Creşterea şi descreşterea Bancorex

O bancă mare, cum a fost „Bancorex" - şi care a făcut istorie atât înainte cât şi după decembrie 1989 - a putut la un moment dat să fie stearsă din registrele contabile, dar nu are cum să fie stearsă din memoria publică. „Umbra" acelei importante instituţii financiare, ce a căzut în capcana unui hăţiş de împrejurări nefavorabile de-a lungul anilor 1990, e prezentă încă în documente de arhivă, în colecţiile publicaţiilor, în memoria celor direct implicaţi.

Ecourile marilor tensiuni din primul deceniu de după 1989, când „Bancorex" a fost de trei ori în pragul falimentului, salvată de fiecare dată de Banca Naţională, nu s-au stins. Redeschiderea în media a dosarului „Bancorex", cu mii de pagini încă necunoscute publicului, ar putea să fie benefică, risipind confuziile. După mai bine de 20 de ani de atunci, timpul estompând în bună măsură vechile patimi, sunt mai mari şansele unor analize riguros obiective. Cu amendamente: dezbaterile să se poarte cu acribie numai pe documente si să nu patineze în zone emoţionale.

Îmi propun să analizez - bazându-mă pe documente de arhivă, pe însemnări personale, pe relatări ale celor implicaţi direct sau din media - să analizez, asadar, ce s-a întâmplat în intimitatea acestei mari bănci ca BNR să fie obligată să intervină de trei ori într-un singur deceniu si s-o salveze din pragul falimentului. Punctul culminant fiind procesul cu Curtea de Conturi, de la mijlocul anilor 1990, iar deznodământul, la sfârsitul lui 1999, când BNR a închis acest dosar complicat, asigurând condiţii, în colaborare cu autorităţile statului, pentru fuziunea prin absorbţie cu Banca Comercială Română. Rezultând o singură bancă, solidă. Într-un timp în care, pe întregul continent, aveau loc frecvente fuziuni de bănci, scopul fiind, mai cu seamă în Uniunea Europeană, pregătirea sistemului bancar pentru anunţata intensificare a concurenţei din anii 2000.

Nota Bene. Subliniez, apăsat, că nu mă voi referi la unele încercări, din toţi acei ani, de a asocia cazul „Bancorex" cu acela al BCCI, cu sediul în Luxemburg. Banca despre care Financial Times a scris că l-ar fi mituit si pe Dumnezeu. Da, la Bancorex au fost reclamate fraude. Si au fost deschise dosare penale. Dar nu există soluţii ale instanţelor judecătoreşti care să mă îndreptăţească, după 20 de ani, să încalc principiul prezumpţiei de nevinovăţie. Si încă un detaliu de context. La 4 septembrie 1990, după 42 de ani în economia de comandă, BNR îsi armoniza funcţionarea cu regulile economiei de piaţă si cu noile legi. între atribuţii, revenindu-i si supravegherea prudenţială.

În 1994, ca jurnalist, am făcut o documentare de trei săptămâni în Japonia, la invitaţia guvernului nipon. De program si de acces în ministere, bănci, la bursă, în companii dintre cele mai reprezentative ori în redacţiile unor ziare s-au ocupat cancelaria premierului japonez. Asa că, fiind câte două zile oaspete al colosului bancar Sumi­tomo, al Companiei de Servicii Financiare Nomura sau al Agenţiei Japoneze de Planificare, am fost surprins să aflu cât de multe informaaţii circulau în aceste instituţii despre România.

La Agenţia de Planificare, unde numărul 2 din ierarhia instituţiei făcuse nu de mult o vizită în ţara noastră, acesta mi-a spus că a fost socat de vehemenţa atacurilor împotriva „Bancorex", si de şubrezenia multor argumente din ziare. El m-a întrebat dacă noi, în România, stim că această bancă e prea mare ca să cadă...

La Nomura, am fost întrebat - cu proverbiala politeteţe japoneză - dacă accept să discutăm despre carantina financiară pe care băncile străine creditoare au instituit-o pentru Româ­nia, pe timp de 15 ani, după decizia din 1981, legată de încetarea de plăţi. Opinia specialiştilor de la Nomura era că băncile noastre - si în mod deosebit „Bancorex", care lucra cu întreprinderi de comerţ exterior - sunt inevitabil în mare suferinţă fără acces la împrumuturi din străinătate... După doi ani, în 1996, tocmai Nomura avea să monteze si să gireze cele două mari împrumuturi japoneze pentru BNR, în numele ţării, după expirarea carantinei financiare.

La Sumitomo aveam să înţeleg sensul întrebării pe care mi-a adresat-o numărul 2 de la Agenţia de Planificare. Convingerea, acolo, era că Bancorex, pentru România, este tot atât de importantă ca Sumitomo pentru Japonia. Ambele sunt bănci care nu pot să cadă!

