Richard Cocks: Nietzsche, sfantul diabolic al acceptarii

Friedrich Nietzsche este o stranie mixtura de impulsuri contradictorii; atat de bolnav cronic incat scrisul era pentru el o agonie fizica, fiindca ochii si stomacul il deranjau permanent, si totusi el scria imnuri celor puternici si viteji. Un analist genial al resentimentului, avea toate motivele pentru a se simti ignorat, fiind necitit in timpul vietii, publicandu-si proprile carti, pe care in general nu reusea sa le vanda.

Il admira pe Dostoievski, lucru admirabil in sine, scriind in Amurgul idolilor ca Dostoievski era singurul psiholog de la care avea ceva de invatat. Nietzsche a dat peste Insemnari din subterana in Nisa, unde se afla in iarna 1886 - 87, si s-a indragostit imediat de carte, desi Dostoievski nu a stiut niciodata de Nietzsche. Insemnari din subterana este o carte patrunzatoare din punct de vedere psihologic si antropologic, investigand temele mimezei si a resentimentului, care erau de imens interes pentru Nietzsche.

Spre deosebire de Dostoevski, Nietszche are ceva din adolescentul peren, poate din cauza faptului ca oamenii tineri adesea incearca sa determine ce valori ar trebui sa aiba, adesea in contradictoriu cu ale parintilor lor, in timp ce se pregatesc sa isi urmeze calea in lume de unii singuri. "Transvaluarea valorilor", propusa de Nietzsche, se incadreaza bine in acest model. Exista candva un anumit tip de tanar atras magnetic de amestecatura lui Nietzsche de dibacie, perversitate, simtul ca ar avea o intelegere secreta a lucrurilor si de atitudinea omulului singur impotriva lumii. Si poate inca mai exista.

Dumnezeu este, in cele din urma, sursa valorii. Este din cauza faptului ca suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu si, din acest motiv, suntem legati de eternitate, Dumnezeu si Libertate ca Persoana are suprema valoare intrinseca. Nu se poate ocoli acest fapt. Nietzsche, pe de alta parte, este cunoscut pentru faptul ca l-a declarat pe Dumnezeu mort. Asta de-obicei se intelege ca insemnand ca Dumnezeu este mort ca fenomen cultural; ca toti oamenii destepti au devenit atei. Rene Girard argumenteaza in eseul "Dionsysos contre le Crucifie", totusi, ca aceasta perceptie este de fapt o neintelegere si ca adevarul este mult mai complicat.

Nietzsche a renegat crestinismul in favoarea unei reintoarceri la paganism si la Dionis. Dionis este un zeu jongler care agita apele, incurajand propria sa asasinare prin provocarea ierharhiei sociale, numai pentru a reaparea, in mod magic, nevatamat dupa aceea. Asta fiindca Dionis reprezinta tapul ispasitor, condamnat in mod fals pentru generarea unui colaps social complet, lucru care numai un zeu ar putea realiza, un zeu care este apoi ucis, inchegand comunitatea in ura colectiva, unanimitate minus unu, si care este apoi creditat cu crearea pacii raspandite, din nou intr-o maniera divina.

Bacchae de Euripide, "Bacchus" fiind numele latin al lui Dionis, reprezinta natura amenintatoare, implacabila si de neinvins a dinamicii ispasitoare. Dionis, un tanar pletos, frumos si feminin, are o reputatie pentru a le starni pe Bacchae, femeile adepte ale lui Bacchus, intr-o frenezie ucigasa care ar include probabil betie salbatica. Pentheus, regele Tebei, nu vrea sa aiba de a face cu Dionis si incearca sa il izgoneasca din oras dar, nereusind, ajunge sa il intemniteze. Dionis il avertizeaza pe Pentheus ca ii va parea rau pentru faptul ca a interferat cu un zeu, un cutremur il elibereaza pe Dionis din puscarie, si totul se duce dracului pentru Pentheus, care isi pierde capul, la propriu, sub sabia propriei sale mame, care a devenit una dintre bacchante.

