China și America nu se pot ignora reciproc. 45 de ani în care nuanțele sunt mai importante decât fondul

Postat la: 24.11.2023 - 10:19

Recenta întâlnire de la San Francisco dintre liderul chinez Xi Jinping și președintele american Joe Biden trebuie înțeleasă cu realism și, mai cu seamă, cu pragmatism: nu este o poveste de dragoste reaprinsă, ci doar o reluare a dialogului în vederea relansării relațiilor economice.

Căci evenimentul central din timpul vizitei președintelui Xi în California nu a fost nicidecum întâlnirea cu Joe Biden, ci discursul ținut în timpul cinei cu liderii marilor companii americane, printre care Tim Cook de la Apple, Laurence Fink de la BlackRock, Hock Tan de la Broadcom, Ray Dalio de la Bridgewater, Albert Bourla de la Pfizer și desigur Elon Musk de la Tesla. Cam 400 de președinți ai marilor companii americane au plătit câte un bilet de câteva mii de dolari pentru a mânca o friptură de Black Angus în crustă de cafea alături de liderul chinez. Președintele Xi a fost ovaționat în picioare la intrarea în sală și aplaudat îndelung, tot în picioare, de întreaga audiență după discursul ținut. Discurs care a conținut toate ideile pe care miliardarii americani și-ar fi dorit să le audă, mai ales aceea că dolarii lor sunt, în continuare, bineveniți în China și că economia globală are nevoie de relații consistente între cele mai mari două națiuni ale lumii.

Pe 1 ianuarie 2024 se vor aniversa 45 de ani de la un eveniment istoric, care a marcat puternic evoluția lumii: Comunicatul comun sino-american, care marchează oficial recunoașterea Republicii Populare de către Washington. Acel comunicat încheia o perioadă de 30 de ani, scursă de la proclamarea Republicii Populare (1 octombrie 1949), în care SUA nu recunoștea existența acesteia. Comunicatul comun avea să fie semnat în cursul unei vizite cruciale pe care Deng Xiaoping a făcut-o, începând cu 29 ianuarie 1979, în America.

Ei bine, punctul central în jurul căruia se construise relația oficială dintre Beijing și Washington era statutul Taiwanului, până în acea zi acesta fiind China recunoscută oficial de către americani. Începând însă din ianuarie 1979, China recunoscută oficial avea să devină Republica Populară, iar problema insulei Formosa trebuia cumva soluționată. Proverbiala stăpânire a nuanțelor și infinitele posibilități ale limbii chineze aveau să găsească o rezolvare și acestei probleme. Fiind un act diplomatic, Comunicatul comun trebuia scris în ambele limbi oficiale, de unde și soluția: americanii au scris în varianta engleză următorul text „The United States of America recognizes the Government of the People's Republic of China as the sole legal Government of China. ... The Government of the United States of America acknowledges the Chinese position that there is but one China and Taiwan is part of China", utilizând așadar două verbe diferite:

„Recognizes", cu sensul de „recunoaște" pentru faptul că guvernul de la Beijing este singurul guvern legal al Chinei și
„Acknowledges", cu sensul de „știm/înțelegem sensul" poziției Beijing -ului că „există o singură Chină și Taiwan este parte a Chinei"

În varianta scrisă în limba chineză a Comunicatului există, însă, același verb pentru ambele poziții, „承认", echivalentul verbului englez „recognize". Iată cum arată textul chinez echivalent al celui în engleză expus mai sus:

美利坚合众国承认中华人民共和国政府是中国的唯一合法政府。...... 美利坚合众国政府承认中国的立场,即只有一个中国,台湾是中国的一部分。

Practic, americanii declarau că știu care este poziția chinezilor referitor la Taiwan, iar chinezii, în textul lor spuneau că americanii recunosc faptul că Taiwan este parte a Chinei! Este cât se poate de clar că ambele părți au știut cu precizie ce semnează în 1979 și totuși au semnat respectivul Comunicat, în două versiuni diferite. Acest lucru marchează 45 de ani de nuanțe sau ambiguități, care maschează o serie întreagă de abordări diferite privind marile controverse care definesc relațiile dintre primele două economii ale lumii. Se pun, cu alte cuvinte, anumite dispute între paranteze pentru a favoriza dezvoltarea economiei și a comerțului, dar fiecare dintre părți nutrește speranța că, până la urmă, propria poziție va fi cea care se impune.