Japonia era în criză din 1990. O lecţie fusese deja învăţată: aceea că în momentul în care o economie intră în contracţie, primele în pericol să cadă sunt băncile. Si nu pot fi apărate toate. Autorităţile fac, în astfel de cazuri, ce fac grădinarii: taie crăcile cărora le este dat să cadă. Dar vor lupta să salveze pomii. Nu-si va permite nimeni să lase să cadă o bancă mare. De ce? Simplu! Pentru că preţul salvării unei astfel de bănci va fi înfinit mai mic decât uriaşele pagube ce ar fi produse dacă ea se prăbuşeşte... Judecată valabilă si pentru „Bancorex", în România.

După 14 ani, în 2008, confirmarea acestui adevăr a venit din Statele Unite sub şocurile unor turbulenţe puternice. Erau încă şanse să fie oprită criza. Socurile suferite de câteva bănci mari, ce fuseseră lovite de exploziile unor bule speculative, au fost cumva absorbite. Chiar si explozia gigantului Merrill Lynch, o uriaşă bancă de investiţii care intrase în derivă, a fost amortizată în ultimă instanţă de Bank of America. Dar bomba care ameninţa să arunce în aer Lehman Brothers, nu a mai fost dezamorsată. Autorităţile americane au socotit că preţul plătit ar fi prea mare. Dar a fost mult mai mare, a fost uriaş preţul plătit pentru că... fusese refuzat un preţ mult mai mic. Lehman Brothers s-a prăbusit la 15 septembrie 2008, trăgând după ea, într-o criză cumplită, aproape întreaga economie a lumii.

La 4 septembrie 1990, odată cu numirea noii conduceri a Băncii Naţionale, a început reforma. A BNR si a băncilor existente atunci! O reformă al cărei scop era redobândirea de către Banca Naţională a rolului de bancă centrală si angajarea sistemului bancar românesc în tranziţia economiei de la plan la piaţă. Un proces care demarase, dar înainta încet, mult prea încet, un motiv cardinal fiind acela că era greu de risipit ceaţa confuziilor. Un alt motiv fiind numărul mare de instituţii cu rădăcini puternice în trecut, unde schimbările erau în mod obiectiv dificile, exemplul cel mai ilustrativ fiind fenomenul numit Banca Română de Comerţ Exterior.

În zece ani, din 1990 si până în 1999, BRCE n-a avut nici măcar o clipă de linişte. Existenţa acestei bănci, în sistemul bancar românesc, a fost împărţită în trei etape, si toate trei - în împrejurări diferite, mai exact în conjuncturi diferite - au acumulat probleme grele. Acumulate la BRCE, în fiecare dintre cele trei etape, în condiţiile unor crize profunde, ameninţau să explodeze si să producă fali­mente răsunătoare, care ar fi am­plificat dezastruos crizele din anii 1990.

Este un fapt cert că BNR, în anii 1990, în faţa multiplului caz BRCE, devenită Bancorex, nu avea repere de comportament, de strategii pe care să le urmeze. Prăbusirea băncii americane Lehman Brothers - o lecţie de cum nu este corect să se comporte autorităţile în astfel de împrejurări, pentru că o bancă mare nu poate fi lăsată să cadă - avea să vină abia în septembrie 2008. Si să probeze că BNR a procedat corect salvând BRCE.

În anii 1990, când vântul crizelor ce sufla în România era gata să smulgă coroana reginei - BRCE se reboteza Bancorex si se autointitula în reclame publicitare „O bancă pentru mileniul trei" - BNR a înţeles că are de rezolvat un caz în premieră. Si, în consecinţă, a folosit o strategie în premieră. Fondându-si intervenţiile...pe lege! Pe Legea 34, din martie 1991 - Legea ce-i conferea statut de bancă centrală; si luptându-se cu autorităţi, întâi si întâi cu Curtea de Conturi, de fapt cu echipa ei care se ocupa de bănci. A fost nevoie de câţiva ani, din 1991 si până prin 1994, ca rolul Băncii Centrale si statutul ei instituţional să fie înţelese. Si acceptate!

Desigur, BNR a întervenit să salveze „Bancorex" pentru că era o bancă mare. În acelasi timp, însă, „Bancorex" a intrat în numeroase încurcături si pentru că era o bancă trufasă, fapt ce i-a împiedicat pe conducătorii ei să susţină dialoguri cu publicul... pe înţelesul publicului. Fapt oarecum justificat de „legea tăcerii, a secretului absolut" pe care regimul comunist i-l impusese băncii prin statutul ei anterior.

Adrian Vasilescu