Nietzsche il respinge pe Dumnezeul crestin al compasiunii, si opteaza pentru Dionis cel pre-crestin, care este ucis si care renaste apoi. Dumnezeu este mort, traiasca Dumnezeu. Dionis moare ca noi sa putem fi salvati in repetate randuri. Cei puternici ii ucid pe cei slabi; si multimea este intodeauna mai puternica decat individul, precum observa Socrate in Gorgias, spre scarba lui Calicleu. Nietzsche il aproba pe Calicleu elogandu-i pe cei puternici, dar pozitia sa sufera de acelasi defect. Multimea, gloata, poate invinge pe cei putini. Astfel Nietzsche se afla in pozitia absurda de a ii apara pe cei puternici de cei slabi, o pozitie contradictorie din punct de vedere logic si retoric.

In crestinatate, precum vede Niezsche, sclavii s-au rasculat impotriva stapanilor si au dezis brutalitatea, laudand iertarea si compasiunea, pacalindu-i pe cei puternici, pe stapani, sa se simta vinovati pentru modul aspru in care i-au maltratat pe cei ce le sunt inferiori din punct de vedere social. Nietzsche are dreptate cand spune ca cei slabi tind catre resentiment, acea nefrumoasa emotie si atitudine, dar este totusi mai bine decat felul in care cei puternici ii trateaza pe cei slabi. Violenta reprimata este mai buna decat violenta exprimata.

Spre deosebire de mai multi antropologi si critici din secolul XIX care au echivalat aspectul de salvator al lui Dionis si a altor religii sacrificiale cu moartea lui Cristos, Nietzsche a recunoscut ca Dionis este antiteza Celui Rastignit. Jertfirea lui Cristos expune mechanismul de ispasire fiindca el este recunoscut ca o victima inocenta ucisa de mainile multimii. Pana atunci, acest obicei de a ucide tapul ispasitor trecea neobservat, partial fiindca victima nu era in viata ca sa se poata plange de tratamentul nedrept pe care l-a suferit.

In cazul lui Cristos, discipolii au fost statornici in mentinerea inocentei lui Cristos cu un curaj supranatural, dat fiind ca apararea tapului ispasitor il expune pe aparator la aceeasi justitie aspra distribuita victimei. Astfel, Nietzsche a avut discernamentul de a intelege ce anume il facea pe Cristos diferit.

Asa grait-a Zarathustra este locul in care se anunta moartea lui Dumnezeu si in care profetul sustine ca noi l-am ucis cu cutitele noastre sangeroase. Girard observa ca acest lucru nu este luat in serios de numarul mare de critici care isi inchipuie ca se refera la Dumnezeul crestin si ca trimitirea la cutite este strict metaforica. Dar este Dionis, zeul, victima ispasita, pe care il vom ucide cu sangeroase cutite, dupa care va reinvia ca un salvator nemuritor, pentru a incepe procesul de la capat.

In Habits of the Heart (Obiceiurile inimii) de Robert Bellah, et al., Bellah este intrigat de figura de stil pe care o reprezinta cowboy-ul singuratic care soseste in localitate, o salveaza de la ceea ce o ameninta, si apoi porneste pe cal catre apusul soarelui. Bellah isi pune doua intrebari. Ce il motiveaza pe cowboy sa salveze oraselul? Pare a fi un singuratic nelegat de vreo comunitate, deci imboldul de a ii ajuta pe localnici pare sa lipseasca. Iar apoi, daca i-a salvat pe toti si le-a castigat recunostinta, de ce nu alege sa se stabileasca, sa se insoare cu invatatoarea, sa isi faca o casa? Ar fi probabil un citadin respectat. De ce dispare pentru totdeauna?

