Politico: Un medic din România așteaptă doi ani ca să prescrie același medicament de ultimă generație pe care-l prescrie deja un omolog din Germania

Pacienții de pe tot cuprinsul blocului UE nu au la dispoziție aceleași medicamente pentru a lupta cu o boală anume. Un medic din România așteaptă în medie doi ani pentru a prescrie același medicament de ultimă generație pe care-l prescrie deja un omolog al lui din Germania, scrie Politico.

Pentru cineva care suferă de o boală letală precum cancerul, acest decalaj reprezintă diferența dintre viață și moarte. Decidenții sunt conștienți de existența acestei loterii geografice - și vor s-o desființeze. „Pacienții din statele membre occidentale și mai mari au acces la 90% din medicamentele nou aprobate. În statele membre estice și mai mici, aceeași cifră coboară chiar și la 10%", declara în aprilie comisarul sănătății, Stella Kyriakides. „E cu adevărat inacceptabil."

Kyriakides prezenta atunci propunerea Comisiei pentru reforma pieței farmaceutice europene, scopul ei principal fiind rectificarea accesului inegal. Marea idee a reformei e să fie pedepsite companiile care nu-și lansează produsele pe toate cele 27 de piețe naționale în decurs de cel mult doi ani. Dacă ar refuza, ar urma să înfrunte o competiție timpurie din partea rivalilor.

E un instrument grosier pentru o problemă pe care experții o consideră complicată. Și e încă neclar dacă poate funcționa. Dar acum, când Parlamentul [European] își începe ciorovăiala îndelungată pe tema detaliilor reformei, examinăm aici cele mai mari obstacole din calea unei piețe mai echitabile a medicamentelor.

Primul motiv e unul simplu: unele medicamente chiar sunt scumpe. Iar între cei 27 de membri există diferențe economice mari - de pildă PIB-ul per capita al Bulgariei e aproape de cinci ori mai mic decât al Olandei. Ceea ce înseamnă că unele țări își permit să cheltuiască mai mult pe sănătate - și medicamente - decât altele.

O analiză a pieței UE a medicamentelor de cancer finanțată de companii și realizată de Institute for Health Economics (IHE) din Suedia a constatat că cei mai mari cheltuitori - Austria, Germania și Elveția - scot din buzunar 92-108 euro per pacient cu cancer pentru medicamente, comparativ cu 13-16 euro în Cehia, Letonia și Polonia.

Cheltuieli mai mici înseamnă mai puține medicamente prescrise. În cazul medicamentelor imuno-oncologice, de exemplu, sunt folosite în țările sărace în proporție de 10-20% comparativ cu țările bogate. „O mare proporție a pacienților de cancer europeni, mai ales din Europa de Est, nu pot obține acces la medicamente eficiente (și potențial eficiente prin prisma raportului calitate/preț) din cauza motivelor legate de accesibilitate", au scris cercetătorii.

Un motiv mai complicat îl reprezintă modul opac și bizar în care se stabilește prețul medicamentelor. Cea mai întâlnită cale de a negocia prețurile în Europa este de departe târguiala directă și secretă a companiilor farmaceutice cu guvernele, astfel încât nici o țară nu știe cât plătește alta pentru un medicament.

„Ele [companiile farmaceutice - n.a.] optează să lanseze medicamentele mai întâi în țările în care se așteaptă să obțină prețuri mai mari, de obicei în țări cu venituri mari, care pot plăti mai mult", a declarat Sabine Vogler, șefa departamentului farmaco-economic de la Austrian National Public Health Institute. „În țările sud-europene precum Portugalia și Grecia și în [țările] est-europene ele sunt propuse într-o fază ulterioară [...] după doi sau trei ani."

Companiile își lansează medicamentele noi întâi în țările în care pot obține cele mai bune prețuri, adică în cele mai bogate. Guvernele acestora stabilesc așa-zise prețuri de referință, care sunt făcute publice. Dar apoi se negociază în secret reduceri, care rămân și ele secrete. Procedura e reluată de la capăt cu țara următoare, având drept punct de pornire prețul de referință public stabilit în prima țară.

Consecința este că negocierile se prelungesc - iar țările cu cele mai puțin atractive piețe sunt lăsate ultimele la coadă. Din perspectiva industriei farmaceutice, de vină nu este lăcomia ei de bani, ci munții de hârțogăraie necesari pentru ca guvernele să ajungă să plătească pentru un medicament nou.

„Cererea pentru [negocieri referitoare la medicamente] e o procedură consumatoare de timp", se afirmă într-o analiză privind cauzele lansării întârziate a medicamentelor noi, publicată de entitatea de lobby farmaceutic EFPIA. „Fiecare țară necesită construcția unui dosar după calapodul propriu, în limba locală și respectând legislația locală."

Teoretic, Directiva Transparenței a UE plafonează la 180 de zile intervalul de deliberare pe care-l au statele pentru a se decide cât vor plăti pentru un medicament. Dar în practică permite „oprirea ceasului" - atunci când guvernul îi cere companiei mai multe date.

Iar opririle se pot acumula. O analiză realizată de industrie privind timpul mediu de acces în cinci țări la medicamente pentru cancer personalizate arată că Danemarca se decide în un pic mai mult de patru luni dacă să plătească sau nu pentru un medicament. Polonia, care este și codașa, are nevoie de 30 de luni.

Se lucrează deja la câteva soluții. Așa-zisa „Joint Health Technology Assessment" va duce la o singură evaluare la nivelul întregii UE a unui medicament nou, pe baza căreia țările se pot decide cât să plătească - în loc de cele 27 de dosare naționale pentru fiecare medicament în parte, cum e acum. Prima astfel de evaluare ar putea avea loc în 2025.

Au apărut și grupuri regionale de țări precum Beneluxa (Belgia, Olanda, Luxembourg, Austria și Irlanda) care vor să achiziționeze medicamente împreună - simplificând negocierile cu producătorul și întărind puterea de negociere a cumpărătorului. Însă reforma propusă de Comisie rămâne în continuare cea mai ambițioasă soluție. Și cum lobby-ul industriei farmaceutice a început deja să facă o opoziție puternică ideii de a se lansa medicamente la nivelul întregii UE, legislatorii UE vor avea serios de muncă.