În 1993 Departamentul de Stat al SUA prevedea admiterea Ucrainei, Belarusului și Rusiei în NATO pentru 2005! (documente)

Au apărut documente despre elaborarea de catre Departamentul de Stat al SUA a unui Road Plan din 1993 privind "necesitatea de securitate a Rusiei", atat de vehiculata de Putin, precum și o analiză despre promisiunile Vestului făcute rușilor în legătură cu extinderea în Est a NATO. Toate sursele sunt "vestice" si includ inclusiv documentele oficiale declasificate între timp.

"Mr. Gorbachev, tear down this wall!"/ "Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid!"

Așa a început căderea comunismului, cu discursul ținut de președintele SUA, Ronald Reagan, la 12 iunie 1987, în Berlinul de Vest. Așa începe și sfârșitul Războiului Rece, ținut timp de mai multe decenii între cele două mari blocuri militare, NATO și Tratatul de la Varșovia.  

DOCUMENTE AICI si AICI

NATO a apărut în 1949, având 12 țări fondatoare - SUA, Canada, Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Italia - din necesitatea de a bloca expansiunea comunismului și a URSS în lume. Obiectivul oficial era cel de a pune în aplicare un sistem comun de apărare împotriva unui atac provenit din exterior. Multe dintre principiile aplicate de SUA în timpul Războiului Rece sunt bazate pe scrierile lui George Kennan. O să vedeți mai jos de ce îl menționez. 

Pactul de la Varșovia/Tratatul de la Varșovia a apărut în 1955, ca răspuns la integrarea în NATO a Germaniei de Vest (RFG). Numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare și asistența mutuală, Tratatul a fost o alianță militară a țărilor comuniste din Estul Europei - Albania, Bulgaria, România, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, RDG (Germania de Est) și URSS. Pactul și-a încetat existența în martie 1991. România a fost membră a tratatului de la înființare până în 1991. 

Ambele puteri victorioase în cel De-al Doilea Război Mondial au urmărit să-și securizeze granițele și să se protejeze după terminarea războiului. SUA, care avea drept "granițe" la est și la vest cele două oceane, Atlantic și Pacific, și-a dezvoltat cea mai puternică flotă din lume pentru a o apăra de o eventuală invazie. Și a cultivat relații de prietenie cu cei doi mari vecini, Canada, aliată NATO, și Mexic. 

De partea cealaltă, Stalin a tras învățăminte din invazia surprinzătoare declanșată de Germania nazistă in WW2. Introducerea comunismului în țările satelit ale URSS-ului din Europa de Est precum și staționarea trupelor sovietice în aceste țări aveau menirea de a constitui un buffer pentru apărarea Rusiei. Principalul dezavantaj al Rusiei este că teritoriul său până la munții Ural este alcătuit din Câmpia Europei de Est, una dintre cele mai mari câmpii ale planetei, avânt o suprafață care acoperă patru milioane de kilometri pătrați. 95% din suprafața Ucrainei este alcătuită din această câmpie, la fel ca suprafața Belarusului, Letoniei, Lituaniei, Estoniei și Moldovei. Practic un teren plat care poate fi ușor străbătut pentru a ajunge la Moscova. Ceea ce au făcut tancurile germane în WW2. Cu suprafața sa întinsă, Ucraina a fost considerată strategică de orice lider care a condus Rusia. O Ucraină aflată în NATO ar face, în cazul unui posibil conflict, Rusia și Moscova extrem de vulnerabile. O Ucraină neutră sau în sfera de influență a Rusiei ar încetini o eventuală invazie. 

Zidul Berlinului, la care făcea referire Reagan, a fost construit de comuniștii est-germani (RDG) și sovietici în august 1961 cu scopul de a separa Berlinul de Vest de cel de Est. A fost dărâmat în noiembrie 1989, la 2+ ani de la discursul lui Reagen. 

Ronald Reagan și-a încheiat cele două mandate de președinte al SUA în ianuarie 1989 când i-a predat puterea fostului său vicepreședinte, George H. W. Bush, tatăl lui George W. Bush.

Bush senior a condus SUA un singur mandat, până în ianuarie 1993, când funcția de președinte al SUA a fost preluată de democratul Bill Clinton. Acesta a primit și al doilea mandat, fiind înlocuit, în ianuarie 2001, de George W. Bush. În mandatul lui Clinton, Polonia, Ungaria și Cehia au intrat în NATO, în 1999. În mandatului lui Bush Jr, România a intrat în NATO, în 2004, alături de Bulgaria, Slovenia, Slovacia și țările baltice (Estonia, Letonia și Lituania). George W. Bush a condus SUA până în ianuarie 2009 când puterea a fost preluată de Barack Obama. În primul an din mandatului lui Obama, NATO s-a extins cu încă două țări, Albania și Croația. După două mandate, Obama i-a predat puterea lui Donald Trump, în ianuarie 2017, care a fost înlocuit, în ianuarie anul trecut, de Joe Biden, fostul vicepreședinte a lui Barack Obama. Tot anul trecut, NATO a anunțat că alte trei țări, Bosnia/Herțegovina, Georgia și Ucraina pot adera în curând la organizație. 

