Cum a devenit fraudarea normalitate pentru politicieni și practică ordinară la alegeri

Fraudarea alegerilor a existat mereu după 1989, însă procedurile implicate erau puternic blamate, devoalarea lor publică revolta lumea. Vă reamintesc, printre altele, că Băsescu a câștigat alegerile din 2004 cu celebrul slogan (inventat de mine, recunosc): „Nu pot ei fura cât puteți voi vota!". Politicienii atunci operau cu multă prudență și fereală, la fel și instituțiile statului, deoarece fraudarea alegerilor însemna și înseamnă moartea democrației, iar românii nu puteau suporta așa ceva după perioada comunistă și s-ar fi revoltat, atunci mai mult, astăzi mai puțin spre deloc.

Cum a devenit treptat fraudarea un soi de normalitate pentru partide și candidați? În trepte, prieteni goldiști, începând cu primul mandat al lui Băsescu. În 2009, Elena Băsescu, fata lui tata, a vrut să devină europarlamentar și, deoarece erau în același an și prezidențialele pentru realegerea tăticului, acesta a decis ca ea să candideze ca independent. Partidul PDL, prezidențial, s-a executat, i-a strâns semnăturile de susținere, apoi s-a dat comanda la alegeri ca în fiecare secție de vot din țară câteva buletine (până la 10) să fie cu ștampila pe EBA, să se strângă astfel voturi peste pragul de 3%. Și s-au strâns cu asupra de măsură, vreo 4,2%, iar fața lui tata a ajuns astfel în Parlamentul European, cu tot cu agramatismele ei. Nu s-a făcut scandal public, de frică, dar și din prostie. Contracandidații tăticului, pe numele lor Geoană și Antonescu, au tăcut mai degrabă, după o judecată strâmbă: „nu te iei de fata omului...". Și asta a fost.

Era, însă, doar o repetiție pentru marea fraudare de la prezidențialele din iarna lui 2009, iar atunci s-a lucrat pe față și a devenit evident după turul 1. Frauda de atunci s-a executat cu implicarea SRI, SIE, STS, sub coordonarea axei politico-securistice Blaga-Coldea. Buletine preștampilate pentru Băse, procese verbale falsificate tot în favoarea lui, votul diasporei de pe la ambasade măsluit flagrant etc. Totul s-a finalizat cu exclamația rânjită a lui Băsescu, din creierii nopții, că „Geoană a fost ciuruit", dar, foarte important, și cu refuzul soțului „Mihaelei, dragostea lui" ca procesul electoral să fie reclamat, invalidat, iar apoi să se repete. Atunci a devenit evident (pentru mine, mai ales, dar și pentru alții) și șantajul aplicat asupra nevolnicului Geoană, iar Statul Paralel a trecut direct la conducere, cu Coldea și Kovesi ca și cuplu pilot copilot. La două luni după alegerile fraudate, ca să fie treaba oablă (cum zicem noi în Ardeal), au fost arse într-in incendiu cu autor necunoscut și buletinele de vot de la acele alegeri, depozitate acolo. Nu s-a cercetat niciodată nici cine a pus incendiul; Coldea știe bine de ce.

Sar direct la anul 2019 acum, deși fraude mari au existat și anterior. Este anul realegerii lui Klaus Iohannis. Europarlamentarele din acel an au fost fraudate major cu complicitatea PSD, dar mai ales a lui Dragnea, care spera să scape de pușcărie vânzând meciul. Nu s-a făcut (în premieră) nicio numărătoare paralelă (Codrin Ștefănescu e martor). Partidul lui Iohannis, PNL, a câștigat en fanfare, iar Dragnea a mers la pușcărie. De ce? Tocmai pentru ca să nu-și poată mărturisi trădarea, pentru că urmau prezidențialele. Pesediștii bineînțeles că au pierdut din nou. I-au dat la o parte pe cei ce-l puteau învinge pe Iohannis, anume Gabi Firea sau Tăriceanu, apoi a urmat simulacrul de la prezidențiale, când a fost nevoie din nou de fraudă ca să nu ajungă Dan Barna în turul 2 cu Iohannis, deoarece îl putea învinge, iar finala lui Iohannis cu Viorica Dăncilă a fost fără istoric.

Deși prezentat succint, acest șir de fraude din ultimii 15 ani, neanchetate și nepedepsite, au validat fraudarea, prieteni, ca pe o normalitate pentru politicienii români, dar mai ales pentru partenerul strategic american, ce a priceput că poate așeza la putere în România pe cine dorește el și fără să-și murdărească mâinile sau să fie învinuit. În această situație suntem azi, la bilanțul celor mai fraudate alegeri din istoria recentă a României.

Cozmin Gușă