Avertismente ale adevărului

Ceea ce cultura clasică a numit forme ale spiritului - religia, arta, filosofia - nu se lasă bagatelizat fără pierderi, cum mai cred destui. Nici chiar în epoca continuei revoluționări a științelor și tehnologiilor. Exercitate la propriu - așadar, ca religie a mântuirii, ca artă a semnificării umane a evenimentelor și ca filosofie ce captează întregul lumii - ele conțin adevăruri și rămân parte a vieții pline de sens.

Nu s-a confirmat prognoza „sfârșitului" vreuneia. În fiecare sunt și astăzi, nu numai inerente neajunsuri, ci și realizări de cotitură. În filosofie, la care mă opresc aici, au apărut și în anii recenți scrieri ce concurează tot ceea ce a avut mai bun disciplina. Este vorba, de pildă, de lămurirea adâncită a subiectivității (Dieter Henrich, Dies Ich, das viel besagt, 2019), de elucidarea conjuncției dintre cunoștință și credință (Habermas, Auch eine Geschichte der Philosophie, Suhrkamp, 2019), de dezvăluirea straturilor implicate în folosirea conceptelor (Robert B. Brandom, A Spirit of Trust, 2019). Sunt scrieri care schimbă cunoașterea lumii.

În pofida înnoirilor, găsești însă pe scena vieții nu numai oameni care profită de un nou nivel al cunoașterii și îl valorifică. Găsești, ca totdeauna, colportori, oportuniști și ignoranți cu pieptul bombat de suficiență, care fabulează. Iar cine se ocupă cu exigență profesională de filosofie are de înfruntat azi, în declinul cultural și degradarea educației, diferite reacții și ostilități.

Unii mai cred că filosofia este simplă irosire a minții. Există, desigur, și așa ceva - probă fiind și refugiul unora în hagiografie, chiar în perorații despre autori, nici măcar citiți integral. Preocuparea de gândire integrativă fiind redusă, monografiile complete sunt puține. Filosofia rămâne însă disciplina orientată spre cuprinderea întregului realității, cu exigențe severe, care cer efort. Puțini o exercită la propriu și aduc contribuții efective.

Sunt și oameni convinși că filosofia ar fi un joc al celor eliberați de grijile vieții. Nu este adevărat, căci filosofarea veritabilă presupune percepția ascuțită a faptelor. Ea nici nu este altfel posibilă! Filosofia este, de la origini, demers riguros pentru rezolvare de probleme de viață.

Nu puțini sunt cei care cred că filosofia ar fi în plus pentru cel ce și-a însușit altceva. Or, vedem prea bine că, unde nu-i stăpânire a filosofiei, este mărginire, fragmentare sau debusolare, oricare ar fi pretențiile. La drept vorbind, cine reflectează asupra teoriilor științifice sau operelor de artă le observă dependența de asumpții ce le condiționează înțelegerea.

Destui sunt și cei care cred că viața este atât de concretă, încât nu ar avea nevoie de filosofie. Unii adună în minte ce aud prin sesiuni sau din mass media și cred că este destul. Or, unde nu-s informație și cugetare cu cap propriu, în orizont larg, inițiativa este măruntă și se stă pe loc.

Aceste reacții și ostilități țin la noi astăzi și de o ruptură sub trei aspecte. Direct spus, a scăzut nivelul înțelegerii lumii din jur deja în pregătirea școlară, ca urmare a deteriorării uneia dintre înfăptuirile epocii postdecembriste, Noul Curriculum Național (1998). A scăzut și cunoașterea istoriei cugetării în universități. Generația mea, de exemplu, a avut un contact intens cu această istorie, fiindu-i alocate nouă semestre, știindu-se bine că filosofia veritabilă și cunoașterea istoriei ei sunt una. Azi, chiar la specializarea Filosofie din universitățile noastre, istoria filosofiei este descompusă în predarea subiectivă și tot mai diletantă a unora sau altora dintre filosofi. Absolventul de facultate nici nu mai are cum să dobândească cunoașterea întregului filosofiei. Nu o deține nici cel care predă. În universitățile din România de la această oră nu este vreun profesor titular care să stăpânească istoria filosofiei. Prezentul acesteia nici nu mai preocupă, căci cere ceva ce pare peste puteri - stăpânirea de limbi cheie și de multiple discipline. Iar peste toate, dialogul cultural, factual și argumentativ, s-a lăsat înlocuit de noua „corectitudine politică".

Unii mai cred că filosofi sunt doar în trecut. Fals! Un informatician strălucit devenit filosof de referință, a și dovedit că perioada postbelică a generat mai multe idei noi în filosofie decât întreaga istorie anterioară.

Ridicarea la viziunea integrativă, care este a filosofiei, fiind mai nou în suferință, se trăiește printre mormane de chestiuni nerezolvate. Oare nu parcurgem în acest moment, între altele, copleșitoare crize de resurse, de producere, de raționalitate, de legitimare, de motivație, de moralitate? De leadership și de viziune? Crizele vin din multe cauze, se înțelege, dar, fără asemenea viziune, nu se pot rezolva sau nu se rezolvă durabil.

