Clujul „de 5 stele" în lunga călătorie de la șobolani și zgomot la bun simț instituțional

Clujul și-a numărat, din nou, milioanele. Aeroportul a anunțat cu mândrie că, pentru al treilea an, a trecut pragul de trei milioane de pasageri și că privește deja spre o ambiție care, cu numai câțiva ani în urmă, ar fi părut aproape neverosimilă: o legătură directă între Cluj și New York. Este, fără îndoială, o reușită. Este meritul Consiliului Județean, al conducerii aeroportului și al celor care au înțeles că un oraș nu poate rămâne provincial dacă vrea să participe cu adevărat la lumea mare.

Numai că există ceva straniu în această poveste a succesului. Avionul poate pleca spre New York. Dar, înainte să ajungi la aeroport, trebuie să traversezi Clujul. Aici începe o altă poveste.

Clujul și-a purtat de ani buni succesul cu nasul puțin pe sus. Oraș de cinci stele, oraș universitar, oraș european, oraș al festivalurilor, al marilor proiecte și al viitorului metrou. Un oraș care s-a privit cu satisfacție în propria oglindă și a început să creadă tot mai mult în imaginea pe care și-a construit-o despre sine. Aeroportul a crescut, avioanele au plecat spre tot mai multe destinații, iar promisiunea unui zbor direct spre New York a venit aproape firesc într-o poveste despre succes. Clujul a vrut să pară un oraș care a intrat definitiv în liga mare.

Numai că, uneori, este suficient să cobori privirea. În plin centru al Clujului vom învăța, probabil, să trăim în bună armonie și cu șobolanii. Vom deveni iubitori de șobolani. De ce nu? Există iubitori de câini, de pisici, de porumbei - de ce n-am face loc, în marele nostru proiect de civilizație urbană, și șobolanului?

Instituțiile care ar trebui să păzească sănătatea și ordinea orașului par să se fi sclerozat. Au trecut alegeri, s-au schimbat aceleași afișe și aceleași sloganuri, au rămas încremeniți în proiect aceiași oameni și, inevitabil, lucrurile au rămas aceleași. Iar cei care veghează asupra orașului par să se fi plictisit. Și-au mai schimbat cravata, mașina și, poate, amanta. În rest, nimic.

Șaormeriile și localurile care au înflorit vizavi de Catedrală, la câțiva pași de Matthias Rex, au transformat curțile unor imobile din centru în anexe ale propriilor afaceri. Gunoiul alimentar a ajuns acolo unde locuiesc oameni. Resturile, mirosul pestilențial și mizeria au devenit parte din viața zilnică a unor locatari care n-au cerut să trăiască în spatele unei bucătării publice. Iar odată cu gunoiul au apărut și șobolanii. Deocamdată se plimbă nestingheriți prin curți. Apoi vor urca pe balcoane. Și, de ce nu?, într-o bună zi vor intra și în case. Poate că atunci cineva va constata, cu mirare administrativă, că există o problemă.

Dar să nu fim cârcotași. Clujul crește. Aeroportul a ajuns la trei milioane de pasageri, ni se promite cândva și zborul direct spre New York. Vom putea pleca, așadar, fără escală spre Manhattan. Important este să avem grijă, când ieșim din casă cu valiza, să nu călcăm pe vreun șobolan.

De ani întregi, centrul acestui oraș a intrat într-o degradare pe care nimeni nu pare să mai aibă curajul s-o numească. Nu vorbesc despre clădirile care așteaptă reparații și nici despre inevitabilele neajunsuri ale unui oraș aflat în permanentă transformare. Vorbesc despre ceva mai profund: despre degradarea ideii de centru urban, despre abandonarea unei anumite civilități.

În locul ei s-a instalat, puțin câte puțin, o cultură a zgomotului, a improvizației și a prostului gust. În zona din jurul Consulatului Ungariei, în plin centru, au apărut localuri înghesuite în clădiri și curți care au fost cândva destinate locuirii. Unele au schimbat, noapte de noapte, viața oamenilor care locuiesc acolo. Muzică, strigăte, scandaluri, tineri drogați, beți, grupuri gălăgioase, oameni care au confundat spațiul public cu o anexă a barului. Locatarii au ajuns să fie musafiri în propriile lor case.

Întrebarea firească a rămas fără răspuns: cum au fost posibile toate acestea? Cum și cînd s-au dat autorizațiile? Au aceștia acceptul actualizat al locatarilor? Cine a verificat compatibilitatea unor asemenea activități cu locuirea? Cine a decis că dreptul cuiva de a face comerț a devenit mai important decât dreptul altcuiva de a trăi civilizat și dormi în propria casă? Și, mai ales, de ce, atunci când lucrurile au devenit evidente, instituțiile au părut neputincioase? Aici nu mai este vorba despre câteva baruri. Este vorba despre un principiu.