De partea cealaltă, Mihail Gorbaciov a fost secretarul general al partidului comunist sovietic din 1985 până în 1991 și președinte al URSS din 1989, până la desființarea din ianuarie 1992. Prin politicile sale "perestroika" și "glasnost" a încercat să schimbe radical URSS. În Rusia, este văzut că "groparul" URSS, în timp ce în Vest este apreciat pentru a permis unificarea Germaniei. În timpul mandatului său, Ucraina și-a declarat independența, în decembrie 1991. 

Boris Elțin a fost primul președinte al Rusiei, după perioada comunistă. El a câștigat alegerile prezidențiale desfășurate în iunie 1991. Elțin a rămas președinte până în decembrie 1999, când i-a predat mandatului lui Vladimir Putin. Elțin a fost cel care a blocat lovitura de stat, din august 1991, împotriva lui Gorbaciov. 

Vladimir Putin a fost numit de Boris Elțin, în august 1999, premierul Rusiei. Cu background în KGB, serviciul de securitate al URSS, din 1975 până în 1991, Putin și-a petrecut 6 ani, 1985 - 1990, din cariera kgbistă în Dresda, Germania de Est.

Putin a câștigat alegerile prezidențiale din 2000, apoi și pe cele din 2004. În 2008, pentru că nu mai avea voie la un alt mandat de președinte, a devenit premierul Rusiei, fiind înlocuit de Dmitri Medvedev în poziția de președinte. În 2012 a câștigat un la treilea mandat de președinte la Rusiei, iar în 2018 cel de-al patrulea mandat. Modificarea Constituției, ratificată anul trecut, îi permite lui Putin să rămână la putere până în 2036. 

Nevoie de securitate a Rusiei, invocată de Puțin în ultima perioadă, a apărut după dispariția Tratatului de la Varșovia și începerea extinderii NATO în Estul Europei. Este un amestec între necesitatea unei garanții reale de securitate a Vestului pentru Rusia și necesitatea liderilor ruși de a arăta, acasă, populației ruse, că sunt "tătucă", liderul care are grijă de ei. 

Discuțiile între cele două părți au fost caracterizate și influențate de puterea URSS/Rusiei, în momente diferite de timp. Când URSS era încă o putere, promisiunile Vestului au fost puternice, când URSS/Rusia și-au pierdut din puterea, au apărut "nuanțele" de tipul "promisiunea noastră că NATO nu se va extinde a fost făcută URSS-ului, care acum nu mai există, nu Rusiei". Însă orice fel de discuție despre extinderea NATO în Est trebuie să țină cont de faptul că a fost voința țărilor de a intra în NATO. Putin nu înțelege sau se face că nu înțelege acest lucru. 

“Not one inch eastward”/ "Nici un centimetru spre est” - Unificarea Germaniei

Declarația îi aparține lui James Baker, Secretarul de Stat al administrației conduse de Bush Senior, și a fost făcută în timpul discuțiilor cu Gorbaciov, din februarie 1990, despre unificarea Germaniei. Promisiunea lui Baker s-a vrut o garanție a Vestului pentru ca Gorbaciov să accepte unificarea celor două Germanii, care a avut loc în octombrie 1990. Promisiunea lui Baker urma celei făcute de președintele american George H.W. Bush, în Malta, în decembrie 1989, că SUA nu vor profita de revoluțiile din Europa de Est pentru a dăuna intereselor sovietice.

Nu o dată, ci de trei ori, James Baker a spus "nici un centimetru spre est” în întâlnirea cu Gorbaciov. Era răspunsul Secretarului de Stat american la cererea lui Gorbaciov că "extinderea NATO este inacceptabilă”. Baker l-a asigurat pe Gorbaciov că „nici Președintele și nici eu nu intenționăm să ne cream vreun avantaj", americanii înțelegând că "nu numai pentru Uniunea Sovietică, ci și pentru alte țări europene este important să garantăm că dacă Statele Unite își păstrează prezența militară într-o Germania unificată membră NATO, nici un centimetru din NATO nu se va estinde în Est."

Rând pe rând, liderii politici occidentali au făcut promisiuni URSS pe acest subiect. Primele asigurări concrete au început pe 31 ianuarie 1990, când ministrul vest-german de externe Hans-Dietrich Genscher a declarat, într-un discurs public ținut la Tutzing, în Bavaria, {că schimbările din Europa de Est și procesul de unificare german nu trebuie să conducă la o „afectare a intereselor de securitate sovietice”}. Prin urmare, NATO ar trebui să excludă o „extindere” a teritoriului său spre est și să se apropie de granițele sovietice. Genscher propunerea chiar lăsarea teritoriul est-german în afara structurilor militare ale NATO chiar și după unificarea Germaniei. 

