Arta războiului astăzi!

Din 1945, în Europa, de unde în secolul al XX-lea au izbucnit două războaie mondiale, dar și în alte părți ale lumii, s-a trăit o lungă perioadă de pace. După războiul din Coreea, soldat cu scindarea țării, au mai fost confruntări armate, dar rar războaie propriu-zise.

Războiul din Irak, în consecința incursiunilor în sudul Peninsulei Arabe și a bănuielii deținerii de arme de distrugere în masă, apoi războiul din Afganistan, urmare a atacării SUA de către teroriști islamici, au mai reținut atenția. Pe terenul Europei, „operațiunea specială" a Rusiei, cu scopul declarat al „denazificării" și „demilitarizării" Ucrainei, devenită apoi război, cu implicarea de arme din alte țări, a readus războiul în prim planul vieții din zilele noastre. Azi supraputerile discută amenințarea maximă - cea a războiului nuclear, care, după evaluările existente, ar fi atât de destructiv încât nu va mai avea câștigător.

Proiectând astăzi războiul pe ecranul ordinii viitoare a lumii, se pot face multe considerații. Mă opresc aici doar la patru observații.

Prima este aceea că al doilea război mondial a lăsat dosare care izbucnesc când nu te aștepți. Desigur că au fost încheieri formale ale războiului, inclusiv în Actul final de la Helsinki (1975). Numai că distincția de facto dintre recunoașterea reciprocă de frontiere între state și reglementarea definitivă a rămas, fie și în umbra evoluțiilor internaționale. Să privim, de pildă, tratatele destinderii (Ostverträge, 1970) și evoluția spre tratatele din jurul anului 1990, care includ perspectiva unificării europene. În tratatul germano-polonez din 1970 se menționa că o reglementare definitivă de încheiere a războiului mondial urmează să vină, guvernul german de atunci notificând puterile învingătoare asupra ei. Ulterior, ea nu a mai fost menționată public, perspectiva unificării europene antrenând, logic, cum se știe, o privire nouă asupra frontierelor.

Desigur, statele sunt cele care decid - marile puteri în primul rând. Nu este vorba de a face din chestiunea frontierelor cheia relației dintre țări. Ar fi un pas înapoi și ar duce doar la alte conflicte. Dar realitățile sunt adesea mai tari decât deciziile luate. Faptul nu este cazul să sperie, căci această chestiune a căpătat, în practica înțelegerilor internaționale de la Woodrow Wilson încoace, rezolvări bazate pe reunirea celor trei criterii - demografic, istoric, al integrării democratice a diferitelor identități ale oamenilor, care s-a aplicat până în zilele noastre.

Observând, însă, că dosare controversate încheiate duc la conflicte, chestiunea este de a discuta, cu argumente, nu altfel, și cu calmul dat de învățăturile istoriei, ce este de făcut. Tehnic, juridic vorbind, cel puțin în partea Europei în care ne aflăm, ar trebui dusă până la capăt abrogarea mult discutatului pact Ribbentrop-Molotov, ale cărui urme persistă.

A doua observație este că după al doilea război mondial părea că s-a învățat că nimic nu este mai distrugător decât un război. Pierderile de vieți omenești și distrugerile de bunuri au fost atât de vaste încât se părea că o lecție s-a însușit. Oricum, generații întregi nu au mai cunoscut războiul decât de la antecesori, din cărți și filme.

Numai că părea, dar nu s-a învățat. Pacea durabilă s-a stins în cele din urmă. Se stârnesc războaie pentru teritorii care nu au ținut niciodată, decât cel mult circumstanțial, de țara respectivă. Chiar în Europa.

Suveranitatea statală este, firește, principiul dreptului internațional și înseamnă, de la Pacea Westfalică încoace, „neamestecul în treburile interne" ale unei țări și „inviolabilitatea frontierelor" ei. Numai că între timp, suveranitatea proprie include și securitatea celuilat. S-a spus justificat, de școlile realismului politic, azi de la Harvard și Chicago, că este nevoie „în acest moment al istoriei de o modernizare a sistemului westphalian informat de realități contemporane". Așadar, de suveranitate adusă la nivelul lumii de azi (Henry Kissinger, World Order, Penguin, New York, 2014, p.373). Pe de altă parte, frontierele contează și din perspectiva felului în care s-au stabilit. Dacă ele s-au stabilit încălcând suveranitatea altor țări, atunci, în vederea unei păci durabile, discuția va fi la un moment dat inevitabilă. Compromisurile sunt și ele sursă de conflict.

A treia observație are în vedere faptul că statele în competiție, ca să nu mai vorbim de cele în conflict, au trecut pe nesimțite la războiul hibrid pe scară mare. Războiul hibrid include, pe lângă mijloace clasice de ducere a războiului, exploatarea de vulnerabilităţi ale rivalului de natură economică, socială, politică, de transport, de comunicare. Azi, mai mult ca odinioară, războiul hibrid este amplu organizat. Acesta este definit (vezi NATO Capstone Concept for the Military Contribution to Countering Hybrid Threats) ca război ce combină componente de hard power (forțe și armamente, dispunerea lor, finanțarea de mișcări separatiste, acțiuni de destabilizare și subminare a statului rival) și componente de soft power (întreținerea dependenței economice, sancțiuni economice aplicate rivalului, campanii de dezinformare și influențare, atacuri cibernetice).