Raspunsul este unul simplu. Cowboy-ul este Dionis, tapul ispasitor peren, zeul pe care il ucidem cu sabile noastre lungi. Prezenta lui este mantuitoare: orasenii se pot opri din a se lupta unii impotriva celorlalti, de pilda, crescatorii de vita impotriva agricultorilor, si pot lupta impotriva lui in loc. Linsarea lui le rezolva problema pe termen scurt. Astfel, venirea lui este vazuta, in mod retrospectiv, ca un element esential pentru producerea pacii. Cowboy-ul dispare din piesaj fiindca este mort. Este dus, dar suplinitorul si sosia sa, indeplinind acelasi rol cu exactitate, va rasari in alt targ, sau chiar in acelasi targ la o data ulterioara. Multumiri Calaretului Singuratic. Intotdeauna esti acolo cand avem nevoie de tine!

Nietzsche isi doreste o transmutare a tuturor valorilor, dar fiindca Dumnezeul crestin este sursa suprema a valorii si Nietzsche este ateu, el este incapabil de a genera valoare. Ceea ce numeste el moralitatea "stapanilor" in Genealogia moralei este absenta moralei. Este in conformitate cu descrierea lui Calicleu a puternicilor care pur si simplu iau ceea ce vor. Aici Calicleu il ia pe semizeul Heracle (Hercule in latina) drept exemplu, napustindu-se asupra vitele altcuiva. Faptul ca Heracle este pe jumatate zeu este pertinent. Heracle, omul care si-a ucis intreaga familie si care este asadar personajul negativ suprem/tapul ispasitor, joaca in acelasi timp rolul salvatorului ca cel mai eroic dintre eroii greci. Un lucru perceput de Nietzsche ca fiind pozitiv este ca "stapanii" nu urasc pe nimeni si nu au niciun resentiment fata de nimeni. Nu sufera de invidie si orice persoana sub nivelul lor social este nedemna de atentia lor. Ei ii vad doar pe egalii lor sociali cu care ar putea sa concureze, dar pe care ii respecta in acelasi timp. Cei slab sunt pur si simplu sub nivelul dispretului.

Nietszsche este preocupat de faptul ca crestinismul si morala epocii sale erau un fel de cult al egalitatii si asadar a mediocritatii. In loc sa ii admire pe cei ambitiosi din punct de vedere cultural, poate chiar ca el insusi, Nietzsche se temea ca tocmai cei blajini, umili, si mai ales cei inofensivi erau de fapt cei respectati. Multe din criticile lui Nietzsche la adresa crestinismului sunt de fapt atacuri la adresa crestinitatii timpului sau, care avea multe aspecte neatractive.
El cu siguranta nu era incantat de plicticosul sentimentalism bourgeois sau ideea damnarii eterne. Dificultatea se afla in faptul ca nu exista o cale de a obtine valoare dintr-o viziune a realitatii naturalista si lipsita de Dumnezeu. Deci, Nietzsche este redus la impotenta. El isi doreste o alternativan pentru valorile derivate din teism, dar este in mod evident initial nedumerit de moralitatea "stapanilor". Nu il convinge cu adevarat. Moralitatea stapanilor pare sa joace rolului unui inlocuitor pana sa poata gasi ceva mai bun, lucru pe care nu il reuseste.

Nietzsche respinge aspectele plictisitoare, mediocre si banale ale moralitatii si religiei caracteristice epocii sale, dar accepta apoi aspectele la fel de plictisitoare si banale ale metafizicii inspirate stiintific, de naturalism, de asemenea la moda in epoca sa. Este un esec total al imaginatiei. Dar reprezinta si o dihotomie autentica. Odata ce credinta in Imparatia Cerului este abandonata, ceea ce ramane este simpla realitate fizica, iar realitatea fizica ca consecinta unor evenimente este determinista si astfel lipsita de sens, de neiubit. Numai atunci cand unele dintre acele evenimente se intorc la origini in taramul spiritual al subiectivitatii, si asadar al agentilor, poate fi evadat determinismul.