Această ultima idee de statut special pentru teritoriul RDG a apărut în multiple memorandumuri între sovietici și liderii occidentali (Genscher, Kohl - cancelarul Germaniei de Vest, Baker, Gates - șeful CIA, Bush, Mitterrand - președintele Franței, Thatcher - premier britanic, Major - premier britanic, Woerner - secretar general NATO ) oferind asigurări pe tot parcursul anililor 1990 și 1991 cu privire la protejarea intereselor de securitate sovietice și la includerea URSS în noile structuri de securitate europene. 

În baza acestor promisiuni, în 10 februarie 1990, Gorbaciov, la întâlnirea de la Moscova pe care a avut-o cu Helmut Kohl, își dă acordul de principiu pentru unificarea Germaniei în NATO, câtă vreme NATO nu se extinde spre Est. Gorbaciov avea nevoie de mai mult timp pentru a "pregăti" opinia publică din URSS, "cu ajutorul financiar din partea Germaniei de Vest, înainte de a semna oficial acordul, în septembrie 1990.

La 6 februarie 1990, când Genscher s-a întâlnit cu ministrul de externe britanic Douglas Hurd, înregistrările arată că ministrul de Externe german spune: "Rușii trebuie să aibă o anumită asigurare că, dacă, de exemplu, guvernul polonez va părăsi într-o zi Pactul de la Varșovia, ei nu s-ar alătura NATO imediat.”

Aceeași asigurare a fost făcută de Kohl în discuția cu Gorbaciov - "Credem că NATO nu ar trebui să se extindă” - și reconfirmată de Baker, la Moscova, pe 18 mai 1990, la întâlnirea cu Gorbaciov. Acesta i-a prezentat liderului sovietic „nouă puncte” care includeau transformarea NATO, consolidarea structurilor europene, menținerea Germaniei în afara armelor nucleare și luarea în considerare a intereselor de securitate sovietice. Baker i-a spus lui Gorbaciov: „Înainte de a spune câteva cuvinte despre problema germană, am vrut să subliniez că politicile noastre nu vizează separarea Europei de Est de Uniunea Sovietică. Am avut această politică înainte, însă de azi suntem interesați să construim o Europă stabilă și să o facem împreună cu voi.”

Gorbaciov a fost asigurat că Occidentul nu amenință securitatea URSS și nu extinde NATO. El nu avea să știe, la momentul respeciv, că dizolvarea URSS avea să fie provocată de compatrioții săi și de liderii fostelor republici socialiste sovietive, în special de declarația de independență a Ucrainei, din decembrie 1991. 

Politica externă a lui Bill Clinton: „Vom extinde NATO în gâtul rușilor pentru că Moscova este slabă. Războiul rece s-a încheiat pentru voi, nu și pentru noi."

Mesajul este preluat dintr-un editorial scris de Thomas L. Friedman in New York Times, în august 2008, după invadarea Georgiei de către Rusia. Friedman sumarizează, în stilul său, relațiile dintre SUA și Rusia în timpul mandatelor lui Bill Clinton și George W. Bush, perioada în care SUA a prosperat, iar Rusia a decăzut, culminând cu intrarea în default, în 1998. 

Bill Clinton și Boris Elțin au venit la putere la distanță de un an și câteva luni. Clinton în ian 1993, după ce l-a învins, surprinzător, pe Bush tatăl, iar Elțin în iulie 1991. Au fost realeși în același an, 1996, pentru un nou mandat. Relațiile dintre ei au fost marcate de încetarea Războiului Rece, alternând momentele de cordialitate cu cele de tensiune, precum și de decizia de a extinde NATO spre Est. În această perioadă, Rusia a fost o umbră a fostei URSS, fiind afectată de crizele economice și trecerea de la economia centralizată la o economie hibridă de piață. 

Documente declasificate din arhivele americane și rusești arată că oficialii americani l-au determinat pe Elțin să creadă, în 1993, că Parteneriatul pentru Pace este o alternativă la extinderea NATO mai degrabă decât un precursor al acesteia. În același timp, americanii plănuiau extinderea NATO după alegerile din Rusia, din 1996, spunându-le rușilor, în mod repetat, că viitorul sistem de securitate european va include, nu exclude, Rusia.

În acest sens, în octombrie 1993, Secretarul de Stat Warren Christopher l-a asigurat pe Elțin, la Moscova, că Parteneriatul pentru Pace vizează includerea Rusiei, împreună cu toate țările europene, nu crearea unei noi liste restrânse de membri pentru NATO. Răspunsul lui Elțin la această propunere? "Genial!"

