miliard de lei! Nu a făcut-o și, chiar dacă o făcea, cine l-ar fi luat în serios? ...Cert e că, doi ani mai târziu, când Mihalea a fost ucis de fostul său partener sexual Nelu Florian Gavrilă zis „Bobiță Neagră" și de amicul acestuia, Ionel Păun, vestea identificării criminalilor în mediul gay nu a surprins prea tare pe nimeni dintre cei care trecuseră prin „Preoteasa" în epoca de glorie a Casei Studenților.

Faptele sunt cunoscute. Bobiță Neagră l-a sunat pe Mihalea și i-a propus o întâlnire în apartamentul acestuia din Drumul Taberei, cei doi fiind familiarizați intim încă din 1991. Mihalea a acceptat și a doua zi l-a așteptat, îmbrăcat în pulover și fără pantaloni, doar în chiloți, pregătit de acțiune din nou, după ce, conform expertizei medico-legale ulterioare, mai avusese un contact sexual anal cu alt partener probabil în după-amiaza aceleiași zile nefaste. Însă Gavrilă, mânat și de perspectiva jafului, care i-ar fi putut ameliora situația financiară destul de precară la momentul respectiv, nu a venit singur, ci însoțit de acolitul Păun. Mihalea s-a enervat, a țipat la Bobiță Neagră, iar acesta a reacționat violent, lovindu-l cu letconul improvizat pe care și-l luase cu el. Mihalea a căzut, plin de sânge și cu țeasta sfărâmată, iar cei doi puștani au continuat să-l lovească animalic, după care l-au strangulat.

Vecinii din bloc au auzit niște țipete și bufnituri, dar n-au ieșit din apartamentele lor, speriați de întunericul de pe scara blocului, fiindcă, anterior, criminalii deconectaseră tubul de neon de la parter. Criminalii și-au desăvârșit opera, tâlhărindu-și victima de bunurile sale: un aparat video marca AIWA, un radiocasetofon marca SHARP, o cameră de filmat marca HITACHI, o combină muzicală marca MATSUI, un lănţişor, o brăţară şi o verighetă de aur (victima era căsătorită cu o femeie, Adina Popescu, cu care avea și un băiețel, dar aceștia nu locuiau împreună cu artistul, ci destul de departe, la Pitești), un ceas de mână, o geacă şi o pereche de pantaloni - ambele de blugi, sumele de 400 dolari şi 30.000 lei, un portofel, o geantă de fâş de culoare neagră... Trupul neînsuflețit al lui Ioan Luchian Mihalea (care și-a găsit sfârșitul aidoma propriei mame, și ea strangulată în urma unui jaf, cu două decenii înainte!) a fost descoperit a doua zi de către administratorul blocului, care a alertat imediat Poliția.

Asasinii aveau să fie descoperiți abia după 44 de zile, evenimentul fiind anunțat în direct la emisiunea lui Mihai Tatulici de la Televiziunea Română - „Veniți cu noi pe programul doi", ceea ce ridicat, în epocă, primele semne de întrebare, ancheta fiind considerată un „show" destul de ieftin. De altfel, când, după câteva zile, s-au difuzat primele imagini cu cei doi tineri criminali, la reconstituire, aceștia păreau teleghidați („drogați?"), părând că joacă roluri dintr-un scenariu prestabilit, anchetatorii punându-le o seamă de întrebări retorice, de genul: „-Zi, mă, aici ai aruncat arma crimei?". Răspunsurile erau în aceeași notă: „-Da, aici."...(Mai apoi, a stârnit rumoare faptul că la unul dintre termenele de judecată, gardienii au „uitat" să-i aducă pe asasini din arest. Oare de ce? s-au întrebat unii. Fiindcă inculpații nu-și învățaseră prea bine rolurile și nu stăpâneau prea convingător replicile?!?) Identificarea criminalilor s-a făcut pornind de la o poză a lui Nelu Florian Gavrilă, păstrată la loc de cinste în biblioteca lui Mihalea: în instantaneul fotografic, Bobiță Neagră era imortalizat la mare, pe plajă, în slip! Polițiștii au arătat imaginea informatorilor din mediul homosexual din București și unul dintre ei l-a recunoscut pe Gavrilă.