Filosofia, care presupune ridicarea deasupra evenimentelor și informațiilor, la nivelul principiilor ultime, nu are nevoie de toleranța nimănui. În multe locuri din lume, ea se și cultivă firesc, ca parte a vieții raționale, știindu-se avantajele de neînlocuit ale gândirii. Ori pe ce față se întorc lucrurile, este clar că fără gândire se poate trăi, dar se trăiește sub posibilități. În general, oamenii pot ignora adevăruri, iar faptul se petrece, în viața privată și în cea publică, dar ignorarea nu suprimă respectivele adevăruri. Până la urmă, ele se impun.

De aceea, este firesc să ne preocupe soarta filosofiei și folosirea adevărurilor ei. Sintetizând, apăr aici teza că filosofia de azi oferă adevăruri noi, a căror ignorare costă.

Bunăoară, de mai bine de un an se discută impactul dramatic al științelor și al inteligenței artificiale în viața oamenilor. Elon Musk, cu notorietatea sa, dar și reuniuni importante de oameni de știință și informaticieni, avertizează că inteligența artificială, culminație a unei dezvoltări științifice și tehnologice extraordinare, cu enorme efecte benefice, iese de sub control și amenință să controleze ea însăși oamenii. Decizii de importanță cardinală, inclusiv pacea și războiul, intră deja și în „competența" inteligenței artificiale.

Dar acest avertisment este vechi și se datorează unor analize ce au rămas pietre de hotar în filosofie. Iată câteva exemplificări.

Se poate discuta în multe feluri filosofia lui Heidegger. Rămâne însă un merit istoric al acesteia faptul că a avertizat cel mai clar asupra „dezrădăcinării (Entwurzelung)" vieții oamenilor din modernitatea târzie. În volumul Reflecția (Besinnung), din 1938-39 (tipărit în GA, 66, 1997), noutatea șocantă era diagnoza dată de filosof epocii: „epocă a mașinației, a făcăturii (Machenschaft)", în care include și regimul național-socialismului, care îi păruse la un moment dat antidotul. Miezul „dezrădăcinării" constă în ieșirea de sub control a științei și tehnicii și instaurarea tacită a unei dominații asupra oamenilor din partea acesteia. Se ajunge la „caracter total, imperial, rațional, planetar", care convertește în nesemnificativ deciziile ființelor umane.

Și „realismul eroic" al moralei oficiale, scria Heidegger, este un mod pervers de a evita chestiunile ființării propriu-zis umane. Chiar apelul la libertățile și drepturile fundamentale ale omului ajunge, paradoxal, să lărgească „supraputerea mașinațiunii". Aceasta nu mai este emergența vreunei culturi naționale, ci izbucnește din culturi diferite și le înglobează.

Așa stând lucrurile, nu este ieșire din situație, în afara „reflecției" și a unei „gândiri" ce chestionează felul de a cugeta. Ambele în vederea unui nou „început".

Se poate discuta în multe feluri și filosofia lui Horkheimer și Adorno. Dar ei au avertizat, la rândul lor, că știința naturii, luată de iluminism ca soluție generală, slujește finalități tehnice, încât, odată aplicată, ea nu ar cunoaște limite și ar asocia stăpânirea naturii cu „controlarea" oamenilor. Ceva fundamental pozitiv - anume, iluminismul ca viziune cu vaste răsfrângeri în cunoaștere, politică, morală - s-a convertit, pe măsura aplicării, în contrarul său. Adică a favorizat o lume opacă la rațiune și plină de mituri, ce s-a și instalat (Dialektik der Aufklärung, 1947). Are loc trecerea pe nesimțite a iluminismului în „industrie culturală" (Kulturindustrie) și se instalează un circuit între „manipulare" și „nevoi". Chiar scopul iluminismului, o viață umană luminată de rațiune, este astfel contrazis.

Cu aceste observații, nu este vorba de a respinge iluminismul. Dar devine stringentă cultivarea unei noi conștiințe de sine a umanității. „Nu conservarea trecutului este de întreprins, ci eliberarea speranțelor trecutului". Această eliberare, și nu organizările ce privează oamenii de libertăți și drepturi ale fiecăruia, sunt de căutat.

Habermas a avertizat asupra evoluției spre neputință și împotmolire a societății moderne și i-a localizat originea în schimbarea „sferei publice". Aceasta s-a constituit în procesul luptei pentru înlăturarea puterii feudale. Acțiunea statului a fost atunci deprivatizată și subordonată „rațiunii" și legilor ce exprimă vederile și interesele oamenilor întreprinzători. „Specific și fără precedent este mediul acestei confruntări politice: raționarea publică" (Strukturwandel der Offentlichkeit, 1962). „Sfera publică" se organizează în zorii epocii moderne plecând de la presupoziții precum egalitatea cetățenilor, posibilitatea de a problematiza în domenii sustrase până atunci discuției publice, accesibilitate principial nelimitată la discuție pentru orice cetățean, derivarea deciziei politice din forța celui mai bun argument.