Christopher a susținut mai târziu, în memoriile sale, ca Elțin a înțeles greșit, poate din cauză că era beat, mesajul real cum că Parteneriatul pentru Pace va „duce de fapt la extinderea treptată a NATO”. Christopher îi spusese însă, conform documentelor americane, ministrului rus de Externe, Andrei Kozirev, "că nu vor exista noi membri selectați pentru NATO și „subliniem că Parteneriatul pentru Pace” este „deschis tuturor”.

Documentele rusești arată opoziția față de extinderea NATO pe întreg spectrul politic, încă din 1991, de la o întâlnire a susținătorilor Elțin cu secretarul general al NATO, Manfred Woerner, când acesta din urmă i-a asigurat că extinderea nu va avea loc. Iar însărcinatul cu afaceri al SUA la Moscova, James Collins, l-a avertizat pe secretarul de stat Christopher Warren, înainte de călătoria sa pentru a se întâlni cu Elțin, în octombrie 1993, că problema NATO „este nevralgică pentru ruși. Ei se așteaptă să ajungă pe partea greșită a unei noi împărțiți a Europei dacă se ia rapid vreo decizie. "Oricât de nuanțat ar fi, dacă NATO adoptă o politică care prevede extinderea în Europa Centrală și de Est fără a ține ușa deschisă Rusiei, aceasta ar fi interpretată, de tot spectrul politic de la Moscova ca fiind îndreptată numai împotriva Rusiei și a ca o excludere a Rusiei."

Elțîn însuși a declanșat o discuție largă despre posibila extindere a NATO cu remarcile sale publice la Varșovia, în august 1993, unde a recunoscut dreptul țărilor din Actul Final de la Helsinki de a-și alege alianțele și „părea să dea „undă verde” extinderii NATO.

În 15 septembrie 1993, Elțin îi trimite o scrisoare lui Clinton prin care își exprimă "neliniștea” față "extinderea NATO”, susținând ferm "un sistem de securitate paneuropean” în loc de NATO. Elțîn a avertizat: „Nu numai opoziția, ci și cercurile moderate din Rusia ar percepe extinderea ca un fel de neo-izolare a țării noastre, în opoziție cu admiterea sa naturală în spațiul euro-atlantic”. Elțîn a mai susținut că „spiritul” tratatului de unificare a Germaniei „exclude opțiunea extinderii zonei NATO în Est”, invocând prevederile care împiedică staționarea trupelor NATO pe fostul teritoriu est-german.

Documente desecretizate ale SUA arată că Departamentul de Stat lucrase la un calendar de aderate, în septembrie 1993, care prevedea admiterea Ucrainei, Belarusului și Rusiei în NATO, în 2005, după aderarea țărilor est europene și a țărilor baltice. Acest calendar a fost insa respins de Pentagon care a sustinut dezvoltarea Parteneriatului pentru Pace. 

În ianuarie 1994, președintele Clinton i-a spus lui Elțin la Moscova că Parteneriatul pentru Pace este „pe masă acum”. În drum spre Moscova, Clinton a rostit celebrul discurs „nu dacă, ci când” la Praga, care avea să fie folosit de susținătorii expansiunii NATO din administrația Clinton pentru a câștiga dezbaterea internă. Clinton a susținut, la Praga, în discuțiile cu liderii Cehiei, Poloniei, Ungariei și Slovaciei, Parteneriatul pentru Pace ca pe o „pistă care va duce la aderarea la NATO” și care „nu trasează altă linie”, împărțind Europa. Tot atunci, Clinton i-a recunoscut sincer lui Vaclav Havel „nu există acum un consens între aliații NATO pentru a extindere" pentru că „reacția Rusiei ar putea fi inversă față de ceea ce ne dorim".

Președintele polonez Lech Walesa i-a spus lui Clinton că "Rusia a semnat multe acorduri pe care nu le-a respectat. Într-o mână țin stiloul, iar în cealaltă o grenadă." Elțîn le spusese polonezilor, la Varșovia, în urmă cu un an, că Rusia nu are nicio obiecție cu privire la aderarea Poloniei la NATO. Walesa chiar avea o hârtie cu semnătura lui Elțin drept dovadă. Dar între timp Elțin se răzgândise. Președintele ceh Vaclav Havel a întărit ideea că „Nu e de dorit să izolăm Rusia”.

Americanii au tot încercat să-l liniștească pe Elțin. În septembrie 1994, Clinton îi spunea lui Elțin că "Extinderea NATO nu este anti-rusă și că nu există un calendar iminent, scopul mai larg fiind securitatea europeană, unitatea și integrarea, un obiectiv pe care știu că îl împărtășiți.”

