Democrația care este

S-a spus că democrația nu este fără cusururi, dar are, oricum, mai puține decât orice alternativă. Din acest fapt se alimentează, pe bună dreptate, conștiința superiorității ei.

Dar aici își înfige rădăcinile și ignorarea neajunsurilor democrației existente. Inși care nu au făcut vreodată ceva pentru democrație umplu azi spațiul public cu opinii ce trădează de fapt suficiența.

Or, democrație nu este decât acolo unde privirea lucidă este prezentă. Nici democrația nu este cucerită odată pentru totdeauna și are nevoie continuu de democrați, nu de profitori de ocazie.

Puțini oameni au știut că tranziția de la autoritarism la democrație din Europa Centrală și Răsăriteană de la sfârșitul anilor optzeci a fost pregătită la Woodrow Wilson Center din Washington DC, care a analizat atunci situația, din însărcinarea autorităților americane. Au rezultat scrieri importante (Guillermo O'Donnell, Philipp C.Schmitter, Tentative Conclusions about Unceertain Democracies, 1986, de pildă), ale căror recomandări s-au și aplicat.

Și mai puțini oameni știu însă că acea analiză a avertizat că, în situația în care, după înlăturarea autoritarismului, o societate nu se democratizează neîntârziat, însăși democrația ei este în pericol. România este, de fapt, și azi, exemplu al neputinței de a ieși din crize ca efect al înlocuirii democratizării cu lovirea continuă de cetățeni.

Deja în anii nouăzeci, gânditori de anvergură au atras atenția asupra nevoii democratizării fără resturi, duse la capăt. S-a arătat, de pildă, că democrația depinde de înțelegerea suveranității (Jürgen Habermas, Einbeziehung des Anderen, 1999), încât soluția este încorporarea în suveranitatea statelor a acordurilor în care se stabilesc obligații reciproce de securitate. Însăși evoluția dreptului international a fost în fapt în această direcție. Acordurile internaționale - de la Helsinki 1975, trecând prin documentele integrării europene, aranjamentele NATO-Rusia, la documentele ONU - prevăd suveranitate statală în condițiile securității vecinului.

S-a mai arătat, deja după cotitura istorică prin care socialismul răsăritean a fost înlocuit cu democrația, că, din nefericire, „mesianismul politic" nu a dispărut. Iar câtă vreme vor fi promisiuni mesianice ale ideologiilor, de stânga sau de dreapta, vor fi dificultăți (Joseph Ratzinger, Wendezeit fur Europa, 2005) pentru democrație. Atât pierzătorii, cât și câștigătorii „războiului rece", s-a spus atunci, au de învățat.

S-a învățat? Azi se văd multe în lume. Vedem, între altele, euforie fără luciditate la inși lipsiți de răspundere, care iau oportunismul ca inteligență, din țări fără reforme. La aceștia contează prea puțin faptele, inclusiv criticile justificate la adresa stării democrației așa cum este.

Aceste critici sunt elaborate chiar în țări cu tradiții democratice solide și vin din cercuri înalt calificate. Să le circumscriem.

În Anglia, s-a acuzat faptul că asistăm la un „declin al democrației" ce-și are „principala cauză în greutatea disproporționată dintre rolul intereselor întreprinzătorilor și cel al tuturor celorlalte grupuri din societate. Împreună cu inevitabila entropie a democrației, aceasta duce la o formă de politică ce redevine o afacere a elitelor închise - așa cum era în vremuri predemocratice"(Colin Crouch, Postdemokratie, 2008). Aceste schimbări au efecte întinse în societate, orice sector fiind atins. Iar de aici rezultă o situație nouă, sub aspectul organizării, ce poate fi socotită „postdemocrație". Termenul acoperă situația în care „după un pasaj democratic, plicitiseala, frustrația și deziluzionarea se extind; în care reprezentanții puternicelor grupuri de interese, care vorbesc doar în numele unei minorități restrânse, sunt de departe mai activi decât majoritatea cetățenilor când este vorba de a fasona sistemul politic în serviciul propriilor interese; în care elitele au învățat să dirijeze pretențiile oamenilor și să manipuleze; în care cetățenii trebuie să fie sfătuiți insistent să meargă cel puțin la alegeri" (p.30). Nu suntem în regimuri nedemocratice, dar nu mai este nici democrație. Efectul este perpetuarea la conducere a unor elite care nu sunt interesate de democrație și nici nu o înțeleg.