Acesta avusese două tentative de sinucidere în intervalul de 44 de zile de după crimă, într-unul din cazuri fiind salvat de complicele Păun, care l-a dus la Urgență când Gavrilă înghițise 150 de pastile de Diazepam. Cel mai șocant este că, în momentul arestării, Nelu Florian Gavrilă zis „Bobiță Neagră" era îmbrăcat cu geaca lui Ioan Luchian Mihalea zis „Oanță" și asculta muzică la casetofonul acestuia!!! De ce mai păstrase atât de la vedere dovezile incriminatoare, când se făcuse deja o publicitate enormă anchetei în curs de desfășurare?!? Toate elementele ciudate legate de ancheta par a avea, în explicațiile unora, o legătură cu un mister de o cu totul altă amploare. „Oanță"-Mihalea făcea parte dintr-un cerc de homosexuali cu implicații „la nivel înalt"? Cam cât de înalt, de fapt? Se cunoscuse (prea) bine Oanță cu un personaj politic la un Festival al Tineretului defășurat peste hotare pe la mijlocul anilor '80? Pe cine proteja Mihalea? Și de cine era protejat el, în afară de un șef din fosta Securitate și noile servicii secrete? Apoi, cât de mult au fost șantajați și manipulați asasinii de către aceste servicii secrete? Cu ce-i mai aveau la mână?

Se știe că, în epocă, Securitatea așa proceda: te „prindea" cu ceva, apoi te șantaja, după care te racola și te obliga să colaborezi, aducându-te permanent la ordine cu un dozaj sofisticat de amenințări și recompense. În cazul celor doi, Gavrilă și Păun, tineri veniți de la țară și needucați, lucrurile puteau sta mult mai simplu, dacă punem la socoteală și labilitatea psihologică a unuia dintre ei, mereu predispus la acte suicidale. Veți spune, însă, că, la finalul lui 1993, Securitatea nu mai exista, fusese desființată imediat după Revoluție și în locul ei apăruseră alte noi servicii secrete. Bine, dar ce se întamplase cu securiștii, cadrele cu experiență și cu metodele de lucru în sânge?

Câțiva, nu foarte mulți procentual, fuseseră pensionați. O anumită elită fusese transferată operațional în lumea afacerilor și, folosind fondurile secrete ale diverselor instituții de „comerț exterior" (rezultate, în special, din traficul de armament), informațiile „clasificate", rețelele de influență deja constituite și abilitățile certe ale unor cadre, trecuse la remodelarea rapidă a peisajului economico-financiaro-comercial al României, intrată peste noapte în zodia capitalismului sălbatic. O altă parte a elitei Securității fusese și ea reprofilată, acaparând zone însemnate ale peisajului politic în curs de constituire și cimentând noile trasee de putere. Astfel, apăreau și dispăreau peste noapte partide și partidulețe, se instaura migrația parlamenară și, într-o țară populată în mod tradițional de formele fără fond, se hașurau cu repeziciune diferite zone ale structurilor politice ieșite din sfera partidului unic și se închidea, practic, vidul de putere apărut după 22 decembrie 1989. Cu toate aceste transformări post-comuniste, grosul cadrelor din Securitate, alcătuit din așa-zișii specialiști operativi, rămânea practic pe loc, acoperind structura de cadre a noilor entități de acțiune și informaționale. Societatea se schimba vrând-nevrând și, o dată cu ea, se modificau, redenumeau și realocau serviciile secrete.

Într-un fel sau altul, divizii întregi ale Securității treceau în subordinea diferitelor ministere (Armată, Interne, Justiție, Externe), după cum noile structuri de putere (Președinție, Guvern) își constituiau noile servicii de protecție, pază și comunicare. Una dintre consecințele acestei diversificări browniene a lumii serviciilor (mai mult sau mai puțin) secrete a fost și atomizarea structurilor de putere, comandă și decizie. Practic, diferitele noi servicii începeau luptele intestine pentru supremație, dispărând centrala unică de conducere. Apăreau zeci de mici Pacepa, fiecare cu alianțele lui strategice în jungla post-decembristă a lobby-ului politic și economic. De aceea, fatalmente, noile structuri începeau să se devore reciproc, instaurându-se o canibalizare deloc controlată a Puterii de orice fel va fi fost ea. Nu mai exista o Conducere unică și „luminată", dispăruse acel Tătucă omnipotent de sorginte stalinistă. Cine și ce conducea, de fapt, în epocă?!? Iliescu, Petre Roman, Măgureanu, Gelu Voican-Voiculescu, Oliviu Gherman, N. S. Dumitru??? Aripa ex-sovietică iute reconsolidată sau vreuna din aripile occidentale în curs de afirmare? Cine arunca, în stânga și-n dreapta, cu fatidicele dosare, care în niciun caz nu dispăruseră în timpul incendierii controlate, la Revoluție, a clădirii temutei Direcții a Cincea a Securității, de lângă Biblioteca Centrală Universitară, sau în groapa comună informațională de la Berevoiești? Dosarele continuau să existe și să se îmbogățească din punct de vedere al informațiilor.

