A venit... seara!

În toamna lui 1933, după mai bine de trei ani de turbulenţe economico-financiare şi sociale, ce provocaseră nenumărate drame şi chiar tragedii, începea să se cam topească criza mondială care lovise şi România odată cu lumea toată.

În anii imediat următori, treptat, oamenii îşi redobândeau buna dispoziţie pe măsură ce fabricile îşi reluau producţia, şomerii se reîntorceau la muncă iar comerţul reînvia. Se contura deja vârful creşterii economice interbelice din 1938. Băncile dădeau credite şi marile companii de construcţii ridicau tot mai multe locuinţe pe verticală. Doi comici vestiţi ai timpului, la radio, amuzau auditoriul descriind noile blocuri ca fiind „case peste case şi deasupra alte case".

Perioada pe care o traversăm astăzi poate fi descrisă, parafrazându-i pe cei doi comici, ca o aglomerare de „crize peste crize şi deasupra alte crize". Plus „mama tuturor crizelor", cu care ne ameninţă profesorul Roubini. Criză care nu ar fi altceva decât o combinaţie toxică de inflaţie înrădăcinată, stagnare economică şi şomaj. Stagflaţie deci!

E drept că acum, în ultimul trimestru din 2022, criza sănătăţii publice nu mai are puterea din 2020 şi din 2021, deşi încă nu ne lasă în pace. Dar criza geopolitică e în toi, cea energetică şi mai şi, criza lanţurilor de aprovizionare la fel, iar criza pe care o numim inflaţie e atât de periculoasă încât marile bănci centrale, între care Fed şi BCE, au ajuns la concluzia că poate ar fi mai bine să lase creşterea economică „să cadă de la etajul întâi", acum, ca să n-o vadă mai târziu căzând împinsă de inflaţie de la etajul trei sau de la etaje superioare.

Şefa BCE, Christine Lagarde, a dat asigurări repetate că „stagflaţia nu este scenariul nostru". Dacă într-adevăr stagflaţia nu este scenariul zonei euro, cum nici scenariul economiei americane nu pare să fie, am putea spera ca nici scenariul României să nu facă excepţie. Am în vedere întregul triunghi, cu inflaţie mare, recesiune puternică şi şomaj cu mult peste rata lui naturală. Acesta ar fi scenariul cel mai grav. Ar fi însă o eroare să fie scos din tabloul riscurilor şi scenariul mijlociu, un scenariu moderat, cu inflaţie în creştere încetinită şi „recesiune uşoară" - sintagmă intrată recent în dezbaterea globală - dar fără şomaj în creştere.

Urgenţa întâi, acum, este încetinirea creşterii inflaţiei. Soluţia cea mai eficientă, la îndemâna tuturor băncilor centrale din întreaga lume - condiţionată de un dozaj optim, însă - fiind urcarea în continuare a dobânzilor de referinţă. Cu un efect inevitabil: scumpirea banilor, deci şi a creditelor.

De regulă, când se scumpesc banii e descurajată cererea agregată: de consum si de investiţii. Şi cum marile bănci centrale, în noile împrejurări, sunt pe punctul să renunţe la „banii din elicopter" - metafora lui Milton Friedman din anii '60 - metaforă ce astăzi defineşte achiziţiile de obligaţiuni ale guvernelor şi companiilor - s-a înteţit teama că va deveni imposibilă revigorarea cererii. Şi că o cerere slăbită va face mai mult loc pericolului conjugării inflaţiei cu recesiunea „de după colţ".

Când, după ce această aglomerare de crize se va fi topit, multe judecăţi economice vor fi rescrise în noile cărţi. Desigur, nu vor fi motive ca Malthus să fie acuzat din nou, că nu ar fi înţeles mecanismul crizelor în analizele făcute după războaiele napoleoniene. Teza lui este încă valabilă: când consumatorii îşi restrâng cumpărăturile, scade cererea de consum. Şi dacă scade cererea, fabricanţii reduc producţia, disponibilizează masiv personal, cresc şomajul şi falimentele. Iată cea mai simplă formă a crizei, când nu se combină cu turbulenţe financiare. În acest din urmă caz dau faliment şi băncile.

Reversul cererii este oferta. Contorsiunile teoretice legate de esenţa raportului cerere-ofertă a inflamat dintotdeauna dezbaterea economică. Riccardo, un mare economist contemporan cu Malthus, i-a dat acestuia o replică cât o palmă de ..."i-au ţiuit urechile un secol". Riccardo era adeptul tezei lui Say - francezul care demonstrase şi fusese crezut nu doar de contemporani, dar şi de urmaşii lui, cei de dinainte de Keynes, că „fiecare ofertă îşi asigură propria cerere".

Keynes, care s-a ridicat pe valul Marii Crize din 1929 - 1933, l-a reabilitat pe Malthus. El a calificat teza lui Say ca fiind o imensă eroare. Ne amintim de Keynes, astăzi, când dobânzile de referinţă scăzute si banii ieftini au devenit istorie. Fără ca dobânzile în creştere şi banii scumpi să doboare cererea! Lovesc doar inflaţia. Care-i noutatea? Că nu doar oferta nu-şi asigură propria cerere. Nici cererea nu-şi asigură oferta.

E noiembrie 2022! Planeta ajunge în această lună - spun prognozele - la 8 miliarde de locuitori. Şi nu duce lipsă de cerere. Crizele însă sunt provocate de ofertă. Nu e petrol pentru toată lumea. Nu sunt gaze şi electricitate pentru toată lumea.

Dacă oferta nu-şi creează propria cerere şi cererea nu-şi creează propria ofertă, n-o să stea lumea în loc din această cauză. Există o poveste interesantă. A ţăranului care, atunci când fiii lui au crescut, le-a cerut să înhame caii la căruţă şi să se ducă singuri la târg. Când ei l-au întrebat ce vor face dacă se va ivi vreo problemă, răspunsul a fost că „va veni Nevoia şi vă va ajuta". Întorşi acasă, tatăl i-a întrebat cum a fost. „Bine, au răspuns ei, numai că la întoarcere a sărit o roată de la căruţă. Noi am aşteptat Nevoia să vină ca să ne scoată din necaz, dar când am văzut că se înserează şi nu vine... ne-am muncit noi şi am pus roata la loc''.

Acum e deja ...seară. Nevoia e aici, născută din crizele de peste crize.

Adrian Vasilescu