Despre o ierarhizare universitară

Redactorul „Făcliei de Cluj", doamna Anca Colibășanu, mi-a pus întrebarea: „Cum comentati pozitia Universității Babes-Bolyai (locul 871) în ierarhizarea publicată recent de Center for World University Rankings, raportat la alte țări vecine, precum Ungaria, Serbia, Ucraina, Bulgaria, care au universități pozitionate mai bine decât universitatea clujeană? Unele dintre aceste țări mai bine plasate nici măcar nu fac parte din Uniunea Europeană. Pe de altă parte, UBB este pe primul loc în ierarhiile universitare din țara noastră". Este o întrebare de interes larg și interesează nu doar universitățile. De aceea, public, în continuare, răspunsul meu.

Am susținut cu ani în urmă conferințe la Würzburg (Germania), Beirut (Liban) și în alte locuri, pe tema ierarhizării universitare. Am arătat, printre altele, că, în materie de universități, s-a ajuns la o condiție de existență (detaliat în A. Marga, Universitatea veritabilă, Editura Academiei Române, București, 2015, pp.191-197). Parafrazându-l pe Descartes, „după cum ești în ranking, în ierarhizare, deci, așa exiști". Sau măcar așa se crede!

Spre a rămâne lucizi, este de observat că o universitate veritabilă nu ocolește întrebarea: ce economie, ce tehnologie, ce cultură a rezultat în societatea din jur în urma prestației sale? Sunt acestea evoluate? Aici este testul crucial când este vorba de a privi matur instituția.

De aceea, unele universități cu contribuții certe la dezvoltarea țării lor nu se interesează de ierarhizări și nu apar în ele. Pot să spun că, personal, ca ministru al educației naționale, am pledat, de exemplu, pentru a consolida Universitatea din Ploiești pe exploatarea petrolului, căci era una dintre primele în Europa și între primele câteva zeci în lume, sau Universitatea din Galați, pe navigație fluvială, sau Universitatea din Brașov, în silvicultură, sau universitățile de Arte Plastice din București și din Cluj-Napoca, care erau în față pe continent. La drept vorbind, multe exemple atestă că poți fi o universitate de fapt modestă, dar prezentă în ierarhizări, și poți fi una foarte bună în domeniu, dar în afara acestora.

Pe de altă parte, se cuvine ca țările să ia în serios universitățile drept condiție de competitivitate. Se și spune că întâietatea mondială a Statelor Unite ale Americii este asigurată de vigoarea universităților lor - „cele mai bune industrii" (Fareed Zacharia, The Post-American World, W.W. Norton & Company, New York & London, 2012, p.207). Un alt exemplu este China, care, în ultimele decenii, a urcat continuu cu universitățile și, drept consecință, cu tehnologia și economia. Numai țările care își pun în ordine universitățile pot fi azi competitive.

Ierarhizările universitare stimulează, desigur, evoluții pozitive. Ele pun în mișcare studenți, profesori, administrații, guverne. Ele pot însă încuraja, mai ales în țări care nu-și lămuresc nevoile de dezvoltare, un anume formalism. Acum, de pildă, mulți universitari din România cumpără loc de publicare în edituri și reviste, unele insipide, din diferite țări, spre a putea raporta publicații. Numai că cele mai multe sunt epigonice.

Problema profundă a ierarhizărilor este relevanța criteriilor. Nu este posibilă o clasificare după criterii exhaustive. Clasificările sunt acțiuni strategice, iar această împrejurare ar trebui să fie bine înțeleasă. Ele au căpătat, desigur, și alură mediatică.

Cea mai prestigioasă ierarhizare de universități, care a rămas și azi Shanghai Ranking, operată de Universitatea Jiao Tong, ia drept criterii calitatea educației (măsurată mai ales în recunoașterile cele mai înalte), calitatea cadrelor didactice (premii și citări), rezultatele de cercetare (publicații și indexul citărilor), performanța instituției per capita, cu punctajele respective. Sunt și specificări pentru științele socio-umane.

Este evident că ierarhizările se orientează spre ceea ce se poate măsura. Sunt, desigur, indicatori ce permit măsurarea, ca, de pildă, efectivul de studenți pe cadru didactic, contribuția în știință și tehnologie, apoi, afinități - cum văd studenții universitatea respectivă, cum o văd profesorii, cum o văd oaspeții. Este însă grea măsurarea predării de înaltă competitivitate.

Este uimitor faptul că ierarhizările existente consideră puțin competiția în care a fost selectat corpul didactic, criteriile de evaluare a personalului, dotarea bibliotecilor, seminariile de performanță, echiparea laboratoarelor de cercetare, șansele studenților de a lucra cu profesori de calibru. Toate acestea sunt importante pentru învățare și creație. Mulți studenți optează, când este vorba de ierahizări, pentru un mediu de studiu și viață agreabil și șanse pe piața muncii.

