Dictatura sanitară și tehnica serviciilor secrete

Excepționalul editorial al academicianului Ioan Aurel Pop („Periculoșii bătrâni") pune degetul pe rana atitudinii oficiale reflectată prin articolele Ordonanței de Urgență: aproape fiecare paragraf al acesteia este discutabil și apt de a fi calificat de la stupid la absurd, în afară de unul: prevederea potrivit căreia persoanele de peste 65 de ani (denumite generic „bătrâni ") au voie să iasă din casă doar într-un anumit interval orar, sau cu declarație pe proprie răspundere că motivul este unul serios, vital chiar. Interdicția reprezintă o formă incalificabilă de discriminare, oricare ar fi motivațiile invocate, între care predomină „grija față de vârsta a treia".

În opinia autorilor reglementării, consemnarea la domiciliu a vârstnicilor i-ar proteja pe aceștia de posibile infecții, protejând în același timp și sistemul de sănătate de fluxuri greu gestionabile de pacienți infectați, mai ales în contextul în care s-a ajuns la concluzia că datorită comorbidității, aceștia au șanse mai mici să fie tratați și vindecați.

În realitate, însă, socoteala guvernanților de pretutindeni, din China până în America, ține de faptul că epidemia poate fi ținută mai ușor sub control excluzând din calcule categoria căreia îi este aplicată această ștampilă. Discriminarea este procedura preferată a dictaturilor și regimurilor autoritare, fie că e vorba de sex, rasă sau vârstă. În cazul nostru, vârsta a fost cea mai la îndemână - deși mă întreb dacă aceleași hotărâri ar fi fost luate dacă Iohannis avea 66 de ani iar Orban tot pe acolo. Pragul acesta formal nu ține cont de faptul elementar că există variații importante de abilități și de rezistență în cadrul acelorași categorii de vârstă, că sunt numeroși bătrâni la 40 de ani și nu puțini vârstnici activi și creativi la 70. Discriminarea aceasta este interpretată ca putând face mai ușoară viața celor care trebuie să rezolve problemele legate de ținerea sub control a răspândirii virusului. Din păcate cred că nici un niciun moment responsabilii nu s-au gândit că mult mai eficientă poate fi încrederea pe care o pot inspira celor solicitați să aibă grijă de cei din jur protejându-se pe sine. Că efectele unui demers logic și convingător pot fi net superioare celor ale interdicțiilor și sancțiunilor. Despre acest lucru vorbea recent Alina Mungiu într-o corespondență din Germania în care se referea la faptul că autoritățile au renunțat la măsuri de forță de genul amenzilor (cu care se mândrește Vela) în favoarea dialogului eficient, în condițiile în care cetățeanul crede că guvernanții fac ce este mai bine pentru el, manifestând încrederea care lipsește aproape cu desăvârșire la noi, în dialogul dintre părți.

Cu toate acestea, cred că o atitudine mai relaxantă și mai realistă ar fi avut mai mult succes și s-ar fi putut evita măsurile excesive care au blocat pur și simplu viața socială. Ce rost a avut închiderea micului comerț și a prestărilor de servicii, care nu au implicat niciodată aglomerații? Cu ce s-a ușurat protejarea populației prin închiderea covrigăriilor, frizeriilor, a tonetelor cu mâncare pentru acasă sau a librăriilor? Este limpede, cel puțin până acum, că coronavirusul nu se răspândește pe stradă sau prin magazine, că sunt două focare clare - spitalele și zonele de izolare - unde are loc propagarea și că asupra acestora trebuia concentrată de la bun început atenția autorităților. Izolarea populației în locuințe nu mai diferă aproape cu nimic de condamnările cu executare la domiciliu din justiție, iar acest exercițiu prelungit își arată deja consecințele în amplificarea violențelor domestice și a alienării persoanelor constrânse fără rost să viețuiască între patru pereți. Chestiunea de fond putea fi mai ușor rezolvată, și mai simplu, prin obligativitatea utilizării măștilor și a mănușilor de protecție în activitățile care implică contacte sociale, pentru ca acest coronavirus a dovedit că nu este chiar atât de molipsitor cum ne face să credem dictatura medicilor infecționiști, care au împrumutat tehnicile serviciilor secrete: noi informăm, dar nu ne asumăm răspunderea dacă nu faceți ce spunem noi! Dacă va fi mai rău e doar vina voastră, că nu ne-ați urmat recomandările!

Și atunci autoritățile - care de regulă nu prea înțeleg cum funcționează pandemia - se spală pe mâini supralicitând și amplificând restricțiile de ale căror urmări nu se vor considera răspunzătoare. Pandemia are multe fețe și multiple abordări. Ceea ce se petrece la noi nu este comparabil cu ce s-a întâmplat în China și nici cu ce se întâmplă în America lui Trump. Deocamdată cel puțin România înfruntă un val temperat al epidemiei, pe care a importat-o prin traficul de persoane din interiorul zonelor grav afectate. Tot așteptăm un vârf prezis de feluriți specialiști, deși este posibil să fi trecut deja peste el, mai ușor decât s-ar fi așteptat și cei mai prăpăstioși prezicători, în frunte cu președintele, care și-au făcut un obicei din a ne convinge că ce e mai rău abia urmează. Cu tot cinismul statisticilor, nu putem să nu observăm că până în prezent victimele făcute de COVID reprezintă jumătate din câți morți înregistrează, din varii cauze, România într-o singură zi.

O politică ceva mai relaxată, cel puțin din punctul de vedere al repunerii în funcțiune a mecanismelor sociale și economice blocate în mod absurd, n-ar face decât să reducă pagubele create de modul de abordare a pandemiei, prin excesele unei atitudini stresate și stresante. Cu condiția să ieșim din jocul acesta absurd impus de o stranie dictatură sanitară pusă în slujba jocurilor politice duplicitare.

Octavian Andronic