„Deficitul de democrație" în Uniunea Europeană este mai larg decât se crede - ne spun analize din Italia. În fapt, „toate relele majore de care suferă Europa în acest moment sunt datorate funcționării proaste a democrațiilor naționale" (Sergio Romano, Morire di democrazia. Tra derive autoritarie e populismo, 2013). Această funcționare nu este conjuncturală, ci ține de împrejurarea că „democrația în forma tradițională este virtual falită".

Ceea ce se petrece pe terenul democrațiilor o probează. Electoratul nu numai că manifestă apatie la alegeri, dar este rapid dezamăgit de ceea ce a ales. Rezultă coaliții compozite la guvernare, dar curând, nu doar că nu se rezolvă problemele, ci începe dezamăgirea. Tot timpul un partid nu are încredere în sistem și denunță întreaga clasă politică, dacă nu cumva chiar construcția statului. Alegătorii nu pot spune că li s-ar rezolva dezideratele. Sectorul financiar a luat conducerea, dar exponenții săi nu pricep decât piața - cetățenia lor nu este alta decât „cittadinanza del mercato" (p.27). Corupția s-a extins, iar funcțiile publice se consideră ocazii de ajuns la bani. Mass media participă la supunerea electoratului față de decidenți. Separarea dintre viața privată și viața publică s-a erodat. „Transparența cerută de poporul celor indignați ajunge să aibă efectul paradoxal de a multiplica efectivul de minciuni" (p.47), iar „magistraturile au ajuns mai puternice decât în urmă cu acum treizeci de ani" (p.52). Ceea ce revendică, în calitate de organism al statului, independența, a devenit dubios. Peste toate, s-a ajuns în situația în care „democrația ar trebui salvată în condițiile în care parlamente și guverne naționale au pierdut treptat instrumentele de putere și se prezintă, în cele mai multe cazuri, ca executori de politici decise în altă parte sau condiționate puternic de evenimente pe care nu le pot controla" (p.97). Nu suntem în fața totalitarismului, dar, în felul acesta, democrația nu va supraviețui. Cum spunea Berthold Brecht, istoria este mereu gravidă cu noi monștri.

O analiză americană reprezentativă consideră că democrația s-a dezmembrat. „În democrațiile din întreaga lume se împlinesc două dezvoltări contradictorii. Pe de o parte, atitudinile oamenilor devin tot mai iliberale: alegătorii își pierd răbdarea față de instituțiile independente și sunt mereu mai puțin dispuși să accepte drepturile minorităților etnice și religioase. Pe de altă parte, elitele dobândesc tot mai mult controlul asupra sistemului politic și îl sustrag pas cu pas de sub opinia publică: mai puțin decât oricând sunt cei puternici dispuși să se supună voinței poporului. De aceea, liberalismul și democrația, cele două elemente fundamentale ale sistemului nostru politic, intră tot mai puternic în conflict" (Yascha Mounk, Der Zerfall der Demokratie. Wie der Populismus den Rechtsstaat bedroht, 2018). Epoca democrației s-ar putea să se apropie de sfârșit. „Sistemul nostru politic promite domnia poporului. Dar, în practică, voința poporului este prea des ignorată". Alternativa între care ne mișcăm este între „drepturi fără democrație" și „democrație fără drept", care este fatală.