Vizita legendarului conducător al deschiderii chineze din ultimele două decenii ale secolului trecut a fost precedată de curajoasa descindere a președintelui Richard Nixon în China din 1972, șapte ani mai înainte și a marcat începutul unei relații bilaterale care a adus la explozia comerțului internațional la niveluri nemaiîntâlnite în istorie. Comerțul bilateral și investițiile au înflorit, deși relațiile politice au rămas destul de tensionate în toți acești 45 de ani, cu două mari crize, prilejuite de evenimentele din piața Tien-An-Men din 1989 și de tensiunile puternice din ultimii doi ani.

Revenind la vizita președintelui Xi în Statele Unite de la mijlocul lunii noiembrie, să spunem că aceasta intervine după fix un an de la întâlnirea informală a acestora din insula indoneziană Bali, de pe 14 noiembrie 2022, cu ocazia reuniunii G20 de anul trecut. Dacă vrem să avem o perspectivă a ceea ce s-a întâmplat de atunci putem să contabilizăm: deplasarea oficială a liderului de atunci al Congresului, democrata Nancy Pelosi în Taiwan, doborârea balonului chinezesc care plutea deasupra Americii în februarie 2023, vânzarea către taiwanezi de lansatoare de rachete în valoare de peste 700 de milioane de dolari în martie 2023, incidentele dintre un avion militar, respectiv o navă militară chinezești cu tehnica militară americană similară din mai și iunie, încă o vânzare de echipament militar către taiwanezi în august 2023, în valoare de 500 de milioane de dolari și, mai ales, ciocnirea dintre un vas chinezesc și două nave militare filipineze în marea Chinei de Sud. Pe de altă parte, tot în decursul ultimului an, secretarul trezoreriei americane (adică ministrul de finanțe) Janet Yellen s-a întâlnit cu vicepremierul Liu He și de două ori cu înlocuitorul acestuia, He Lifeng, secretarul de stat Anthony Blinken a fost la Beijing în iunie pentru a se întâlni cu Xi Jinping, președintele Biden s-a întâlnit cu vicepreședintele Hang Zheng și cu premierul Li Qiang, iar Jake Sullivan, consilierul pe probleme de securitate al lui Joe Biden s-a întreținut de mai multe ori cu ofcialii chinezi.

Și pentru a întregi tabloul nuanțelor din complicatele relații sino-americane să notăm și faptul că, în luna august, Joe Biden a interzis, practic, investițiile americane în sectoarele producției de semiconductori, de super-computere și de inteligență artificială din China, decizie urmată de limitarea drastică a exporturilor chinezești către piața americană de galiu și germaniu, două minerale esențiale pentru industria de semiconductoare. În același timp, anul acesta au vizitat China atât Bill Gates și Elon Musk, cât și Jamie Dimon, președintele băncii JP Morgan Chase.

Dacă ne uităm cu atenție la cele două țări , vom observa că acestea domină economia lumii: economia chineză reprezintă aproape 19% din cea globală, iar economia americană peste 15%. Împreună, americanii și chinezii dețin peste o treime din economia lumii și pot determina evoluțiile viitoare la nivel mondial. Cei 1,41 miliarde de chinezi, împreună cu cei 335 milioane de americani constituie o cincime din populația lumii. Practic, cele două economii sunt atât de mari, încât este imposibil să se ignore una pe alta. 

Cei care cred că tendința de creștere a Chinei poate fi întoarsă ar face bine să observe că, de fapt, economia chineză a parcurs în ultimii zeci de ani un drum ambițios de revenire la statutul de cea mai mare economie a lumii, statul care i-a lipsit doar vreo 100 de ani din ultimii 500.

Structura economiei chineze trebuie, de asemenea, înțeleasă bine pentru a pricepe cât spațiu de creștere mai are căci, deocamdată serviciile sunt destul de puțin dezvoltate, iar industria și agricultura au ponderi uriașe în raport cu restul marilor economii. Deci economia Republicii Populare are spațiu berechet unde să se extindă: în zona serviciilor și spre o diversificare mult mai pronunțată.

Mai mult, China este singura mare economie care are un important potențial de creștere a consumului intern, căci, deocamdată acesta se află la cote extrem de reduse și în scădere puternică față de începutul anilor 2000. Pe lângă chinezi, până și austerii germani par frivoli în privința consumului, iar americanii și britanicii sunt de-a dreptul risipitori.