Desigur că ne-am obișnuit, ca generații, cu opțiunile culturii moderne rezultată din Reformă, Iluminism și democratizările ce au avut loc. Potrivit acesteia, competiția indivizilor și a statelor este naturală în societatea umană. Economia de piață nu are contracandidat, socializarea proprietății ducând, cum s-a și confirmat, la subproducție și penurie. Pluralismul politic nu are înlocuitor, el asigurând exprimarea diverselor optici cetățenești privind deciziile statului. Iar dezbaterea publică a democrației este premisă majoră a dezvoltării.

În ultimii ani, s-a trecut însă un prag în relația dintre state. De la competiție, care este naturală, s-a trecut la sancțiuni și încercări de oprire a dezvoltării. Acestea nu mai țin de modernitate. Deocamdată ele înaintează până la a opri manifestări culturale și sportive, încât despre tradiționalele competiții „mondiale" (campionate, olimpiade, concursuri etc.) nu se va mai putea vorbi la propriu. Dacă tendința continuă, va avea loc regruparea de țări și alianțe, iar, în condiții de scindare a lumii, va fi greu de păstrat pacea și vor fi noi conflicte.

A patra observație este că pe culmea războiului hibrid astăzi stă mobilizarea mediatică. Și în al doilea război mondial s-a recurs la aparate de propagandă pentru a convinge propria populație de justeța războiului și a o mobiliza. Războiul în curs operează propagandistic la scară fără precedent profitând de concentrarea ce s-a produs între timp în sfera mass media. Niciodată în istorie nu s-a atins mobilizarea planetară pentru război din zilele noastre. Rareori cedarea profesională și civică din partea relatărilor a fost mai pe față.

Sunt și oameni conștienți de ceea ce se petrece și de interesele aflate în confruntare, care și-au păstrat părerea proprie și au exprimat-o. În plus, observația celui mai important istoric al contemporaneității, Niall Ferguson, că și Primul Război Mondial a izbucnit din erori de evaluare, chiar ale unei țări ce nu părea în linia întâi a conflictului (Britain should have stayed out of the First World War, 2014), este avertisment. Când evaluările vor fi la calm, vor ieși la iveală adevăruri mai adânci și în privința a ceea ce se petrece astăzi.

Se prea poate ca efectivul celor care își păstrează acuitatea și rigoarea judecății să nu fie azi destul de mare. Dar costurile războiului au început să-i îngrijoreze pe tot mai mulți, încât crește numărul celor dispuși să înțeleagă despre ce este vorba.

Cei care au pledat, fie și tacit, pentru război au declarat, au vorbit, insistă. Dar, interesant, majoritatea se feresc să dea în scris opiniile lor, spre a se răspunde de ele ulterior. Marea noutate a mediatizării de azi a fost însă personalizarea "sălbatică" a evenimentelor, cum bine a spus un gânditor german, ce amintește de propaganda unor regimuri funeste. Epitete ca "eroul planetar", "noul erou de la Termopile", "nebunul", "criminalul" etc. au umplut ecranele, chiar dacă în lipsa analizei serioase și fără respect pentru fapte. Propaganda războiului a mers până acolo încât fapte benigne - de pildă o întâlnire a câtorva opozanți în emigrație - să fie luată drept „congres al opoziției" sau o grimasă a bucătarului ca indiciu politic. Penibilitățile s-au întregit cu acuzarea primitivă a celor care deviază de la propaganda de război că pactizează cu narativul rival, ca și cum narativele ar fi împroprietărite. Nu se înțelege că gândirea liberă exclude asemenea privatizare.

Nu-mi propun în acest spațiu o analiză exhaustivă a războaielor. Îmi vin în minte însă maxime din cartea clasică a lui Sun Tzu, luată și azi în lume ca bază a artei războiului. „Cel mai bine este să învingi fără război" (Sun Tzu, The Art of War, Shambhala, Boston, London, 2005 p.VII) sau „Nu este niciodată în beneficiul unei națiuni să continue o operațiune militară pentru mult timp"(p.23). Sunt maxime ce ar fi cazul să inspire și astăzi.

Dar sunt și maxime care se încalcă în mod caracteristic. De pildă, „Dacă resursele sunt epuizate, taxele se adoptă sub presiune. Dacă puterea și resursele sunt epuizate, atunci patria este secătuită"(p.27). Dar, în interacțiunile lumii actuale, pentru unii, războiul nu mai este irosire de resurse. Comerțul cu armament este de fapt înfloritor. O altă maximă spune: „Astfel, importantă într-o operație militară este victoria, și nu persistența" (p.30). Numai că lucrurile nu se mai consideră neapărat din perspectiva victoriei. Se caută, cum declara un responsabil militar, epuizarea rivalului. În sfârșit, „Prin urmare, noi știm că liderul unei armate este însărcinat să apere viețile oamenilor și securitatea națiunii" (p.31). Ar fi, desigur, bine să se mai judece astfel. Doar că mai nou, disprețul pentru viață din primul și al doilea război mondial, a revenit. El nu a rămas în muzeu. S-a ajuns ca liderul să expună, fie și prin decizii diletante, viețile propriilor cetățeni ca să arate la ce poate recurge rivalul. Tragediile vin astfel și din surse noi.

Andrei Marga