Cine suntem „nebuni”?

Privesc de ceva timp, cu o uimire teribilă, declarațiile tot mai dese ale liderilor europeni care par să descopere, brusc și teatral, realități pe care ei înșiși le-au construit, cărămidă cu cărămidă, în ultimul deceniu.

Unul din ultimele exemple, peste care s-a trecut foarte uşor, a venit de la Emmanuel Macron, care a spus acum 2 săptămâni, la summit-ul european al industriilor, cu o sinceritate aproape brutală, că Europa a ajuns într-o situație absurdă: nu își protejează producătorii locali și ajunge chiar să finanțeze soluții non-europene. „Suntem nebuni”, spune el.

E greu să nu ridici o sprânceană. Pentru că exact aceeași elită politică (Macron, birocrația de la Bruxelles, arhitecții actualei Uniuni) este cea care a condus continentul în ultimii ani. Nu vorbim despre o opoziție marginală care a preluat puterea ieri. Vorbim despre establishment-ul european.

Și totuși, în ultimele luni, asistăm la o serie de revelații tardive. Cancelarul german, Friedrich Merz, vorbește despre un adevăr pe care orice antreprenor european îl știe de ani de zile: birocrația europeană a devenit sufocantă, iar aprobarea proiectelor durează uneori ani.

La Bruxelles, Ursula von der Leyen caută soluții pentru reducerea costului alimentelor într-o Uniune în care traiul zilnic a devenit, pentru milioane de oameni, o ecuație tot mai dificilă. Apoi se laudă că a atras India intr-un parteneriat epocal. Acest fapt va  aduce evident  o imigrație  mai de calitate, decât cea problematică din spatiul arab, care a golit bugetele sociale si nu a adăugat  niciun plus serios economiei occidentale. Nu mai vorbesc despre atentatele teroriste şi sentimentul de insecuritate care a devenit parte din peisajul cotidian în multe orașe occidentale.

Iar acum Macron spune răspicat că Europa a ajuns să finanțeze soluții din afara continentului în loc să-și sprijine propriile industrii.

Păi… cine a dus Europa în acest punct? Pentru că aceste realități nu au apărut ieri. Criza energetică europeană nu a început  în 2022, odată cu războiul din Ucraina, cum încearcă mulți să rescrie cronologia. Povestea a debutat în 2019, cu mult înainte de pandemie sau de conflict. Sistemul energetic european devenea deja fragil, iar politicile adoptate la nivel continental împingeau economia într-o zonă de costuri tot mai ridicate.

În același timp, continentul a ținut-o langa cu “salvarea planetei”,  a impus  un ritm de reglementare ecologică extrem de agresiv, într-o lume în care marii competitori economici, China, India sau chiar SUA, au continuat să își dezvolte industriile într-un ritm pragmatic.

Rezultatul? Un paradox economic. Europa nu avea cum să fie simultan laborator ideologic și mare putere industrială. Cele două lucruri nu au mers împreună.

Între timp, China a construit infrastructură, a protejat industrii strategice și a folosit statul ca instrument economic. În SUA protecționismul industrial există de decenii, chiar dacă este ambalat elegant în discursul pieței libere.

Europa a rămas singura piață majoră care a jucat, mult timp, cu regulile cele mai stricte împotriva propriilor producători. Iar acum liderii continentului par să descopere problema. De aici și senzația de spectacol ușor absurd.

Aceiași politicieni care au generat problemele actuale ale Uniunii descoperă astăzi, cu aerul unor comentatori neutri, că sistemul are fisuri. Aceiași lideri care au apărat ani la rând direcția actuală vorbesc, brusc, despre necesitatea unei schimbări.

Este o trezire reală?  Sau doar un reflex politic într-un moment în care forțele naționale, suveraniste sau conservatoare câștigă teren în aproape toate statele europene? Europa intră într-o perioadă complicată.

Instabilitatea energetică globală, tensiunile din Orientul Mijlociu (care de abia au început, subliniez din nou) și deciziile marilor puteri influențează inevitabil prețul energiei și, implicit, întregul lanț economic. Dacă petrolul se scumpește, se scumpește totul: transport, alimente, industrie. Iar un continent care deja se luptă cu stagnarea economică va resimți șocul cu atât mai puternic.

În acest context, declarația lui Macron este poate cea mai sinceră frază rostită de un lider european în ultimii ani: “Suntem nebuni.” Întrebarea reală rămâne însă alta. Cine suntem „nebuni”? Noi, cetățenii europeni, sau liderii care au condus continentul până aici?

Mădălin Ionescu