Este de recunoscut că în practica de până astăzi a ierarhizărilor internaționale sunt prezente trei discriminări. Prima ține de limbă: condiția folosirii limbii engleze. A doua este epistemologică: ierarhizările tind să ia în seamă un singur tip de cunoștință, care se numește analitico-experimental, și se mulțumesc să satisfacă „impulsuri financiare și manageriale" (Stefan Collini, What are the Universities for?, Penguin, London, 2012, p.122). A treia discriminare este printre funcțiile ce decurg din misiunea universităților. O universitate, la propriu, este o instituție formatoare pentru împărtășirea și sporirea cunoașterii; centru de cercetare științifică performantă; instituție formatoare pentru preluarea și aplicarea cunoașterii; sursă a inovațiilor tehnologice; instanță a examinării critice a situațiilor; loc al angajării pentru valori. Ierarhizările iau în seamă doar în parte funcțiile unei universități.

Sunt de părere că, în ierarhizări, trebuie ajuns la captarea a ceea ce este hotărâtor. Adică ceea ce formează un fel de coloană vertebrală a universității: calibrul profesorilor; competiția principial deschisă și meritocrația în selecția personalului; cercetarea științifică proprie; contribuțiile la civilizația din comunitate; valoarea confirmată prin performanțe a absolvenților; respectul valorii dincolo de considerente de gen, de rudenie, de afinitate politică. Unde nu-i acest respect, se ajunge la o instituție de tip clan.

Anvergura profesorilor (full professors) întrece ca importanță orice, încât recrutării acestora trebuie să i se dea întreaga atenție. Este elocvent că Spiru Haret era mereu nemulțumit, căci, spunea el, „la noi, concursurile pentru profesor universitar sunt ca la nimeni". Adică pline de compromisuri! Eu cred că trebuie cultivat insistent profesorul exigent cu sine și cu alții, care are realizări certe și se legitimează prin lucrări ce sunt părți ale unei opere, prin care se rezolvă probleme ale comunității.

Nu mă refer aici la discuția din România privind ameliorarea poziției universităților proprii în ierarhizările internaționale. Din nefericire, la noi nu se discută serios, nici chiar de către universitari, legislația universitară, iar abordările sunt conjuncturale, simple păreri. Aș aminti însă că, la sfârșitul anului 2011, de la Shanghai s-a anunțat că Universitatea „Babes-Bolyai" este luată în considerare pentru a intra în primele 500 (cinci sute) de universități din lume. Eram după mulți ani de eforturi intense, desfășurate organizat. Pentru prima oară în istorie, o universitate din România era în această poziție.

Am exprimat imediat, ca rector (vezi presa vremii și, de asemenea, A. Kiss et al., Anii inovației instituționale. 1993-2011, Presa Universitară Clujeană, 2011), temeri că măsurile din țară - reglementarea greșită a studiilor master și doctorat (2005), blocarea ocupării posturilor (2009), demontarea autonomiei universitare (2010), epurarea de specialiști de prim plan (ca efect al legii din 2011) etc.- vor irosi șansa. Am semnalat atunci că această reușită presupune o altă politică universitară în țară, restabilirea autonomiei universitare, un raport studenți-cadre didactice de cel mult 14/1 și alte premise. Datele sunt publice, de atunci.

Un obiectiv precum intrarea unei universități în primele 500 din lume cere ani de efort chibzuit, integru și continuitate. După 2012, însă, cum se știe, a urmat încetinirea motoarelor. La Universitatea „Babes-Bolyai" s-a adăugat reluarea năravurilor de altădată - numiri de profesori după considerente extraprofesionale, clientelismul în desemnarea de decani și responsabili, falsificarea de lucrări științifice, reducerea inovației la rebotezarea unor inițative vechi, legitimarea de șefi prin serviciile secrete, etc. Nu mai amintesc desființarea sau șubrezirea de unități (Institutul de Tehnologie, Centrul de Biologie Moleculară, Institutul de Studii Iudaice, catedre de economie aplicată, institute de studii internaționale, sistemul de pregătire în limbi străine, etc.). Lista distrugerilor este lungă.

Este de observat pe documente că Universitatea „Babes-Bolyai" a urcat continuu, în realitate și apoi în ierahizări, fiindcă în 1993-2012 această universitate era înaintea evoluției din societatea noastră. Din ea au plecat schimbări în societatea timpului. De aceea, nenumărați demnitari și lideri au venit atunci la Cluj-Napoca, culminând cu cancelarul federal Angela Merkel. Iar Benedict al XVI a putut spune la primirea de la Roma, „eu sunt unul de ai voștri!". Documentele atestă că pregătirea României pentru integrare euroatlatică a luat startul, sub multe aspecte, din preocupările universității. Din ea au plecat inițiative internaționale. De aceea, European University Association a organizat prima conferință continentală a universităților în Răsăritul Europei la Universitatea „Babes-Bolyai", în 2003.

