Arpiei, big deita, bloclkcein internet of sings
Postat la: 29.07.2024 - 14:12
Totul a pornit de la o fotografie pe care am primit-o pe WhatsApp, de la un prieten care în concediu a vrut să viziteze, împreună cu familia, neapărat, casa din Sils Maria pe celebra vale Engadin, al lui Friederich Nietzsche...
În 22 iulie s-a sărbtorit "Ziua mondială a creierului". Mă gândeam că în ziua aceea puteam, fără probleme, să decretăm zi de doliu în politica românească.
La TV rula inept o reclamă de stat: un baby-face întârziat îi întreba cu voce gravă pe câțiva angajați, dacă știu ce anume înseamnă "arpiei", "big deita", "blocein" și "internet of sings". Unul mai grăsuț, cu mutră de râmător cuminte cu multe dioptrii a făcut semn că da, el știe."Tu iți muți biroul sus, restul puteți sa va duceti naibii!", sau așa ceva - a spus "șeful" spre disperarea celorlalți, care pesemne înotau în prostie, apoi am oprit televizorul...
Ce vor să ne spună, oare, "șefii la românia" și noi nu suntem în stare să înțelegem? Trebuie, cu toții să avem "rețele", să ne dăm de ceasul morții să umblăm ca apucații peste tot prin lume, în vacanțe, ca să avem fotografii cu fericirea noastră de carton, numai bună de pus pe facebook sau tik-tok?
Există un efort nemaivăzut pentru păstrarea cât mai intactă și cât mai ne-simțită a cantonării zi de zi într-o falsă tinerețe și bunăstare, care să-ți asigure prezența pe terenul vast al unui timp veșnic în care să arăți celorlalți că tu ești perpetuu globe-trotter, fără teamă, fără gâdul la posibile consecințe al trăirii într-un jalnic prost gust, într-o continuă râgâială, într-un permanent exces.
Mai înainte, imediat după 1989 eram "o țară de loredane și cotabiți". Acum ne-am transformat, evoluând, într-una de "florini salami, țanci uragani și lupuțe vlădău".
Îmi plac prietenii care merg împreună cu copiii lor în locuri esențiale și pour cause, neaglomerate. Îi admir că realizează faptul că vine o zi când aventurile și mișcarea în lume va deveni din ce în ce mai grea. Dezastrul cu întârzierea și anularea curselor de avion sunt doar un preambul la ceeace va urma, sunt sigur... E clar că exercițiul de descoperire a lumii se va termina, mai repede decât credem noi.
"Sunt atât de bucuros ca am ajuns la Sils Maria pe celebra vale Engadin al lui Nietzsche..." - îmi scrie prietenul meu. "O bătrânica a venit oripilată spre mașina si s-a uitat intens la mine în Sils Maria, lânga casa lui Nietzsche, ca am ocolit puțin pe un trotuar, era sa facă infarct cred, fiindcă m-am apropiat de ea. Apoi, timp de 5 minute s-a uitat spre mașina intens . Să nu-i scoți, cumva, din ritmul lor... "
E bine ca locurile importante din lume să fie văzute acum, cât ele sunt nemodificare, necontaminate de fenomenul aspru și inevitabil al imigrației. Aș vrea s-o văd pe respectabila doamnă de pe valea Engadinului, peste niște ani, când oamenii necăjiți ai planetei vor ajunge acolo și vor aduce cu ei dezrădăcinarea, frica, rătăcirea. Nu știu cât de afectați vor fi cei care sunt familiari cu "arpiei-ul, big deita, blocein-ul, sau cu internet of sings" dar va veni și acolo așa-zisul "multiculturalism", părăsirea forțată a identității și expunerea la o alta, străină, la o altă religie, fără nici o legătură cu Creștinismul, nemaipunând la socoteală uriașa schimonosire a propriei limbi, prin așa-zisele "neologisme...
