Blocadă olandeză la porțile castelului Schengen. Pericolul naționalismului lipsit de inteligență

În anul 2002, România se îndrepta cu pași rapizi spre integrarea în Uniunea Europeană. Mai aveam doi ani și trebuia să finalizăm cele 31 de capitole de negociere cu Comisia Europeană. Pe neașteptate, a apărut un oponent îndârjit al tuturor progreselor pe care țara noastră le făcea în timpul negocierilor: Olanda. Ba, mai mult, Olanda urma să dețină președinția Consiliului Uniunii exact în ultimul semestru al perioadei de negocieri, semestrul secund al anului 2004.

Guvernul olandez era condus, la vremea aceea, de către Jan Peter Balkenende, liderul partidului Christen-Democratisch Appèl, adică exact partidul cu cea mai îndărătnică politică împotriva lărgirii Uniunii și partidul care se opune și acum integrării României în spațiul Schengen. Era perioada în care mulți prin Europa se întrebau de ce să nu decupleze merituoasa Bulgarie de România, pe care toți o blamau. Situație grea, complicată, pe care, însă, România a gestionat-o cu succes.

Guvernanții de atunci au avut, inițial, o izbucnire teribilă de frustrare, convinși fiind că guvernul de la Haga avea un plan secret de a sărăci și așa-săraca Românie. Nivelul de frustrare era atât de mare încât în timpul unei ședințe de guvern s-a discutat serios ca guvernul să îl pună pe ambasadorul de atunci de la Haga (Iulian Buga) să trimită un drept la replică unui ziar olandez, De Telegraaf, în care apăruse un articol „defăimător " despre corupția din țara noastră.

Marele noroc al guvernului de atunci de la București s-a numit Eugen Dijmărescu, un om de un bun simț colosal, dublat de o pricepere unică în aprecierea situației internaționale și de o cultură diplomatică și economică cu adevărat impresionante. Dijmărescu era, din fericire, unul dintre puținii oameni de părerea căruia ținea cont Adrian Năstase, atunci premier al României. Pe scurt, Dijmărescu, fin cunoscător al uzanțelor internaționale, l-a sfătuit pe Năstase să-l lase să gestioneze situația așa cum se face în orice stat din lumea democratică. Adică să accepte poziția olandeză și să înființeze un punct unic de contact pentru olandezi, unde să își poată discuta problemele. Plus un mecanism prin care guvernanții să răspundă problemelor enunțate de olandezi.

Sub bagheta lui Eugen Dijmărescu, am avut onoarea de a fi punctul de contact pentru Olanda în perioada 2002-2004 și de a-mi sluji astfel națiunea într-un moment decisiv pentru evoluția noastră din ultimele decenii. Concret, lucrurile se desfășurau astfel: în fiecare săptămână, mă întâlneam cu ambasadorul olandez de la București (împreună cu echipa sa) și revedeam toate cazurile care generaseră neîncrederea guvernului de la Haga. În aceeași săptămână, premierul Năstase avea pe masă o notă privind situația la zi și propunerile de soluționare, propuneri care se transformau în sarcini transmise miniștrilor în fiecare joi, la ședințele de guvern. Și ce să vezi, minune mare, abordarea lui Dijmărescu a funcționat. Vizita prim-ministrului Adrian Năstase în Olanda, în vara anului 2004, imediat după preluarea de către Olanda a președinției Consiliului Uniunii, a debutat cu un mic dejun de lucru între premieri, la care Jan Peter Balkenende ne-a anunțat oficial că una dintre prioritățile președinției olandeze era finalizarea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană. Și olandezii s-au ținut de cuvânt.

Câteva cuvinte poate ar merita și „problemele" pe care olandezii le aveau, pe atunci, cu „corupția" din țara noastră, pentru a lăsa cititorului libertatea de a judeca singur cât de întemeiate erau acestea. În capul listei se găsea cazul Glencore, cea mai mare firmă privată din lume de atunci. Această firmă avea o hotărâre definitivă și executorie, pronunțată de cea mai înaltă instanță din România (Curtea Supremă de Justiție, pe atunci), hotărâre pe care guvernul nostru nu dorea s-o execute, sub pretextul că prejudiciul firmei respective fusese provocat de un alt guvern (guvernul Văcăroiu). Regret că nu pot să descriu în cuvinte expresia de stinghereală de pe chipul avocatului lui Glencore, reputatul profesor de drept internațional privat, Dragoș Sitaru, atunci când era nevoit să explice speța respectivă.

A doua „problemă" pe lista era cea a unei firme din Oltenița, Stentor pe nume, în care un olandez bătrân și priceput producea iahturi de lux, printre beneficiari numărându-se inclusiv regele spaniol de atunci, Juan Carlos. Ei bine, olandezul producea iahturile într-o hală a fostei fabrici de nave dunărene de la Oltenița, Navol. Proprietarul Navol, SIF Muntenia, care nu se mai obosea să producă nimic acolo, pregătind firma de insolvența care a și venit curând, îi cerea olandezului un fel de „taxă de protecție" pentru a putea să intre cu iahturile venite la reparații din Dunăre în lacul din curtea șantierului naval. Căci, țineți-vă bine, statul român îi acordase SIF Muntenia proprietatea luciului de apă (o bucată de Dunăre, practic) din dreptul șantierului naval de la Oltenița. Iar administratorul de la Navol îi cerea olandezului de fiecare dată o altă sumă ca „taxă de tranzit", uneori 100 de dolari, alteori 500 000 de dolari. După bunul său plac.

