Coabităm cu Erdogan

Presa obedientă din România, dar și din lumea întreagă, cea închinată mult mai mult decât se cuvine Washingtonului, s-a întrecut pe sine pe parcursul campaniei electorale desfășurate în Turcia. Din simplul motiv că Recep Tayyip Erdogan este un partener incomod al Statelor Unite. Și este incomod pentru că urmărește obiective de interes național pentru statul turc. Mulți, foarte muți i-au cântat prohodul. Acum va trebui să coabităm cu Erdogan încă cinci ani.

Cei care au sugerat insistent că Erdogan va pierde puterea au făcut-o așteptându-se să aibă un partener mai comod în contracandidatul său, pe care au mizat. Nu le-a ieșit pasența. În ciuda faptului că, pe diverse căi, turcilor din țară și din străinătate li s-a sugerat că există toate șansele ca Erdogan să piardă. Populația s-a prezentat masiv la urne. Circa 90% dintre cetățenii cu drept de vot. La al doilea tur de scrutin au mai venit la urne încă 50.000 de persoane, care între timp au împlinit 18 ani. Și despre acest comportament exemplar sub aspect democratic s-au spus vrute și nevrute. Cum că prezența masivă la vot nu ar fi un rezultat al educației civice și democratice. Turcii s-ar fi prezentat masiv la vot pur și simplu pentru că legea i-a obligat. Și această afirmație este distorsionată. Este adevărat că Turcia este unul dintre puținele state din lume în care prezența la vot e obligatorie. Dar totuși cei care nu se prezintă riscă o sancțiune de doar doi-trei dolari. În ceea ce mă privește, prefer să rămân invidios. Și să-mi doresc ca la viitoarele alegeri să meargă și românii la vot într-un procent mult mai mare decât acel rușinos 30% de acum trei ani.

Dacă opozantul său ar fi reușit să-l învingă în cel de-al doilea tur de scrutin, Recep Erdogan nu ar fi fost sub nicio formă lăsat la vatră, așa cum și-ar fi dorit adversarii săi. Să ne amintim că unul dintre cele mai relevante rezultate ale primului tur de scrutin a fost că partidul său a reușit să obțină o majoritate absolută în Parlament. Ceea ce i-ar fi permis oricum lui Erdogan să stăpânească în continuare situația în următorii patru ani. În schimb, Turcia ar fi fost destabilizată. Echilibrul politic s-ar fi transformat astfel într-o succesiune de crize. Consecințele ar fi putut fi nefaste pentru întreaga lume civilizată. Și mai cu seamă pentru echilibrul NATO. Turcia este cel mai puternic stat NATO sub aspect militar din Europa. Desigur, dacă nu luăm în calcul faptul că nu deține armament atomic. Ocupă o poziție geostrategică de maximă importanță, mai ales în configurația conflictului actual dintre Federația Rusă și coaliția neoficială a celor peste 40 de state care susțin cauza Ucrainei. Este indiscutabil cel mai important jucător regional și-și manifestă sub Erdogan din plin vocația unui jucător la nivel global. Întinsă pe două continente, puterea politică din Turcia este obligată să țină un echilibru uneori extrem de fragil între diversele grupe de populație, etnii și religii. E complicat, dar longevivul Erdogan s-a priceput să o facă.

Turcia nu este un stat care poate supraviețui importând fără discernământ așa-numitele valori ale civilizației occidentale. Turcia are alte valori, pe care le cultivă și le apără. Din această perspectivă, cercurile de putere de la Washington și Bruxelles sunt dispuse să considere că Turcia lui Erdogan este un partener nesigur. Și au militat în mod activ, secret și nesecret, pentru înlăturarea acestuia. Și aducerea la Ankara a unui lider politic care ar putea fi transformat în marionetă. Ceea ce pentru o vreme cel puțin ar fi creat Occidentului o stare de liniște și de confort. Însă pe termen mediu și lung, ar fi fost generată o gravă instabilitate. În întreaga regiune. Ceea ce deranjează Occidentul în mare măsură - și de aici și tentativele la care am asistat de a manipula electoratul și opinia publică - este jocul de echilibru pe care Turcia îl face în raport cu Federația Rusă. Dar și acest joc de echilibru, deranjant în prezent, pe termen mediu și lung poate fi benefic.

Sorin Rosca Stanescu