Din păcate, după 2012, universitatea s-a topit în confuzia valorilor din jur. Ea a ajuns, cum atestă fapte exacte, la o corupție și un comercialism fără precedent în istoria proprie. Responsabilii ei nu au mai formulat vreo propunere de interes public - afară de rituala „dați-ne locuri bugetate la admitere!". Autonomia universitară a devenit paravan pentru afaceri.

Ierarhizarea despre care mă întrebați este operată de cunoscutul Center for World University Rankings după criterii precum loc în ierarhia națională, angajarea absolvenților, calitatea educației, calitatea corpului didactic, performanțe de cercetare. Se poate comenta, desigur, poziția Universității „Babes-Bolyai".

Din capul locului, nu este realist să ne facem iluzii privind ierarhizările naționale. În definitiv, CFR Cluj-Napoca a luat în ultimii ani titlul de campioană la fotbal, dar nu a pătruns în grupele primăverii Champions League. Acolo nivelul este altul, din alte campionate.

Apoi, angajarea absolvenților de facultăți este prea dependentă de factori extraprofesionali - influența părinților, pile, aranjamente de partid, intervenții obscure. România actuală s-a și umplut de inși mediocri în funcții și la titluri, iar rezultatele vor fi neiertătoare. Am și pus întrebarea: unde sunt vârfurile absolvirilor de facultăți, când la decizii și titluri în România actuală, de sus până jos, sunt absolvenți de fapt fără valoare? Cine este interesat să facă un rău atât de durabil? Mă și mir că nici un rector actual nu apără meritocrația.

Mai departe, observăm că din România se răspunde imprecis la întrebările privind calitatea. Din păcate, sunt prea puțin evoluate și vagi criteriile - de calitate a predării, de calitate a corpului didactic și de calitate a altor activități. Se vede bine că în România actuală, „calitatea" este o parolă bună la a rezolva pile, ilegalități, promovări de impostori. Abundă calificative superioare („foarte bun", „excelent"), în vreme ce rezultatele sunt banale.

O seamă de distincții esențiale sunt desconsiderate în România actuală. De pildă, distincția între verbiaj și cunoaștere, între ținerea de cursuri și competență, între lecturi și cercetare, între autoritate dată de funcție și pricepere, între pretenții și valoare, între cunoaștere vagă și cunoaștere competitivă. Iar confuziile trag și o țară în jos.

Unele rezultate de cercetare științifică pot fi semnificative, dar realitatea largă este dezamăgitoare. Un profesor de la o politehnică faimoasă a Germaniei îmi spunea zilele trecute că ceea ce pe meleagurile noastre este socotit vârf, în domeniul său, ținând de științe ale naturii, în Germania, Elveția, Franța, ar fi cel mult obișnuit. De fapt, așa stau lucrurile în multe discipline.

Performanța în cercetare la noi este măsurată obsesiv în publicații. Nu sunt deloc împotrivă! Numai că, dintre inșii cu publicații, unii spun că sunt în fruntea listei naționale, dar industriile de care răspundeau, s-au destrămat. Faptul spune totul. Nu mai vorbim de restul, a cărui sărăcie se vede în manifestări.

Din nefericire, România este astăzi printre ultimele țări care mai consideră cercetarea ca având scop în sine. De aceea, rezultă opere personale modeste, valabile până la Giurgiu și Curtici, fără să mai amintesc impactul lor redus în dezvoltarea comunității. La înțelegerea cercetării ca inovație,parte a culturii utile comunității, mai este de lucrat.

Locul Universității „Babes-Bolyai" în această ierarhizare mi se pare explicabil, având în vedere trecutul și prezentul. Putea fi mai bine, dacă se continua dezvoltarea de până în 2012. Slăbirea personalului - prin măsluiri de concursuri, desemnări de decani și de responsabili care nu au legătură cu anvergura, amestecul cu noua Securitate, angajări clientelare - începe să se simtă.

În 2012, Universitatea „Babes-Bolyai" era la nivelul Universității Zagreb - cu care și cooperam strâns. Între timp, universitatea croată a urcat spectaculos. Nu are importanță din ce țară vine universitatea sau că țara este sau nu în Uniunea Europeană. Se vede bine că, fără universitățile engleze, Europa unită contează mai puțin în ierahizări. Mai dramatic este faptul că Europa unită contează mai puțin în realitatea științifică. Să observăm că Universitatea Oxford este singura din Europa care a dat până acum un vaccin anticovid-19!

Uniunea Europeană are ea însăși acum de schimbat abordarea universităților (detaliat în A. Marga, Viitorul universității, EcouTransilvan, Cluj-Napoca, 2020), dacă vrea să rămână un actor de primă importanță în competițiile lumii.

Andrei Marga