Ce ar fi trebuit sa faca ar fi fost sa critice malformarile crestinismului derivate social si sa le inlocuiasca cu o viziune crestina mai autentica. Acest lucru poate fi dificil, fiindca stiinta si religia ca fenomene sociale au marea gloata, Das Man, la spate. Asta creeaza ortodoxia si face din ganditor liber eretic. Supunerea lui Nietzsche fata de figuri de stil stiintifice este surprinzatoare avand in vedere atitudinea sa iconoclasta referitoare la religie. Este clar ca religia si mitul i-au inspirat mai mult imaginatia decat stiinta. Personajul lui Dostoievski, Ivan, in Fratii Karamazov, critica macar o varianta foarte sofisticata a crestinismului si o ataca bine, in pofida sentimentelor pro-crestine ale lui Dostoievski.

Pentru a intelege de ce este gresita gandirea lui Nietzsche este esential sa intelegem argumentul lui Ken Wilber: pozitia existentiala potrivita necesita si intelepciune, si compasiune, eros si agape, simbolizate de alegoria pesterii lui Platon. Prin iesirea sa din pestera, filozoful, iubitorul intelepciunii, cauta intelepciune, mantuire, pe Dumnezeu, Bunatate si fericire. Pentru Platon, fericirea necesita intelepciune fiindca este necesar sa invatam ce anume este dezirabil cu adevarat si ce nu este. Parte din destinul omului este sa se dezvolte. Mizeria si suferinta vor duce la o dorinta de a invinge problemele si limitarile care cauzeaza aceste lucruri. Cautarea unei intelegeri a Binelui este telul tuturor persoanelor pana la moarte, in mod constient sau inconstient.

Deci, ca sa iti pese de tine si de alti oameni, este necesar sa incerci sa te dezvolti si sa le doresti si lor acelasi lucru. Sa ii doresti cuiva sa se opreasca din dezvoltare este sa ii doresti raul. Interesele si limitarile unui copil de zece ani sunt potrivite cand el are zece ani, dar sunt ridicole atunci cand el are cincisprezece. Insa o pozitie existentiala potrivita necesita compasiune. Compasiunea este acceptare; iubirea neconditionata simbolizata de intoarcerea din pestera din grija pentru prizonierii care inca se afla acolo.

Wilber numeste cautarea pentru dezvoltare si imbunatatire eros, referitor la iubirea pe care o are omul pentru Dumnezeu, si o echivaleaza cu o iubirea conditionata, intr-un stil mai masculin. El numeste iubirea neconditionata si miloasa, iubirea pe care o are Dumnezeu pentru om, pe care o considera de o natura mai hranitoare si feminina, agape. El sugereaza ca eros si agape sunt amandoua necesare pentru ca fiecare sa existe in mod separat, si din acest motiv fiecare individ ar trebui sa intruchipeze ambele tendinte.

In mod traditional, cresterea unui copil in mod adecvat implica un tata care demonstreaza forma eros a iubirii, incurajandu-l pe copil sa se dezvolte si stabilind standarde, si o mama care isi iubeste copilul neconditionat, indiferent de greselile comise de el, iubindu-si toti copiii in mod egal. Barbatii si femeile isi pot asuma ambele roluri dupa cum este necesar, insa baietii care cresc fara tata sunt statistic mai predispusi sa devina violenti, dependenti de droguri sau alcool si sa aiba mai putine realizari profesionale si educationale.

Cautarea dezvoltarii poate fi dusa prea departe. Puritanismul si gnosticismul tind catre salvare in exclusivitate si considera ca realitatea fizica si corpul sunt rautati; ca o piedica urata blocand drumul spre fericire. Sparta reprezinta un exemplu ale unei culturi care a accentuat Erosul in mod excesiv. Spartanii, condusi de frica unei revolte a ilotilor (sclavii de-obicei greci care ii intreceau ca numar) au adoptat o existenta sociala foarte brutala, neprietenoasa, proiectata pentru a genera luptatori de calitate suprema. Ei reprezinta o forma de viata dominata de eros in exclusivitate. O mama spartana trebuie sa ii spuna fiului ei sa se intoarca ori cu scutul, ori pe scut.