A treia, dar nu și ultima speță era un producător de scaune pentru vasele făcute de către Damen la Galați, căruia fiscul nostru îi cerea să plătească TVA pentru scaunele pe care acesta le exporta.

Paradoxul tensiunii diplomatice dintre guvernele de la Haga și București consta în faptul că nu exista nicio miză majoră. Numai că multe cazuri, de genul celor deja prezentate, minore la nivelul unei țări, însumate dădeau o rezultantă neplăcută, pe care guvernul Țărilor de Jos nu o putea ignora.

Iar executivul nostru de atunci a avut tactul, răbdarea și înțelepciunea să facă o muncă detaliată și dificilă. Și răbdarea și rigoarea au fost încununate de succes, căci România a intrat în Uniunea Europeană, la timp, în 2007, fără nicio zi de întârziere. Și cu toate că mulți discută astăzi critic modul în care a evoluat țara noastră de atunci și deși eu însumi am o mare neîncredere în politicile energetice ale Uniunii Europene, cred că merită repetat mereu rezultatul intrării noastre în Uniune: 50 de miliarde de euro intrări nete de fonduri europene, cu care am reușit să facem vreo 900 de km de autostradă, alimentarea cu apă pentru o treime din țară și multe alte obiective de investiții.

Așa că, pentru mine, este un mare șoc să văd cum se raportează actuala clasă politică la opoziția Olandei privind aderarea României la spațiul Schengen. Nimeni nu pare a înțelege mare lucru, iar spațiul public se umple zilnic de personalități care anunță că vor boicota marile companii olandeze care operează aici. Ba chiar politicienii și canalele media se laudă că au găsit și marea strategie din spatele poziției olandeze: frica guvernului de la Haga de concurența porturilor românești sau chiar dorința ascunsă a unei nenumite firme olandeze de a „pune mâna" pe portul Constanța.

În Uniunea Europeană avem 22 de națiuni maritime, căci Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria și Luxemburg nu au ieșire la mare. Dintre aceste 22 de state, Polonia are, în porturile sale, cea mai mică intensitate navală, cu un volum de mărfuri de doar 2,3 tone/locuitor în 2020. A doua din coadă este România cu 2,5 tone/locuitor. La polul opus al clasamentului găsim națiunea europeană cu cea mai mare intensitate navală de pe continent, Olanda, în ale cărei porturi se manipulau 32 de tone/locuitor. Cam de 13 ori mai mult decât la noi!

Dintre toate cele 22 de națiuni maritime din UE, cel mai mare volum de mărfuri tranzita prin porturile olandeze (în jur de 600 de milioane de tone, adică o cincime din totalul mărfurilor manipulate în întreaga Uniune). Olanda este urmată de două țări mult mai mari, cu linii de coastă infinit mai lungi, Italia și Spania, fiecare cu câte aproximativ 500 de milioane de tone. Cu aproximativ 50 de milioane de tone manipulate în porturi, țara noastră ocupă o poziție modestă, locul 14-15 în UE, poziție împărțită cu micuța Letonie.

Olanda este, așadar, prima putere navală a continentului, depășind cu mult chiar și tradiționala „regină a mărilor", Marea Britanie. Porturile olandeze manipulează de 12 ori mai multe mărfuri decât porturile românești.

Ei bine, în aceste condiții, oameni respectabili din elita noastră politică se întrec în a perora public cum că Olanda se opune intrării României în spațiul Schengen din cauza fricii olandezilor de competiția cu porturile românești. Nici nu știu dacă să râd de această situație hilară sau să deplâng țara cu asemenea politicieni...

Dar asta nu e totul. Unii politicieni, chiar de la vârful puterii, ne anunță că motivul cel mai puternic al opoziției olandeze la europenizarea țărișoarei noastre este, de fapt, frica concurenței pe care portul Constanța ar face-o portului olandez Rotterdam.

Ei bine, oameni buni, portul Rotterdam este cel mai mare din Europa, cu mai bine de 12% din mărfurile care tranzitează toate porturile Europei, adică cu aproape 450 de milioane de tone pe an.

Portul Constanța se situează pe locul 16 în UE, cu mai puțin de 50 de milioane de tone manipulate anual (până la conflictul din Ucraina, atunci când volumul de mărfuri a crescut, probabil, spre 60 de milioane de tone). Cam de 10 ori mai puține mărfuri se manipulează în Constanța decât la Rotterdam! Nu pare, privind, aceste cifre, puțin ridicolă pretenția politicienilor noștri privind competiția „neloială" dintre cel mai mare port european și Constanța?

Iar dacă vreți să aveți imaginea și mai completă a disproporției uriașe dintre Rotterdam și Constanța, vă invit să priviți clasamentul porturilor europene după numărul de containere manipulate. Căci este mult mai sugestiv să vedem cum ne comparăm și în domeniul portuar modern, nu doar în manipularea mărfurilor vrac, ieftine și mai puțin prețioase.