Ar trebui să observăm că Beijing-ul menține încă un model conservator de dezvoltare, cu excedente comerciale mari, deși în scădere și cu un excedent de cont curent de peste 270 de miliarde de dolari (1,5% din PIB), spre deosebire de americani, care au un deficit de cont curent de aproape 800 de miliarde de dolari (3% din PIB).

Toate cifrele de mai sus ne indică o semnificativă complementaritate între primele două economii ale lumii, complementaritate pe care nici americanii și nici chinezii nu o pot găsi la alți parteneri. Este, astfel, destul de logic ca cifrele să indice o altă realitate decât cea indusă în discursurile oficiale.

China rămâne un exportator net, consecință a structurii economiei sale, cu importuri totale de 2700 de miliarde de dolari și exporturi de 3.570 de miliarde de dolari, având un excedent impresionant de 857 de miliarde de dolari (anul 2022). Aproape jumătate din acest uriaș excedent- 401 miliarde de dolari vine din relația cu Statele Unite, relație care reflectă, așa cum spuneam, complementaritatea celor două economi: exporturi americane de 178 de miliarde de dolari și exporturi chinezești de 579 de miliarde de dolari. Având în vedere că al doilea partener comercial al Chinei este tot o parte a Chinei, Hong Kong-ul, cu importuri de acolo de doar 8 miliarde de dolari și exporturi de 295 de miliarde de dolari, schimburile sino-americane fac din SUA, de departe, principalul partener comercial al Beijing-ului.

S-a speculat mult despre faptul că, pentru americani, China nu mai este principalul partener de comerț, fiind depășită această relație de cea cu Mexic și de cea cu Canada. Dar detaliile ne indică faptul că Republica Populară Chineză este a treia piață pentru exporturile americane. Iar America este, totuși, cel mai mare importator al lumii, cu 3 100 de miliarde de dolari, cam la fel de mult ca exporturile totale chinezești. Ei bine, când vine vorba de importurile pe piața americană, principala origine rămâne China, cu 16,5% din total, o pondere comparabilă cu cea a întregii Uniuni Europene (https://ustr.gov/countries-regions ).

Un alt detaliu important sunt legăturile financiare impresionante dintre cele două națiuni: China este al doilea cel mai mare cumpărător de obligațiuni americane, cu un total de 867 de miliarde de dolari (aproape 12% din totalul deținerilor străine), fiind întrecută doar de Japonia, cu dețineri de peste 1000 de miliarde de dolari (aproape 15% din totalul deținerilor străine). În ceea ce privește investițiile străinilor în China, peste 54% dintre acestea provin din Hong Kong, din America venind doar 3,5%.

În realitate, doar vreo 10 din cele 54 de procente investite din Hong Kong provin de la investitori hong-kong-ezi, încă 10% provenind din America și peste 12% de la investitori chinezi, care preferă să utilizeze vehicule înregistrate în Hong Kong. Astfel încât, principalul investitor străin în China este de fapt chiar SUA, cu aproape 14% din totalul stocului de investiții străine.

Iată, deci, că oricât de mult am vrea să credem că lumea s-a schimbat dramatic și că trăim un nou „război rece", realitatea economică este mult mai complexă și mai nuanțată decât o face să pară politicile stridente ale noilor războinici. Adevărul este că cele două mari economii ale lumii contemporane, China și America sunt atât de mari și de distanțate de restul globului încât sunt condamnate la dialog și la interdependență. Iar dincolo de declarațiile belicoase, ar trebui să vedem că cele două economii sunt interdependente și complementare. Motiv pentru care, cele două națiuni care susțin aceste economii colosale nu se pot nicicum ignora reciproc. Politicienii din fruntea celor două state devin, atunci când te uiți mai atent, mult mai nuanțați și mai precauți în a face pași dramatici spre ruperea punților. Până la urmă trăim într-o lume în care prosperitatea a devenit atât de prețuită încât nimeni nu vrea să încerce o lume cu un comerț ciuntit și fărâmițat de politicieni. Sper ca de acest adevăr să devină conștienți și politicienii noștri, deși ultimele lor decizii nu prea ne arată că pricep ce se întâmplă în jurul lor...

Petrișor Peiu

Comentarii

Adauga un comentariu

Adauga comentariu

Nume*

Comentariu