O examinare germană observă că „democrația a apucat deja pe calea trecerii în societatea controlului, iar efectivul analizelor algoritmice, prognozelor și mașinilor inteligente crește în salturi. Ele definesc omul din nou: omul liber, autoderminat al iluminismului se evaporă, omul digital, homo informaticus, care el însuși nu mai este decât o mașină neuro-biochimică, crește mereu în jurul său și îl scoate din cursă rapid. Omul ca mașină, ea însăși nu mai mult decât o matematică a numerelor, este cea mai mare provocare la adresa umanismului în timpul nostru" (Yvonne Hoffstetter, Das Ende der Demokratie. Wie die künstliche Intelligenz die Politik übernimmt und uns entmündigt, 2018). Digitalizarea, așa cum este ea folosită astăzi, nu duce decât la o societate a controlului, care distruge autodeterminarea persoanei și, cu aceasta, democrația.

Odată cu gratuitatea serviciilor, asigurată de întreprinzătorii gigantici în domeniul digitalizării cu prețul cedării datelor personale și al intrării în viața privată a fiecărui folositor al serviciilor, s-a schimbat soarta democrației. „Despotismul, absolutismul, plutocrația sau comunismul sunt numai câteva forme ale dominației în mintea multora. Era digitală adaugă listei o nouă formă: imperialismul digital, care exerictă dominația cantitativă, exprimată în numere, exercitată pe bazele supravegherii și profiling-ului și executată de mașini inteligente" (p.65). Digitalizarea „fragmentează" societatea, îl face pe fiecare singur și distruge puterea sferei publice, de care democrația este legată. Giganții digitalizării controlează cetățenii.

O jurnalistă de prim plan vorbește de cotitura spre prăbușire a democrației de astăzi. „Este posibil să trăim deja un crepuscul al democrației; ca civilizația noastră să se îndrepte deja spre anarhie sau tiranie, așa cum filosofii antici și fondatorii Americii se temeau odinioară; ca noi generații de clerici laici (clercs), avocați ai ideilor iliberale sau autoritariste, să vină la putere în secolul al douăzecișiunulea, așa cum au făcut în secolul al douăzecilea; ca viziunile lor despre lume, născute din resentiment, angoasă sau adânci visuri mesianice să poată triumfa. Probabil că noua tehnologie a informației va continua să submineze consensul, să divizeze mai departe popoarele și să crească polarizarea până acolo încât doar violența va stabili cine guvernează. Probabil că teama de boală va crea teama de libertate" (Anne Applebaum, Twilight of Democracy. The Seductive Lure of Authoritarianism, 2020). Cotitura spre apusul democrației se petrece „tocmai în țări care nu au fost niciodată ocupate de Armata Roșie și nici nu au fost guvernate de populiștii Americii latine, democrația și piețele libere putând produce rezultate nesatisfăcătoare, mai ales când sunt rău reglementate sau când nimeni nu are încredere în cei care reglementează sau când oamenii intră în competiție din foarte diferite puncte de plecare" (p.59). Unele partide din democrații clasice sunt gata să sacrifice democrația dacă țara lor ar putea pierde poziții în lume. Iar în acest context, se preferă nu lideri democrați, ci interpreți de succes conjuctural ai rolurilor, un fel de jockeri.

O carte suedeză în vogă consideră că societatea a intrat sub controlul mediilor de informare. În locul perechii antinomice burghezie-proletariat de altădată a intrat perechea „netocrați" - aceia care au acces la informații de importanță crucială - și „consumtariat". „Trecerea la interactivitatea digitală ca mediu dominant al comunicării este o schimbare ce conține, la rândul ei, o schimbare de putere de aceeași extensiune și importanță ca aceea în care burghezia a luat puterea de la aristocrația feudală odată cu trecerea la industrialism" (Alexander Bart, Jan Soderqvist, Netocracy. The new power elite and life after capitalism, 2002). În feudalism, decideau proprietarii de pământ, iar legitimarea o asigura religia, în capitalism, puterea revine posesorilor de capital, iar legitimarea se asigură prin ideologia modernă a schimbului între oameni liberi. De acum, toate acestea ar fi devenit secundare față de puterea pe care o dă accesul la informație. Acesta schimbă societatea, încât indivizii devin nomazi. Ei intră în raporturi continuu în schimbare, iar societatea devine o rețea compusă din rețele. Individul nu mai contează decât ca piesă într-un angrenaj uriaș și necontrolat.