De asemenea, indemnul catre compasiune si acceptare pot fi exagerate. Cultele de fertilitate accept natura asa cum este, in mod neconditionat, si practicau sacrificiul uman. Cultura poate fi vazuta ca tagaduitoare de viata. A tinde catre dezvoltare poate insemna respingerea realitatii. Totusi, deoarece a nu te dezvolta inseamna sa nu traiesti bine, aceasta compasiune excesiva in izolare nu este buna. Compasiunea idioata, cum o numeste Wilber, inseamna sa accepti totul fara vreun impuls de dezvoltare. Un parinte ii da copilului bomboane si televiziune fiindca "asta il face fericit". Un sot ii da voie celuilalt sa il bata fiindca il iubeste. Medalii sunt date doar pentru participare. Felicitari de ziua indragostitilor sunt date de scolari tuturor colegilor, facand ca activitatea sa fie lipsita de sens, si copiilor li se spune "ai facut o treaba buna" cand activitatea nu a fost facuta bine deloc. Compasiune fara intelepciune nu este compasiune. Mai degraba le face oamenilor o defavoare.

Familia traditionala, alcatuita din doi parinti, are un tata de "dragoste dura" care il indeamna pe copil la teme si la pian, trimitandu-l la culcare fara cina daca este necesar, si mama, cu iubirea ei neconditionata, care ii aduce ceva de mancat atunci, seara tarziu. Iubirea autentica implica o acceptare completa a copiilor indiferent de circumstante. Chiar daca devin ucigasi, parintii ii vor vizita la puscarie. Implica de asemenea indrumare: sa ii incurajam sa isi dezvolte talentele in loc sa devina nefolositori, pentru ei insisi si pentru altii.

In filozofia sa, Nietzsche greseste avand partiala dreptate. O problema majora si o sursa a erorii implica confundarea unui adevar partial pentru adevarul intreg. De multe ori este dificil sa ne extragem din aceasta eroare fiindca lucrul care este accentuat este in sine adevarat. Persoana in cauza stie ca stapaneste un adevar si nu are de gand sa renunte la aceasta idee. Asta este parte din problema lui Nietzsche. El stie ca acceptarea si compasiunea sunt lucruri bune si este dispus sa le promoveze pana la o disparitie deplina a acceptarii si a compasiunii! Dar el este de asemenea ghidat catre aceasta partinire prin convingerile sale metafizice. Nietzsche spune ca nu exista rai, ca nu exista transcendenta. Ceea ce este real se afla aici pe pamant si in ceea ce vedem in natura. Asadar, nu exista nicio cale de a iesi din Pestera lui Platon si nicaieri unde sa tintezi. Asta zadarniceste posibilitatea eros-ului.

Uneori, Nietzsche tanjeste sa evadeze conditia umana, existand in metaxie, intre Dumnezeu si animale. Il inventeaza pe Ubermensch, omul mai presus, omul peste, superman-ul, care se elibereaza de gloata, de mediocru, si apoi isi creeaza propriile valori. Insa daca Dumnezeu este sursa valorii, atunci Ubermensch-ul este imposibil. Omul creeaza valoare numai prin conditiile date de Dumnzeu ca Tata, Fiu, si Sfantul Duh (Ungrund). Fara transcendenta, determinismul domneste, si astfel nu exista niciun fel de creativitate, nu exista agenti ca centre de sentiment, gandire, luarea deciziilor in mod autonom, pentru ca Libertatea nu ar exista. Omul ca imaginea Domnului este partial liber si creativ si intruchipeaza valoare suprema in sine. Valoarea aceasta nu este creata pentru el, dar odata ce il inzestreaza, el poate alcatui un sens actiunilor sale.

Spre deosebire de oamenii slabi si servili pe care ii detesta, Nietzsche vrea sa spuna "da" vietii. Testul lui pentru a afla daca cineva spune da vietii este daca persoana ar accepta un anumit scenariu imaginar. Esti de acord, in principiu, sa traiesti aceeasi viata pe care abia ai trait-o de repetate ori pentru eternitate, fara sa schimbi ceva? Daca raspunsul este "da", atunci esti un sfant al acceptari. Acceptarea totala inseamna sa spui da vietii in toate aspectele, toate greselile.