Această modelare a „sferei publice" a rămas „baza normativă", inclusiv în societățile zilelor noastre. Numai că legile ce se adoptă se lasă greu înțelese plecând de la „consensul persoanelor private care discută public". Ele corespund mai degrabă compromisului intereselor grupurilor rivale. Se petrece „un fel de <refeudalizare> a sferei publice. Marile organizații năzuiesc spre compromisuri politice cu statul și între ele, pe cât posibil cu excluderea opiniei publice. În același timp, ele trebuie să-și asigure aprobarea, cel puțin plebiscitară, a masei poporului prin desfășurarea unei publicități <demonstrative>". Drept consecință, comunicarea întreținută de stat devine „publicitate (Publizität)" care lucrează pentru a procura acceptarea deciziilor. Ceea ce se mai urmărește de către stat este „exercitarea puterii politice" de către grup, nu dezbaterea problemelor de interes public de către cetățeni și acordul lor.

Noua personalitate a filosofiei mondiale, care este Robert B. Brandom,avertizează asupra faptului că azi, când viața oamenilor este mai mult decât odinioară dependentă de concepte puse în circulație, ar fi cazul unei înțelegeri mai profunde a vieții. Căci este nevoie, din capul locului, de oprirea luptelor înverșunate din modernitatea târzie și de curmarea axării vieții pe luptă. Ca viziune, este nevoie de cultivarea nu a agitației corozive a prezentului, ci mai ales a unei „amintiri (Erinnerung)" a devenirii istorice, mai exact, a unei normativități - a acelei normativități ce poate stârni „încrederea" și poate alimenta înțelegerea celuilalt, la nevoie „iertarea (Verzeihung)". O înțelegere mai adâncă a lumii are efecte în atitudini, comportamente, acțiuni și devine tot mai mult soluția de neocolit. În definitiv, „a înțelege natura conținutului conceptual, prin care noi suntem legați normativ în activitatea noastră discursivă, înseamnă a fi formați și motivați să fim oameni mai buni: oamenii generoși, care se mișcă în spațiul normativ al spiritului în forma sa postmodernă a încrederii, în care ei trăiesc și își conduc ființarea" (Im Geiste des Vertrauens. Eine Lektüre der Phanomenologie des Geistes, 2021). Este, altfel spus, cazul folosirii forței modelatoare a conștiinței de sine călăuzită de amintire, datorie, încredere în sine și în altul.

Nu tot ce spun filosofii ține doar de filosofie. Uneori, pentru argumentare, ei fac incursiuni în științe, religie, arte. Când este vorba de societate, ei apelează la economie, sociologie, drept, psihologie. Disciplinele nu sunt etanșe, căci realitatea ce se trăiește nu este parcelară.

Dar și invers - nu tot ce spune un cercetător este știință pură. Unele sunt opțiuni filosofice. Bunăoară, Joseph Stieglitz elaborează analize economice care folosesc măsurători, statistici, concepte operaționale, dar urcă la principii. El a avertizat, de pildă, că mecanismele acționate în vremea noastră au făcut să nu se reducă inegalitatea dezvoltării țărilor și nedreptățile. De pildă, cu „principiul mobilității libere a muncii", în țările din care au emigrat cetățeni, poverile întreținerii aceluiași stat cresc pentru cei care rămân acasă, încât și aceștia sunt stimulați la emigrare. Cu „principiul liberei mișcări a bunurilor", capitalurile au creat o presiune pentru impozite mai mici în țările unde au poposit, ceea ce implică salarii și venituri mai mici, încât poverile trec iarăși pe angajați. Cu recursul la „dereglementare", s-a ajuns în situația în care totul s-a pus în seama sistemului bancar propriu, care, fiind fragil, favorizează alt cerc vicios: banii ies din țară, economia slăbește, guvernul nu are soluții, încât banii părăsesc și mai mult țara (The Great Divide, 2015). Cu politicile actuale, se adâncește clivajul, încât unele state trăiesc pe datorie.

Reflecțiile filosofice beneficiază de forța gândirii, care poate duce la adevăruri. Am dat mai sus doar câteva exemple de la vârful culturii mondiale. Putem da exemple și din cultura noastră. De exemplu, Garabet Ibrăileanu a atras atenția asupra nevoii ineluctabile a modernizării, Virgil Bărbat a arătat că fără schimbarea „fondului" se rămâne la „forme" goale, Nicolae Mărgineanu, că istețimea nu mai dispensează de pregătire metodică și sistematică, Tudor Arghezi, că țara are nevoie, pentru a se ridica, nu de tineri devreme senilizați, ci de maturi de orice vârstă bine pregătiți. Se pot invoca și alte exemple.

Filosofia veritabilă asigură mereu înțelegerea mai profundă a lumii. Ea nu rezolvă orice, dar adevărurile ei merită luate în seamă, la timp. S-ar putea ca acestea să nu fie suficiente pentru orientarea acțiunilor. Dar nu pot fi ocolite decât cu prețul riscurilor și al pagubelor. Adevărurile filosofiei, ca, de altfel, și alte adevăruri, sunt, de fapt, avertismente.

Andrei Marga