Începeau să fie transcrise și sintetizate pe noi suporturi, după cum începuseră să fie tranzacționate între noii moguli și mogulași ai puterii, care nu ezitau să le folosească discreționar atunci când ineresele lor reclamau șantajul ca armă de intimidare. Astfel, se întețeau deconspirările, zvonistica prospera fabulos bazându-se creativ pe noii sau vechii răspândaci reprofilați, se distrugeau și se făureau cariere peste noapte. Fără nicio sinergie aparentă, se reconfigura peisajul politic, se recreionau traseele de influență. ....Bun, vă veți întreba, și care era rolul unui Ioan Luchian Mihalea, devenit un marginal în noua ecuație socială a țării? Cine ar fi avut vreun interes să-l elimine, darămite să dea un exemplu public, care să constituie și un avertisment eficient pentru alții? Nu cumva ne lansăm într-o sterilă teorie a conspirației? Da și nu. Să încercăm să aproximăm ițele acestei afaceri - cred eu - mult mai complicată decât simpla dramă pasională rezolvată brutal prin jaf și crimă.

Ioan Luchian Mihalea era homosexual, chiar dacă, în ochii legislației de atunci, încă generată de modelul comunist ortodox, avea alibiurile unei soții și ale unui copil (pe care-i vizita dar cu care n-a locuit niciodată, el fiind rezident bucureștean în Drumul Taberei, în vreme ce familia sa, conformă cu exigențele vreunui Cod al Eticii și Echității, stătea la Pitești). În ziua crimei, înainte să primească vizita unui vechi amant, „consumase un act sexual" cu un alt partener, după cum a consemnat în raportul său medicul legist care i-a examinat cadavrul. (Interesant e că niciodată organele de anchetă nu au adus în discuție identitatea acestui „alt" partener! De ce? Chiar nu era deloc relevantă activitatea victimei din ultimele ore de dinaintea deznodământului tragic? Pe cine proteja această voită punere în paranteză?) Mihalea era homosexual dar nu fusese condamnat sau judecat niciodată, în ciuda prevederilor Articolului 200 al Codului Penal aflat în vigoare în anii '80-'90, abrogat abia în anul 2001.

Cu siguranță, însă, exista undeva un dosar al lui ca membru al acestei minorități sexuale. Dovadă este că anchetatorii erau conștienți de acest lucru și, după găsirea fotografiei cu „Bobiță Neagră" în biblioteca lui Mihalea, nu mai puțin de 28 de homosexuali bucureșteni au fost interogați pentru a se ajunge la identificarea pistei Nelu Florian Gavrilă. Dar Ioan Luchian Mihalea, în calitatea sa de lider al prestigiosului și popularului grup coral Song, nefiind încarcerat pentru „culpa" sa din punct de vedere legal, putea fi folosit de către cei abilitați de sistem nu ca un simplu informator (precum cei 28 evocați anterior) ci ca un însemnat agent de influență în mediul artistic și cel social. Numai că, o dată cu atomizarea structurilor informaționale specializate ale fostei securități și regruparea membrilor săi în noile structuri post-decembriste, prin 1993 valoarea sa ca trendsetter socio-cultural se diminuase vizibil. Mihalea resimțise acest efect și relativa sa marginalizare se învecina tot mai mult cu sărăcia și, în noul context, cu limitarea ambițiilor sale artistice. O spun cu destulă claritate și partenerii săi de proiecte culturale, citați de presă: „În ultimele luni de viaţă, Mihalea era trist şi abătut, după cum îşi amintesc apropiaţii. Era dezamăgit, însă continua să viseze.