Ar trebui mentionat faptul ca Nietzsche categoric nu credea in reincarnare. Ideea eternei reintoarceri este un experiment de gandire pentru a determina atitudinea fundamentala pe care o are cineva fata de viata. Intrebarea este cum reactioneaza cineva la simplul gand al acestei situatii. Aici isi face aparitia adevarul partial. Poate fi placut uneori sa ne inchipuim cum ne-am edita vietile; eliminand toate partile plictisitoare, suferintele si momentele in care nu ne-am comportat bine. Dar spunand da vietii inseamna sa o accepti asa cum este ea. Totusi, testului eternei reintoarceri ii lipseste adoptarea dezvoltarii; partea de stradanie. Sa traiesti aceeasi viata de repetate ori ar fi un fel de iad pentru ca nu te-ai putea dezvolta vreodata. O viata buna combina dezvoltarea si acceptarea. In abandonarea dezvoltarii, Nietszche respinge un aspect important al vietii.

Suferinta este acceptabila, intr-o anumita masura. Suferinta este un motiv pentru schimbare, pentru crestere si dezvoltare. Noii parinti trebuie sa isi dezvolte noi capacitati pentru rabdare sau risca sa isi abandoneze sau sa isi omoare nou-nascutul. Insa tipul de suferinta recomandat de Nietzsche - sa nu inveti din greselile tale si astfel sa nu te dezvolti - este un iad. Dezvoltarea nu inseamna sfarsitul suferintei. Probleme vechi sunt rezolvate si altele noi, adevcate din punct de vedere dezvoltativ, le inlocuiesc. Exista probleme ale tineretii, ale varstei medii si ale batranetii; obtinerea unei educatii si diverse deprinderi de folos la un moment dat, administrarea unei casei la un alt moment, si gasirea unui plan satisfacator de pensie la altul.

Acceptarea este o virtute. Trebuie sa acceptam un copil de doi ani cu toate limitariile sale. Nu poate sa scrie sau sa citeasca, nu poate merge singur la baie, dar poate fi un copil perfect pentru varsta lui. Suntem cu totii la un anume nivel de dezvoltare si suntem perfecti in sensul acesta. Dar iubind acel copil de doi an inseamna tocmai sa nu il condamnam la aceleasi greseli, aceleasi interese, acelasi nivel de dezvoltare, pentru toata eternatitatea. Intr-un anumit sens, suntem cu totii acel copil de doi ani. Spunand da vietii, Niezsche de fapt spune nu vietii.

Ce vede Nietzsche in natura? O lipsa de moralitate. Cei puternici ii mananca pe cei slabi. Este brutal, dar asta este realitatea. Pentru Nietzsche, moralitatea spune nu vietii. Moralitatea cauta sa ii inalte pe cei slabi, ea spune ca a ii ajuta pe cei din jur este lucrul bun de facut. Nietzsche spune ca moralitatea spune nu vietii si asadar, naturii. Orice incercare de schimbare a acestor fapte de baze a vietii inseamna nu. Trebuie sa spunem da, si a spune da inseamna sa acceptam totul. Natura este de partea puternicilor, deci si noi ar trebui sa fim.

Cei condusi de compasiune excesiva, agape, sunt uneori atrasi de acceptarea neacuzatoare propusa de Nietzsche. Fanii eros-ului pot admira pretul pus de Nietzsche pe putere, independenta si incredere in sine in aceasta imagine a lucrurilor, in care persoana in cauza nu cauta favoruri sau sustinere din partea altora.

In realitate, viziunea lui Nietszche asupra naturii este chiar neconforma cu realitatea. "Natura" include animale care lucreaza impreuna pentru supravietuire reciproca - si prada, si pradatorii. Leoaicele, pasarile, ursii panda, antilopele etc. isi ingrijesc puii. Nu este doar brutalitate de nepotolit.