Însă rușii erau informați, în toamna anului 1994, că noul secretar de stat adjunct pentru Europa, Richard Holbrooke, accelerează discuțiile de extindere a NATO, chiar inițiind un studiu NATO în noiembrie despre „cum și de ce” pentru noi membri. Elțin a protestat, într-o scrisoare către Clinton, pe 29 noiembrie 1994, în care sublinia dorințele Rusiei pentru Conferință pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), de la Budapesta, ca pentru o „organizație cu drepturi depline și ale întregii Europe”, plângându-se că "nu reușește să înțeleagă motivele din spatele unei noi revitalizări a discuției privind accelerarea lărgirii NATO”.

La 1 decembrie, ministrul de externe Kozirev a refuzat în mod neașteptat să semneze Parteneriatul pentru Pace. 

Boris Eltin: NATO si SUA incearca sa imparta, din nou, Europa in doua!

Titlul este preluat din New York Times, editia din 6 decembrie 1994. Pe 5 decembrie, la Budapesta, la CSCE, Elțin a atacat NATO în fața unui Clinton surprins: „De ce semeni neîncrederea? Europa este în pericol să se scufunde într-o Pace Rece. Istoria demonstrează că este o iluzie periculoasă să presupunem că destinele continentelor și ale comunității mondiale, în general, pot fi gestionate cumva dintr-o singură capitală.”

Pe un ton grav, Elțîn le-a transmis celorlalți lideri mondiali că NATO încearcă să împartă Europa cu planul admiterii de membri din fostul Pact de la Varșovia și că Statelor Unite nu ar trebui să li se permită să domine lumea.

Americanii consternați au început să înțeleagă că Rusia a ajuns la concluzia că SUA „subordonează, dacă nu abandonează, integrarea Rusiei în extinderea NATO”. Clinton l-a trimis pe vicepreședintele Al Gore la Moscova pentru a remedia lucrurile. Al Gore s-a văzut cu Elțin în camera sa de spital, unde era internat, spunându-i acestuia că nu va exista o extindere rapidă a NATO, ci doar un proces gradual, deliberat, fără surprize, care se mișcă în tandem cu „cea mai strânsă înțelegere posibilă” între SUA și Rusia și fără noi membri NATO în 1995, un an al alegerilor parlamentare rusești.

În mai 1995, când Clinton a venit la Moscova pentru a marca cea de-a 50-a aniversare a victoriei asupra lui Hitler în al Doilea Război Mondial, Elțin l-a atacat din nou: "Nu văd decât umilință pentru Rusia. De ce vrei să faci asta? Avem nevoie de o nouă structură pentru securitatea paneuropeană, nu de una veche! Acceptarea de către mine a extinderii granițelor NATO către cele ale Rusiei ar constitui o trădare a poporului rus.” La rândul său, Clinton a insistat că extinderea NATO „treptată, constanță, măsurată” va avea loc. „Puteți spune că nu doriți să o grăbiți – am spus că nu vom face asta – dar nici nu ne cereti să încetinim pentru că vom continua să spunem nu.” Clinton l-a asigurat, de asemenea, pe Elțîn că "Nu voi sprijini nicio schimbare care să submineze securitatea Rusiei sau care reîmparte Europa” și l-a îndemnat să se alăture Parteneriatului pentru Pace. La final, cei doi lideri au convenit că orice extindere a NATO va fi amânată până după alegerile prezidențiale din 1996 care aveau loc în ambele țări. 

La întâlnirea Clinton-Elțin din iunie 1995 de la Halifax, Clinton a salutat acordul Rusiei de aderare la Parteneriatul pentru Pace și a recomandat mai multă cooperare militară și mai mult dialog Rusia-NATO. Liderul rus a declarat: "Eu și conducerea rusă nu avem nicio îndoială cu privire la parteneriatul nostru. Vom construi parteneriatul pe baza prieteniei noastre, a ta și a mea, și vom face acest lucru de dragul păcii mondiale.” Apoi Elțin a reiterat: „trebuie să rămânem la poziția noastră, că nu ar trebui să existe o extindere rapidă a NATO” și a continuat argumentând: „Este important ca OSCE să fie mecanismul principal pentru dezvoltarea unei noi ordini de securitate în Europa. NATO este, de asemenea, un factor, desigur, dar NATO ar trebui să evolueze într-o organizație politică.”

Documentele desecretizate ale Rusiei și notele interne din anii 1990 detaliază obiecțiile Rusiei la extinderea NATO. Aceasta ar: 1. amenința securitatea Rusiei, 2. submina ideea de securitate europeană pe care Gorbaciov și Elțîn au căutat-o și 3. împărții Europa din nou.