O carte slovenă de rezonanță observa că „netocrația" nu ar fi posibilă fără regulile pieței și fără cultivarea acelei capacități de a da nu informații pur și simplu sau informații esențiale pentru viața oamenilor. Din multiplele feluri de a da informație se alege acela care asigură reproducerea puterii existente. Ca urmare, sistemul informațiilor împreună cu raporturile din societate ajung să transforme democrația într-un fel de „neofeudalism tehnico-informatic și biogenetic" (Slavoj Zizek, Die politische Suspension des Ethischen, 2005). Cine participă la circuitul de informații existent devine parte a „neofeudalismului". Microsoft chiar anunță o nouă versiune windows, care face posibilă protecția informațiilor pentru utilizator și securitatea acestora, dar acest fapt nu face decât să sporească caracterul privat al informației și să fixeze ultilizatorul în viața sa privată și în izolare de ceilalți. În condițiile de azi, este clar că „libertatea este libertate pentru cel care gândește altfel, dar numai dacă gândește efectiv chiar atunci când el gândește altfel, și nu pentru că își exprimă vederile orbește (fără a gândi)". A gândi efectiv altfel decât se face devine condiție a democrației.

Se poate continua inventarul neajunsurilor. Mai importantă mi se pare însă observația că deciziile ce se iau au lacune grave. În definitiv, crizele în care lumea este aruncată azi este efect al unor decizii eronate. Voi reveni la acest aspect.

Și mai importante mi se par însă schimbările ce ar trebui făcute. Nu ajung, desigur, schimbările de mentalitate, de educație, oricât de importante sunt ele. Teza mea este aceea că nu se poate democrație - în condițiile concentrărilor de putere, manipulărilor și coruptibilității de azi - fără reorganizări instituționale, prin lege, ale democrației înseși. Conceperile clasice ale democrației au fost înghițite de realități și au devenit, din nefericire, naive. Democrația se distruge mai ales cu unii lideri pe care îi ivește. Cum arătam deja în 2009, într-o conferință susținută la Washington DC, numai dacă se legiferează detaliat controlul cetățenilor, asupra aleșilor, după actul alegerilor, se mai poate evita ieșirea de sub control cetățenesc a liderilor (Challenges, Values, Vision...., 2011). Care, altfel, nu își exercită funcțiile ca însărcinări, ci le folosesc ca proprietăți!

Legiferarea trebuie să împiedice astăzi multe alte situații. În fapt, se aleg lideri cu sub jumătate din voturile electoratului, dar aceștia își iau puteri peste cea de monarh. Ceea ce constituționaliștii de azi numesc „președinție africană" - în care alesul unui fragment al electoratului pune mâna pe justiție, servicii secrete și armată, le instrumentează și se imunizează contra opiniei cetățenilor - a devenit maladie europeană, în țări sărace. Aleșii de orice fel se supun disciplinei de partid mai mult decât conștiinței și mai ales voinței electoratului. Ei au umplut societățile cu „desemnați personali", care ajung să controleze cetățenii și votul lor. Incultura, erorile și abuzurile aleșilor de azi tind să devină regulă. Iar cel de al doilea mandat la șefia statului este dezastru pretutindeni.

Cine vrea democrație are de privit lucid și de luptat pentru legi ce fac din democrație realitate. În privințele cunoscute, dar și în privințe noi.

Andrei Marga