Exista un anumit tip de persoana tanara si inteligenta care crede ca acceptarea nihilismului total este un lucru masculin si admirabil. Orice deviere de la teroare salbatica este vazuta ca o tendinta de evadare si spre fantezie. Ivan Pavlov a scris: "Sunt oameni slabi asupra caruia isi exercita religia puterea. Cei puternici - da, cei puternici - pot deveni rationalisti fermi, bazandu-se numai pe cunostinte, dar cei slabi nu sunt capabili de asta". Deoarece rationalismul poate numai analiza, dar nu poate crea valoare, frumusete si iubire, numai cei slabi, din acest punct de vedere, vor evita nihilismul. De asemenea, Pavlov presupune in mod eronat ca empirismul produce cunoastere dar speculatia filozofica si religioasa nu o produc. Un acord aproape unanim este adesea posibil, pe cand adevaruri importante raman discutabile, iar asta prevede o oportunitate pentru creativitate umana, imaginatie, intuitie si libertate.

Comentariile lui Nietzsche la adresa "pariilor", cei care se afla in cea mai joasa casta indiana, sunt dovada recunoasterii ororii implicite al argumentului sau, precum si a consimtirii sale de a accepta aceasta oroare. Pot purta numai haine folosite. Nu li se permite sa bea din apa proaspata ca sa nu o polueze. Ei pot bea numai din apa care umple urma noroioasa a unei copite de animal, ca de exemplu a unui bou. Nietszche pretinde sa fie incantat de acest lucru, dupa o descriere detaliata si dezgustatoare. Relativismul cultural, acea instanta de compasiune idioata, ar aproba asta. " Acesta este modul de viata indian, nu trebuie judecat." Acceptare neconditionata. Si in mod paradoxal, aceasta atitudine ar fi atractiva iubitorilor de eros excesiv, care ar considera ca pariile isi merita pedeapsa pentru slabiciunea lor.

Natura, crede Nietzsche, spune "da" mentalitatii de stapan pe cand caritatea crestina il tine pe om la pamant. Kant, sustine Nietszche, lauda mediocritatea si valorile bourgeois de parca ele ar fi varful realizarilor umane. Daca omenirea va realiza ceva, crede Nietzsche, va trebui sa lase gloatele agitate in urma si adevaratul geniu va trebui sa se ridice peste miorlaitul marunt si auto-protector al plebeilor. Ubermensch-ul va prevala.

Calicleu, personajul platonic care l-a inspirat pe Nietzsche, s-ar putea sa aiba dreptate cand spune ca in general multimea, adica cei slabi, sunt sustinatori ai "justitiei" ca supunere fata de lege pentru ca legile impotriva furtului, violentei si uciderii ii protejeaza pe cei vulnerabili mai mult decat pe cei care se pot proteja singuri. Interesele lor sunt adesea egoiste, nu morale. Cei slabi spera sa primeasca protectie din partea legii, si stimeaza caritatea pentru ca spera sa o primeasca. O buna parte din aparenta lor dragoste pentru moralitate este de fapt din interes personal. S-ar putea sa fie asa. Dar motivarea lor egoista nu inseamna ca bunatatea, caritatea si legile sunt gresite. Este posibil sa iubesti lucruri care sunt bune in mod autentic din motive gresite.

Nietzsche, sfantul diabolic al acceptarii, incearca sa accepte totul ca consecinta a iubirii neconditionate. Dar cand incearca sa accepte Natura, gaseste de unul singur o cripta a mortii si a distrugerii, cei puternici consumandu-i pe cei slabi. Din iubire si compasiune el ii va trimite pe cei slabi la gazare si le va refuza strigatele pentru ajutor: prin a nu isi accepta soarta, cei slabi resping viata. Trebuie sa li se arate lumina. El ii considera contestatori pe cei care ii protejeaza pe cei slabi.