Orașul modern a fost construit tocmai pe ideea că libertatea unuia se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. Poți să te distrezi. Poți să bei. Poți să dansezi. Poți să asculți muzică până dimineața. Dar nu poți transforma viața altora într-un coșmar pentru ca afacerea ta să prospere. Civilizația a început exact în locul în care omul a înțeles că nu trăiește singur. Mă întreb dacă nu asistăm, în centrul Clujului, la un mic război. Un război fără uniforme și fără declarații oficiale. Un război al prostului gust împotriva civilității urbane.

Pe de o parte, orașul a produs TIFF. A produs Jazz in the Park. A produs Opera Aperta. A umplut piețele cu muzică, film, teatru, carte și întâlniri adevărate. A demonstrat că spațiul public poate deveni salonul cultural elegant al unei comunități. Că oamenii pot sta împreună fără să se agreseze. Că bucuria nu trebuie să însemne urlet. Că distracția nu trebuie să însemne vandalism. Că noaptea poate avea eleganță.

Pe de altă parte, același oraș a tolerat o formă de suburbanism moral chiar în inima lui. Nu suburbanismul geografic - periferia poate fi uneori mult mai decentă decât centrul -, ci suburbanismul comportamentului. Ideea că orice este permis dacă aduce bani. Că zgomotul a devenit semnul vitalității. Că beția a devenit turism. Că nesimțirea a devenit „viață de noapte". Că un oraș este viu numai dacă cineva urlă la trei dimineața sub geamul altcuiva. Așa a apărut paradoxul.

Am construit un aeroport care ne-a apropiat de marile capitale ale lumii, dar n-am reușit întotdeauna să construim liniște între două ferestre aflate la zece metri una de alta. Ne-am lăudat cu milioane de pasageri, cu festivaluri internaționale, cu universități și cu investiții. Am vorbit despre „orașul de cinci stele". Dar stelele unui oraș nu s-au numărat niciodată numai în investiții, festivaluri sau aeroporturi. Se numără și în felul în care un bătrân a putut să doarmă noaptea.

În felul în care un copil a putut să deschidă fereastra, în felul în care un om care a locuit de zeci de ani într-o casă nu a trebuit să se roage de autorități ca să-i fie apărat dreptul elementar la liniște. Aici se măsoară, de fapt, civilizația. Tocmai de aceea contrastul a devenit atât de dureros. Pentru că nu vorbim despre un oraș sărac și abandonat. Clujul a avut bani, notorietate, instituții, universități, cultură, energie și ambiție. A avut toate ingredientele unui mare oraș european.

Orașul Cluj face metrou, face spitale, dar tolerează mizeria urbană. Iar asta a devenit cu atât mai greu de explicat. Să fi fost numai neputință? Să fi fost birocrație?Interes, sau e pur și simplu indiferență? Nu cred. Mai degrabă banii au devenit argumentul suprem.

Există momente în care indiferența instituțiilor a început să semene periculos de mult cu o formă de complicitate prin pasivitate. Dacă un fenomen a continuat ani întregi, dacă oamenii au reclamat, dacă nopțile au rămas aceleași, iar autorizațiile au continuat să existe, atunci cetățeanul a început firesc să se întrebe cine a fost protejat și cine a fost abandonat.

Pentru că orașul nu este numai al celor care îl consumă. Este și al celor care îl locuiesc. Poate mai ales al lor. Clujul nu trebuie să aleagă între aeroport și liniște, între festival și odihnă, între viață de noapte și viață normală. Un oraș adevărat le-a putut avea pe toate tocmai pentru că a avut reguli.

New Yorkul spre care vrem să zburăm nu a devenit New York pentru că fiecare a putut face orice, oriunde, la orice oră, fără ca unii să fie obligați să se mute din casele lor. Marile orașe ale lumii au fost mari și fiindcă au înțeles că libertatea urbană fără reguli a devenit repede junglă.

Clujul a ajuns într-un moment în care trebuie să hotărască ce fel de oraș vrea să fie. Un decor, peste care dimineața s-au tras obloanele localurilor și au rămas în urmă mizeria și oamenii nedormiți? Sau un oraș european în sensul adevărat al cuvântului, în care cultura, comerțul, distracția și viața privată au putut conviețui fără ca unele să le distrugă pe celelalte.

Războiul adevărat care s-a dus în ultimii ani nu a fost între generații și nici între cei care au vrut liniște și cei care au vrut să se distreze. A fost între două idei despre oraș. Una a spus că orașul este o comunitate. Cealaltă a spus că orașul este o afacere. Una a cerut măsură, respect și reguli. Cealaltă a răspuns cu bani, zgomot și nepăsare. Iar între ele au rămas oamenii care au vrut ceva extraordinar de modest: să trăiască civilizat în propriul lor oraș.

În curînd primul avion Cluj-New York va decola de pe pista aeroportului. Va fi o zi frumoasă și, pe bună dreptate, orașul se va mândri. Mi-aș dori numai ca, până atunci, Clujul să fi reușit și o călătorie mult mai scurtă. De la zgomot la bun-simț. De la tolerarea mizeriei la respectarea omului. De la cinci stele scrise pe un afiș la civilizația, mult mai greu de câștigat, a unui oraș în care poți, pur și simplu, să trăiești.

Octavian Hoandră