Pe 20 octombrie primise răspuns afirmativ din partea Consiliului Local Sector 6 pentru construirea unui castel, în parcul Moghioroş, destinat copiilor. Cu toate astea, lucrurile nu mergeau cum şi-ar fi dorit. Era profesor la Hyperion, însă pentru a avea un trai decent cânta într-un restaurant. Lucru care l-a întristat până în ultimele momente. Pe 28 noiembrie are loc ultima repetiţie a grupului Song. Se pregăteau pentru un concert aniversar. În seara de dinaintea repetiţiei, o sună pe Ioana Bogdan cu lacrimi în glas. Ioana Bogdan: «Îmi spunea disperat şi dezamăgit că nu mai are susţinere pentru corurile lui, că pentru a trăi este nevoit să cânte în restaurant şi că onorariul pe o săptămână e mai mare decât salariul lui lunar de profesor de muzică. Suferea cumplit»". Ioan Luchian Mihalea era tot mai deprimat în toamna lui 1993 și nu se regăsea deloc în noul climat socio-profesional. Era, totuși, un artist renumit, un om cu proiecte și realizări remarcabile, de necontestat. Dar era și o structură destul de labilă, cu evidente breșe comportamentale, generate de viața dublă pe care era silit să o ducă de o societate încă închistată în tipare tradiționalist-patriarhale peste care fuseseră suprapuse, într-un trecut destul de apropiat pentru a putea fi ignorant, matricile ipocrite și limitative ale Codului Eticii și Echității Socialiste.

Ca homosexual și artist, „Oanță" Mihalea era o victimă sigură a acelor ani tulburi. Nu prea avea mijloace de apărare în fața feluritelor vicisitudini ale unei istorii cu ritm nou, care, practic, cam începuse să-l calce în picioare. Totuși, cum ar fi putut reacționa ca să poată răzbi mai departe? O cale posibilă de supraviețuire socială și de continuare a proiectelor muzicale și nu numai ar fi putut fi reprezentată de apelarea la cunoștințelor sale din mediul gay, care, spre deosebire de creatorul Song, făceau carieră și prosperau în domenii precum politicul și comercialul. Oameni care acumulau tot mai multă putere, influență și bani, regăsindu-se tot mai aproape de vârful piramidei sociale. Dar care, fără a-și abandona preocupările sexuale de o anumită natură, contrară legii dar și opiniei publice, nu și le-ar fi asumat niciodată în societate, ba chiar s-ar fi simțit teribil de amenințați în cazul apariției unor eventuale dezvăluiri. Va fi șantajat Ioan Luchian „Oanță" Mihalea alți homosexuali de vază din România acelor ani? Sau, măcar, ar fi sugerat o posibilă șantajare a acestora?!? ...

„Hai cântaţi, aţi venit aici să vă uitaţi la mine şi să vă distraţi, nu vă gândiţi că am şi eu o vârstă, încă o dată cât a voastră, şi nu mai pot să fac atâta pe nebunu' ca să vă simţiţi voi bine? Nu vă gândiţi că banii pe care îi câştig eu aici nu îmi ajung nici pentru benzină ca să vin la repetiţii? Dacă aţi şti ce probleme am, aţi lua-o razna, dar voi nu mă întrebaţi niciodată. Veniţi aici să ne hăhăim... Cântaţi!..." Desigur, este mult mai comodă și mai ușor de asimilat varianta că doi tineri bezmetici, veniți în București din provincie (dintr-o obscură localitate din județul Olt), fără bani în buzunare și confuzați de mediul homosexual pe care-l frecventau, au fost motivați de o vagă și promiscuă dorință de răzbunare dar mai ales de o presantă nevoie de bani pentru a premedita o crimă odioasă. Restul se pierde în nesfârșite interogații retorice fără vreo finalitate...

Iată ce povestește pentru presă o colaboratoare a lui Mihalea despre ultimele sale cuvinte la ultima repetiție a grupului Song: „A fost o repetiţie reuşită, veselă. Am plecat de acolo cu sentimentul că o să iasă totul bine. Deşi spunea că e ultimul concert al Song-ului şi că după aceea va rămâne prieten cu toată lumea, ne pregătea pentru un concurs de muzică corală în Spania, concurs la care mai participase cu Minisong şi unde urma să ajungem şi noi în vara anului următor. Am ajuns la repetiţie mai devreme, pentru că în ultima vreme vorbeam o oră înaintea repetiţiei despre organizarea concertului şi problemele legate de festivalul din Spania. Era chiar vesel şi nu voi uita ceea ce mi-a spus: «Suspect... îmi merge totul din plin... e prea bine. Probabil trebuie să mi se întâmple ceva rău». Mi-a dat un teanc de partituri, el, care nu lăsa pe nimeni să se atingă de partituri. Am crezut că vrea să i le pun în ordine în dulapul cu partituri, un loc în care totul era vraişte, dar nu, mi-a spus să le iau cu mine şi că la momentul potrivit o să ştiu ce trebuie să fac cu ele". ...Adio, Song!

Dan-Silviu Boerescu