Poate a sosit vremea trezirii la realitate, dragii mei : Constanța nici măcar nu se numără printre primele 20 de porturi europene după numărul de containere prelucrate, neatingând nici măcar 1 milion de containere, în vreme ce Rotterdam este tot în vârful clasamentului european cu 14 milioane de TEU (twenty foot equivalent unit- containere echivalente de 20 de picioare)!

Cât privește dorințele perverse ale olandezilor de a prelua portul Constanța, vreau doar să vă informez că cel mai valoros activ din acel port, terminalul de containere, Constanța South Container Terminal (CTST), cel mai mare terminal de containere de la Marea Neagră, cu o capacitate de 1,5 milioane containere, este concesionat, încă din 2004 și până în 2049, unei firme din Emiratele Arabe Unite, Dubai Port World (DP World). În plus, chiar anul acesta, guvernul român a semnat un acord cu Dubai's Ports, Customs and Free Zone Corporation (PCFC) și DP World pentru dezvoltarea unei noi infrastructuri în Portul Constanța (sursa: AICI). Dubai Port World va mai construi și va opera desigur, încă un nou terminal roll-on/roll-off (RO-RO) pentru a stimula traficul de marfă în Portul Constanța, așa încât mai bine de jumătate din banii încasați în portul nostru strămoșesc vor trece prin conturile arabilor din Dubai. Stau și mă întreb atunci ce se întâmplă, totuși, în mintea unor naționaliști de pe la noi: sunt deranjați de ipoteza de a vedea o firmă olandeză în portul maritim Constanța, dar nu zic nici pâs atunci când cele mai bune active ale aceluiași port ajung pe mâinile unei firme arăbești? Naționalismul ăsta mie mi se pare mai degrabă indus de unele televiziuni decât bazat pe realități...

Un lucru important ar mai fi și poziția Olandei în economia românească. Din Olanda vin 22 de miliarde de dolari din totalul de 100 de miliarde de euro investiți de străini în România. Așadar, din fiecare sută de euro investită din străinătate la noi, 22 de euro au trecut prin Olanda. Spun doar „au trecut" pentru că nu toți aparțin unor firme olandeze ci doar aproape 4 miliarde de euro.

Poate nu ar fi lipsit de interes să vedem și de ce aleg multe firme americane, britanice sau vest-europene să își treacă investițiile în străinătate prin Olanda: datorită gradului mare de internaționalizare a economiei olandeze, o economie deschisă și liberă de restricții naționale. Regatul olandez este, oameni buni, țara cu cel mai mare grad de globalizare de pe glob. Într-un clasament care așază Marea Britanie pe locul 6 în lume, Franța pe 18, Germania pe 19, America pe locul 25 și România noastră pe locul 31.

Și ajungem, abia acum, la miezul problemei: atunci când liderul mondial în clasamentul internaționalizării se opune cu atâta înverșunare și de atâția ani aderării României la spațiul Schengen, aderare care nu are alt efect decât reducerea cu jumătate de zi a așteptării camioanelor la graniță, nu ar trebui să credem că avem o problemă de percepție? Nu vi se pare ciudat că, în loc să facă ceea ce s-a mai făcut în perioada 2002-2004, politicienii și elitele noastre ne induc ideea că olandezii se tem de concurența portului Constanța ? Nu vi se pare la fel de periculos să sărim în sus de teamă (altminteri nejustificată) că o firmă olandeză ar prelua managementul portului constănțean, în vreme ce miezul activității portuare de la noi aparține deja unei firme arăbești?

Vă dați seama pe ce lume trăiesc politicienii noștri? Oare ministrul de externe Aurescu, discipol al lui Adrian Năstase, nu ar putea să învețe din experiența premierului Năstase din perioada 2002-2004? Iar aceia care cred că îndărătnicii olandezi vor ceda în fața amenințărilor cu boicotul ING și Mega Image chiar trăiesc într-o realitate paralelă. Mai degrabă s-ar uita cât rău au făcut țării pedepsele samavolnice și aberante la care haiducii șefului ANPC, Horia Miron Constantinescu, nepotul liderului comunist Miron Constantinescu, fruntaș al burgheziei coloniale sovietice, au supus firmele olandeze. Dacă liderii noștri vor să defileze cu stafiile staliniste în față, nu au decât, dar să nu se mai plângă de blocada olandeză.

În concluzie, eu cred că puțină inteligență nu ar strica niciunui naționalist, nici măcar celor de bună credință. Apoi, mai cred că recunoașterea unor realități neplăcute ne-ar elibera de niște complexe nemeritate. Și ne-ar permite să ne integrăm în puținele formate occidentale unde încă nu suntem integrați cu adevărat cu capul sus. Altminteri, vom rămâne mereu provincialii de serviciu ai Europei, înspăimântați de orice guvern sau partid ceva mai insensibil ochilor dulci făcuți de liderii noștri mult prea obișnuiți cu prea multe case, doctorate și pensii speciale.

Petrișor Peiu