Unii dintre consilierii de top ai lui Bill Clinton au prezis în mod corect că extinderea NATO va produce o reacție la Moscova și va genera motive pentru ca naționaliștii ruși să critice Occidentul. Secretarul apărării al lui Clinton, William Perry, a declarat că s-a gândit chiar să demisioneze din cauza problemei generate de îngrijorarea extinderii NATO și a efectului pe care îl putea avea asupra relațiilor dintre SUA și Rusia. 

Bombardarea Serbiei

Neîncrederea dintre cei doi președinți s-a adâncit în iunie 1998, când au izbucnit luptele între albanezii din Kosovo şi forţele federale sârbe. Rusia a rămas un aliat al Serbiei și a continuat să-l susțină pe Slobodan Miloșevic. Clinton și Elțin au purtat o conversație despre cum să rezolve criza. Elțin a propus ca el să-l convingă pe Miloșevic să înceteze folosirea forței, în timp ce Clinton ar fi trebuit să facă presiuni asupra liderilor albanezi din Kosovo. "Orice utilizare a forței de către NATO este inadmisibilă”, a insistat Elțin. 

"Dacă lucram împreună, cred că putem evita ca această situație să necesite o intervenție”, a spus Clinton. "În ceea ce privește NATO, sper foarte mult să nu fie necesară nicio acțiune militară”. Cu toate acestea, în martie 1999, NATO a intervenit și a bombardat forțele sârbe din Kosovo și din Serbia.

Intervenția a înfuriat Kremlinul, iar prim-ministrul de atunci, Evgheni Primakov, și-a întors avionul în aer, în timp ce zbura spre Statele Unite, după ce a fost anunțat de vicepreședintele Al Gore că NATO va începe bombardamentele. Atacul NATO asupra Serbiei a răcit la maxim relațiile bilaterale dintre cele două țări. Mulți ruși au considerat că deși Clinton și Elțin aveau o relația apropiată, Washingtonul nu a avut decât lipsă de respect față de Moscova.

George Kennan: "Cred că este începutul unui nou Război Rece”

Declarația apare într-un material din 2 mai 1998, după ratificarea de către Congresul american a extinderii NATO prin cooptarea Ungariei, Cehiei și Poloniei. "Cred că rușii vor reacționa treptat destul de negativ și le va afecta politicile. Cred că este o greșeală tragică. Nu există niciun motiv pentru asta. Nimeni nu amenință pe nimeni. Această extindere i-ar face pe Părinții Fondatori ai acestei țări să se răstoarne în mormintele lor. Ne-am asumat protejarea unor țări, deși nu avem nici resursele și nici intenția de a face acest lucru într-un mod serios. Extinderea NATO a fost pur și simplu o acțiune tratată prea ușor de un Senat care nu înțelege politica externă."

"Ceea ce mă deranjează este cât de superficială și de slabă a fost întreaga dezbatere a Senatului", a adăugat Kennan. "M-au deranjat în special referirile la Rusia ca o țară care abia așteaptă să atace Europa de Vest. Oamenii chiar nu înțeleg! Diferențele noastre în Războiul Rece au fost cu regimul comunist sovietic. Și acum întoarcem spatele tocmai oamenilor care au organizat cea mai mare revoluție fără sânge din istorie pentru a înlătura acel regim sovietic."

„Iar democrația Rusiei este la fel de avansată, dacă nu chiar mai avansată, decât democrația prezentă în oricare dintre aceste țări pe care tocmai ne-am angajat să le apărăm de Rusia”. "Asta arată cât de puțin înțeleg din istoria Rusiei și a istoriei sovietice. Bineînțeles că va exista o reacție proastă din partea Rusiei, iar apoi cei care au aprobat extinderea NATO vor spune că așa sunt rușii, dar acest lucru este pur și simplu greșit."

"Vor să recupereze Crimeea și chiar ridică pretenții asupra Alaskai"

Relația dintre Clinton și Elțin precum și situația existentă în anii '90, în Rusia, e sumarizată bine de o declarație făcută de Elțin în timpul unui prânz, la Kremlin, în 21 aprilie 1996, când Clinton se află în vizită la Moscova. Cei doi au au discutat despre alegerile prezindențiale din Rusia, din acel an, Elțin spunând: „Există o campanie în presa din SUA care sugerează că oamenii nu ar trebui să se teamă de comuniști. Că sunt oameni buni, onorabili și amabili. Avertizez să nu credeți asta. Mai mult de jumătate dintre ei sunt fanatici. Ar distruge totul. Ar fi capabili să inițieze un război civil. Vor desființarea granițelor dintre republici. Vor să recupereze Crimeea și chiar ridică pretenții asupra Alaskai".