Nietzsche scrie undeva că multe din calitățile și țelurile ratate într-o generație ajung să se materializeze în generațiile care urmează. Idee care în cazul prietenului meu ar fi minunat. Tatăl lui, deși nu a urmat arhitectura este un excelent "arhitect fără diplomă, și tot ceea ce a făcut la propria lui casă și a altora, dovedește acest lucru. Fiul fiului lui, se pregătește acum pentru arhitectură. Desenează bine și deși e încă un copil, dacă ești atent, descoperi că marele filosof pare că nu s-a înșelat. Dar, majoritatea loredani-cotabiților nou și ușor îmbogățiți, ce transmit generațiilor viitoare? Singurul lucru sigur e acela că vor ști cu toții ce înseamnă "arpiei, big deita, bloclkcein internet of sings".
Citîndu-l pe Nietzsche am recunoscut, implicit importanța filosofiei. Oricum, n-am contestat-o vreodată, deși, în ce mă privește, mărturisesc că m-am blocat, în general în dorința de a citi filosofie: limbajul mi se părea inuman, forțat, artificial. Ori de câte ori încercam să citesc filosofi îmi părea că mușcam dintr-un măr de ceară, din acelea care se puneau ca ornament, împreună cu alte fructe false, pe televizor... Sigur, nici condiția mea mediocră nu mă ajuta prea mult să înțeleg diferența între eternitate și nemurire, despre care vorbește (de data asta și pe înțelesul meu limitat) Hannah Arendt în "Condiția umană". Condiția mea umil-intelectuală, mărturisesc că mi a acordat, măcar "privilegiul" de a nu fi torturat, în viață, de obsesia eternității - a ieșirii din timp. Nu mi-am pus problema întâlnirii cu eternitatea, nici de urmele pe care aș putea să le las în conștiința publică, așa cum fac majoritatea "creeatorilor", care fac din asta obsesia vieții lor.
Dar, fiind vorba despre Elveția, Engadin și arhitectură, n-am putut să nu mă cuprindă un fel de nostalgie. Pe Max Frisch îl citesc cel puțin o dată pe an.
Frisch fumător de pipă, al cărui tutun preferat era "Balkan Sobranie"- un tutun dur, neparfumat, a fost un romancier, dramaturg și arhitect elvețian, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori de limbă germană. Frisch, în câteva cuvinte a fost preocupat de criza spirituală a societății contemporane, nesiguranța și lipsa de sens a existenței umane. Merită citit și recitit... După cele trei mari romane ale sale "Eu nu sunt Stiller", "Homo faber" și "Numele meu fie Gantenbein", Frisch și-a întrerupt subit studiile de germanistică, precum și incipienta carieră artistică, a absolvit facultatea de arhitectură și a lucrat câțiva ani ca arhitect.
Max Frisch, ca și mulți dintre noi, este măcinat de conflictul cu sine însuși, de descoperirea și apărarea propriei identități, mai ales în momentul ciocnirii puternice cu mentalul colectiv. Aceleași teme, pe care noi, cei fără talent literar le întoarcem, cum putem, pe toate fețele: construirea biografiei proprii.
Am vrut să redeschid televizorul, să arunc, și eu o privire la Jocurile Olimpice de la Paris. Dar, ca norocul, am primit un mesaj, tot pe WhatsApp în care eram avertizat, de cele câteva fraze ale talentatului Răzvan Boanchiș, să nu cumva să fac asta: "Jocurile Olimpice - originalitate zero. Regizorii, scenariștii și scenografii au fost la 500 de ani - chiar 520 de Da Vinci. (...) Poate vor băga la festivitatea de închidere și un recital de pedofilie, ca să aibă succes în România și să ia trotinetarii din USR sub 5% la alegerile parlamentare. Bravo, Paris, bravo, Bulan Rouge"!
Octavian Hoandră
Comentarii
Adauga un comentariuAdauga comentariu