"Criza valutară" s-a stins înainte de a începe!

Sunt ani buni de când piaţa valutară si-a consolidat un bun sistem imunitar, pe deplin funcţional, împotriva riscurilor de instabilitate. Mai întâi, cursul leu-euro a început şi a continuat să urce ori să coboare cu măsură, evitând excesele şi reacţionând adecvat la desele schimbări de ritm şi de împrejurări, atât interne, cât şi globale.

Apoi, şi-a extins cadrul de acţiune dincolo de spaţiul geografic românesc, până la Londra, Frankfurt şi mai departe, fapt ce a făcut să sporească interesul pentru leu pe marile pieţe financiare ale lumii. Şi, mai cu seamă, a făcut performanţă sfidând manualele: în ultimii 14 ani, între care şapte măcinaţi de inflaţii galopante, leul s-a depreciat faţă de euro doar cu 99 de bani pe o piaţă absolut stabilă.

Analiza cursei leu-euro din perioada 28 februarie 1998 - 1 septembrie 2006 (etapa finală de trecere la convertibilitatea deplină a monedei naţionale) şi până în prezent, arată o linie a creşterilor de valoare ce a alungat din memoria publică forfota schimburilor pe sub mână de până atunci, din strada Covaci - centrul zonei negre a pieţei valutare. Zona în care, încă din ianuarie 1990, se făcuse treaba murdară a „redistribuirii" valutei la preţuri excentrice. România n-a scăpat de aceasta „piaţă paralelă", ce trăgea înapoi economia, nici cu poliţia, nici cu dispoziţii administrative; i-a venit de hac antidotul cel mai puternic - liberalizarea o sută la sută a pieţei valutare. Şi iată cum, la începutul lunii martie - timp de o săptămână - piaţa neagră valutară a avut iluzia... că s-ar putea reactiva.

N-a fost panică, aşa cum li s-a părut multora dintre formatorii de opinie, dar zarvă a fost din belşug. Două zvonuri, unul că rata de schimb valutar va sări agresiv peste pragul de 5 lei pentru un euro şi altul că a intervenit o criză de euro, împrăştiate pe canalele comunicării emoţionale în tandem cu şocul războiului din Ucraina, au găsit destui creduli, care au dat buzna la bănci şi la casele valutare să-şi schimbe leii pe euro. Unora, care aveau lei în depozite bancare şi au acceptat ca schimbul valutar să le fie făcut în conturi, operaţiunea le-a fost efectuată pe loc. Altora însă, cu depozite în euro sau în alte valute, pe care au vrut să le lichideze şi să primească în schimb bani fizici - bancnote euro! - cererea nu le-a putut fi onorată deîndată. Aşa s-a încins zarva.

A fost dat uitării faptul că chiar şi în vremuri bune, în momente de calm deplin, cererile de retrageri de valută impuneau o amânare, de fapt o programare peste câteva zile, până când banca se aproviziona cu valută fizică. Pentru că nicio bancă, în nicio împrejurare, nu ţine în depozite BANI FIZICI - lei, euro, dolari sau alte valute. Şi nici banii din conturi. Ar fi curată nebunie să se întâmple aşa ceva. Banii circulă, banca nu este decât un intermediar între cei care economisesc şi cei care au oportunităţi de consum sau de investiţii. Cu atât mai mult în vremuri agitate, când s-au adunat mai multe cereri de retrageri, băncile au avut nevoie de câteva zile ca să le satisfacă. Multe bănci s-au unit şi au angajat avioane speciale ca să aducă în ţară, de peste graniţe, valută în stare fizică. Bancnote. În situaţia dată, nerăbdarea şi agitaţia luând amploare, au apărut cozi la casele de schimb. Şi raţionalizări, în situaţia în care casele valutare pot să schimbe valută doar în limita în care cumpără de la populaţie. Prilej să vedem cum, în faţa băncilor şi a caselor de schimb, au reintrat în scenă „agenţii" pieţei negre. Valuta s-a scumpit brusc.

A fost însă un episod de scurtă durată şi de mică intensitate. Pentru că, după numai o săptămână, balonul s-a spart. Cozile de la casele de schimb au dispărut, cursurile au fost reaşezate în limite rezonabile, iureşul retragerilor s-a potolit. În lipsă de cerere, piaţa neagră a dispărut tot atât de repede cum apăruse.

Unde găsim explicaţia? In substanţa şi în logica pieţei valutare! Unde cursul de schimb si-a văzut de drumul lui în loc să sară peste pragul de 5 lei pentru un euro. Mai mult, si-a schimbat direcţia de miscare: s-a apreciat! Iar când scriu că „s-a apreciat" nu am în vedere o ieşire din ritm, un galop care, apoi, să impună o corecţie, un efect de pendul pe care să-l forţeze realitatea pieţei. Nu! Tot aşa cum episoadele de depreciere au fost procese calme pe o piaţă stabilă, leul cedând în etape lungi doar câte un sfert sau câte o jumătate de ban, actuala apreciere este un proces la fel de calm, cu câştiguri de câte un sfert sau de câte o jumătate de ban. În aceste timpuri grele, în care criza globală se extinde iar inflaţia nu dă semne că şi-ar încetini ritmul de creştere, avem în piaţa valutară un stâlp de stabilitate.

S-au făcut auzite, în spaţiul nostru public, şi voci care au susţinut că evoluţia bună a pieţei noastre valutare, din această primăvară, este rezultatul intervenţiei BNR. Depinde însă la ce fel de intervenţie se face referire. Fiindcă banca centrală intervine zi de zi pe pieţele monetară şi valutară, şi o face la vedere, activând un întreg arsenal, inclusiv dobânda-cheie. Scopurile fiind de asemenea la vedere: să obţină dozajul optim al cantităţilor de lei cu care operează băncile ori ca să evite atât surplusul cât şi deficitul de lichiditate, să adecveze cotele rezervelor minime obligatorii la cerinţele reale şi, nu în ultimul rând, să asigure raporturi corecte bănci - bănci şi bănci - clienţi pe piaţa monetară şi valutară.

Dar atât pieţele, cât şi publicul manifestă o curiozitate - firească - pentru intervenţiile băncii centrale ce nu sunt la vedere şi despre care nicio bancă centrală din lume nu dă, de regulă, detalii. Am în vedere momentele în care banca noastră centrală îşi activează rezerva internaţională; în speţă, vinde sau cumpără valută pentru a echilibra cursul de schimb. Astfel de intervenţii nu le comentez. Pot doar să spun că ele au loc întotdeauna când realitatea o impune, mai ales pentru a stabiliza piaţa valutară dacă leul se depreciază ori se apreciază excesiv. Şi încă un detaliu extrem de important: nu orice nivel de curs, indiferent din ce motive e dorit, poate fi obţinut vânzând ori cumpărând valută. Aşa că BNR nu-şi permite niciodată să cheltuiască valuta din rezerva internaţională pentru a se hazarda în intervenţii imposibile. Iar în tot acest proces, indiferent dacă, în anumite situaţii, se impun intervenţii tactice, programul urmărit cu sfinţenie este cel strategic.

Adrian Vasilescu