Elțin: Vladimir Putin is a "solid man"

Pe 8 septembrie 1999, la doar câteva săptămâni după ce l-a promovat pe Vladimir Putin în funcția de prim-ministru, președintele rus Boris Elțin a fost sunat de Bill Clinton. Noul prim-ministru era în mare parte necunoscut, ajungând la vârful Serviciului Federal de Securitate cu doar un an mai devreme. Elțîn a vrut să-l asigure pe Clinton că acesta este o "stea în devenire" și un om de "încredere". Introducerea fusese făcută. Elțîn s-a retras de la președinția Rusiei în decembrie 1999, numindu-l pe Putin președinte interimar. 

Necunoscutul Putin, "omul de încredere", omul serviciilor secrete, a câștigat alegerile prezidențiale în 2000. În septembrie 1999, pe când era premier, a orchestrat, împreună cu serviciile secrete, atentatele cu bombe care au ucis peste 300 de persoane și au rănit peste 1000, generând un val de teamă în toată țara. Putin i-a acuzat atunci pe ceceni de atentate, declanșând al doilea război cecen. Felul în care a gestionat criza, pe care tot el o provocase, i-a sporit foarte mult popularitatea lui Putin și l-a ajutat să obțină președinția în alegerile din 2000. 

Putin: Vreau ca Rusia sa intre in NATO

Vladimir Putin și-a dorit o relația apropiată de SUA și de NATO, ba chiar a vrut ca Rusia să se alăture NATO. George Robertson, fostul secretar general al alianței între 1999 și 2003, a declarat că Putin a spus clar, la prima lor întâlnire, că dorește ca Rusia să facă parte Alianța. „A vrut să facă parte din acel Vest sigur, stabil și prosper care Rusia nu era în acel moment”.

Robertson a declarat, anul trecut, ca la una din primele întâlniri cu Putin, după ce acesta devenise președintele Rusiei, Putin l-a întrebat: "Când ne vei invita să ne alăturăm NATO?” La care Robertson i-a răspuns: „Noi nu invităm în NATO ci se solicită aderarea la NATO. Putin a declarat atunci că "Rusia nu stă la coadă cu alte țări care nu contează”.

Bush: L-am ”privit în ochi” pe Putin şi am văzut astfel o ”parte din sufletul său”. Inceputul sfarsitului

Relatia lui Putin cu George W. Bush a inceput bine si s-a terminat prost, cu invazia Georgiei din august 2008. În vara lui 2001, preşedintele George W. Bush s-a întâlnit cu Vladimir Putin la un summit în Slovenia. După summit, Bush a spus că l-a ”privit în ochi” pe Putin şi a văzut astfel o ”parte din sufletul său”. 

Putin a fost primul presedinte de tara care l-a sunat pe Bush dupa atentatele din 11 septembrie 2001. Si a fost de acord sa-l ajute in lupta impotriva terorismului. 

Putin l-a sustinut pe George W. Bush pentru un al doilea mandat. In octombrie 2014, Putin declara "că atacurile la care sunt supuse trupele americane din Irak, de către forţe pe care le-a calificate drept grupări teroriste internaţionale, au rolul de a ştirbi capitalul politic al preşedintelui american George Bush şi de a împiedica realegerea sa pentru un al doilea mandat.

Cu toate că preşedintele Putin a subliniat că Rusia va respecta alegerea poporului american, declaraţiile sale ar putea fi interpretate drept un semn că ar prefera o victorie a lui George Bush la alegeri."

Preşedintele Rusiei a fost iritat de criticile la adresa sa formulate de apropiaţi ai contracandidatului lui George Bush, senatorul democrat John Kerry. Cu o luna in urma, un grup de peste 100 de experţi europeni şi americani în politică externă au adresat o scrisoare liderilor politici occidentali în care îl acuzau pe preşedintele Putin că încearcă să submineze democraţia în Rusia şi caută să aducă din nou ţara pe calea autoritarismului. John Kerry a criticat "tendinţele politice îngrijorătoare din Rusia lui Vladimir Putin". Printre semnatarii scrisorii s-a numărat şi senatorul Joseph Biden, unul dintre principalii experţi în politică externă ai Partidului Democrat. La rândul său, Richard Holbrooke, dat ca posibil ministru de externe în cazul în care John Kerry va deveni preşedinte, scria, într-un articol publicat de Financial Times, despre "reacţia blândă a preşedintelui Bush faţă de tendinţele politice îngrijorătoare din Rusia lui Vladimir Putin".

Relatia dintre cei doi lideri a suferit un scurt circuit din motive de Ucraina. Mai exact, Putin a acuzat SUA ca s-a implicat in alegerile prezintiale din Ucraina, din octombrie, noiembrie si decembrie 2004. Victoria lui Viktor Iușcenko a venit dupa o contestare a alegerilor, castigate in turul 2 de catre Viktor Ianukovici, si in urma unui al treilea tur tinut pe 26 decembrie. Putin a acuzat atunci SUA că urmărește o „dictatură a politicilor internaționale”, deghizată frumos într-o "formulă pseudo-democratică”. A fost "Revolutia Portocalie" momentul in care Putin a inteles ca i se poate intampla si lui ceva similar? Posibil. 