Se simte uneori reticenta lui Nietzsche sa continue o aderare la acest tip de gandire. El isi va invinge scarba catre brutalitate intr-un act eroic de acceptare. Este compasiunea lui idioata care il impinge sa adopte dominare necrutatoare si sa il declare erou pe Napoleon. Ca un fals mantuitor, Nietzsche ia in spate povara lumii. Dorind sa ii inlocuiasca pe Dumnezeu si pe Cristos, Nietzsche seamana cu personajul lui Dostoevski, Kirilov, din Demonii. Amandoi devin rivalii lui Dumnezeu si al lui Cristos. Ei ne vor mantui de la mantuire, ne vor salva de la salvare si ne vor promite moarte eterna. Pentru a face asta, trebuie sa ne acceptam propria desertaciune si sa renuntam la visul divinitatii; numai ca viziunea transcendenta ramane intacta pentru ca a face asta ar insemna o imensa invingere. Nietzsche si Kirilov sunt grandiosi in aspiratile lor si retin pronuntate sugestii de religiozitate. Zarathustra pana la urma este un profet. Sunt fixati pe zei, ca orice teisti. Kirilov i-a nedumerit pe critici avand multe dintre aceleasi calitati ca Printul Miskin din Idiotul. Dar Dostoievski a facut asta pentru a dovedi ca un comportament de-a dreptul demonic poate rasari din cele mai bune intentii.

Kirilov semnaleaza faptul ca cea mai atractiva calitate a religiilor este promisiunea vietii eterne. Niciun bilionar nu poate oferi asa ceva. Kirilov spera sa isi invinga teama de moarte prin sinucidere. Daca nu trebuie sa ne fie frica de moarte, atunci religia devine mult mai putin atractiva. Kirilov concureaza cu Cristos. Nietzsche o face si el si este chiar destul de indignat de statutul sau inferior. Pare probabil acum ca, pentru unii oameni, Nietzsche este mai atractiv decat Cristos.

Nietzsche poate fi comparat cu un student al relativismului moral, naiv si binevoitor. Relativismul li se preda scolarilor ca sa ii invete sa fie toleranti. Studentii uneori incearca sa tolereze cele mai mari orori istorice comise de omenire pentru a fi oameni buni. Ei, ca Nietzsche, tind sa fie sfinti ai acceptarii, tinandu-se de nas si incercand sa accepte sclavia si holocaustul. Este, insa, rau sa tolerezi raul. Se pare ca unii dintre profesorii acestor copii care promulga aceste prostii chiar promoveaza acest tip de gandire. Un profesor de engleza din Oswego, New York, spune in cursuri ca sclavia copiilor in Ghana este un lucru permisibil din punct de vedere moral, in numele sensibilitatii culturale.

Nietzsche poate fi uneori un excelent psiholog si aforist. Teoria lui ca filozofia fiecaruia este un fel de confesiune personala este transanta. Avea dreptate sa ii dezaprobe vehement pe John Stuart Mill si utilitarismul, si pe Kant, dar intr-o masura mult mai mica. Totusi, el impartasea respingerea lor a moralitatii crestine si isi inchipuia, cum isi inchipuiau si ei, ca putea sa o imbunatateasca - dar Ubermensch-ul nu a rasarit niciodata pentru a produce valori noi create independent. Metafizica naturalista lui Nietzsche preclude atributia valorii sau descoperirea ei pentru ca fara Dumnezu este nihilism; nimic. Ateul materialist Karl Marx a incercat si el sa inlocuiasca crestinatatea, dar imprumuta doar compasiunea si caritatea crestina, distortionand-o insa facand-o obligatorie. Bunatatea exista numai daca este libera, si este buna doar astfel.

Nietzsche isi gaseste niste tinte valabile de criticat din moralitatea si crestinatatea secolului XIX dar nu se aproprie de nicio alternativa. In cel mai bun caz, Nietzsche poate fi perceput ca fiind un cautator al adevarului si cineva care este dispus sa accepte realitati neplacute, dar filozofia lui esueaza dintr-o masa de contradictii.