Ruptura

După câștigarea alegerilor de către Barack Obama, acesta o numește pe Hillary Clinton, fostul său adversar din alegerile preliminare ale Democraților, în fucția de Secretar de Stat. În calitate de secretar de stat, doamna Clinton a încercat să continue politica externă începută de soțul ei, Bill Clinton, intrând în conflict cu un președinte rus ce își aducea aminte de perioada anilor '90, când SUA "umilea" Rusia condusă de Boris Elțin. 

Putin era convins că SUA a organizat intervenții militare în întreaga lume fără să-i pese de opinia internațională și de părerea Rusiei. Hillary Clinton a fost o susținătoare a războiului din Irak, din 2003, și a intervenției SUA din 2011, în Libia. Putin s-a opus ambelor campanii, aducându-și aminte că un alt Clinton, Bill, a bombardat Serbia, mulți ruși considerând asta o agresiune occidentală revoltătoare împotriva "fraților slavi".

Entuziasmul doamnei Clinton pentru extinderea în continuare a NATO în Europa de Est s-a bazat pe ideea bine întemeiată că Europa de Est avea nevoie și cerea protecție împotriva agresiunii Rusiei. Însă Putin și generalii săi au tratat această extindere ​​ca pe o invazie lentă a sferei lor de influență.

"Nu poate exista nicio îndoială că NATO va continua să-și țină porțile deschise pentru noi membri”, a declarat doamna Clinton în februarie 2010. Oricare ar fi efectul real asupra intereselor Rusiei, a fost o provocare la adresa Kremlinului. „Extinderea NATO nu a făcut rău Rusiei. Nu a reprezentat un risc pentru securitate”, a declarat James P. Rubin, fost purtător de cuvânt al Departamentului de Stat al lui Bill Clinton. „A făcut doar elitele ruse să se simtă prost și le-a făcut să simtă că statutul lor de mare putere a fost cumva slăbit.”

Putin nu a fost de acord. Într-un interviu acordat regizorul Oliver Stone, Putin a recunoscut că Rusia reacționează „emoțional” la extinderea alianței, adăugând că țara sa este „forțată să ia contramăsuri” împotriva NATO. „Adică să îndreptăm sistemele noastre de rachete către acele instalații care credem că reprezintă o amenințare pentru noi”, a explicat Puțin.

În decembrie 2011, Putin a ajuns să o vadă pe Hillary Clinton ca pe o amenințare directă la adresa puterii sale. Atunci au apărut proteste masive la Moscova. Deși declanșate de alegerile parlamentare presupuse trucate, demonstrațiile s-au transformat în ceva mai mult, mulțimea strigând „Putin este un hoț!” și „Rusia fără Putin”. Timp de 11 ani, Putin nu a mai văzut nimic asemănător. A fost un semnal de alarmă, accentuat de paranoia lui de fost spion. Putin și-a dat atunci seama că o pierdere bruscă a puterii l-ar putea duce la închisoare sau mai rău, și-ar putea piarde viața.

Hillary Clinton a dat declarații de susținere a protestărilor, exprimând „îngrijorări” cu privire la alegerile parlamentare și spunând că SUA „sprijină drepturile și aspirațiile poporului rus”. Pentru occidentali a fost un discurs normal pro-democrație, nu un apel la răzvrătire împotriva guvernului de la Moscova. Dar Putin a tratat-o ​​exact ca un îndemn la răsturnarea regimului său. A declarat furios că Hillary Clinton a „trimis un semnal” protestatarilor" și a acuzat SUA că sprijină observatorii electorali care au o agendă subversivă. „Trebuie să ne protejăm de această îngerință în afacerile noastre interne și să ne apărăm suveranitatea”. A fost momentul rupturii definitive între SUA și Putin. 

Sumarizând, Nixon a intuit bine, la inceputul anilor '90, ce se va întâmpla. Pasajul este dintr-o scrisoare pe care fostul președinte american i-a trimis-o lui George Bush Senior, în 1992:

„Occidentul nu a reușit până acum să profite de momentul acesta pentru a modela istoria următoarei jumătati de secol. Dacă [președintele rus Boris] Elțin eșuează, perspectivele pentru următorii 50 de ani vor devine sumbre. Poporul rus nu se va întoarce la comunism. Dar un nou despotism, mai periculos, bazat pe naționalismul rus extremist va prelua puterea. Dacă va prevala un nou despotism, tot ce s-a câștigat în marea revoluție pașnică din 1991 va fi pierdut. Războiul ar putea izbucni în fosta Uniune Sovietică, pe măsură ce noii despoți folosesc forța pentru a restabili „granițele istorice” ale Rusiei”.

Orlando Nicoară