Dobânda de referinţă, pacea socială şi alte active

La conferinţa de presă de luni, de la Banca Centrală, întrebările jurnaliştilor au trecut deseori dincolo de sfera problematicii strict bancare. Au fost puse în discuţie teme din prim-planul dezbaterilor publice, cum sunt facturile la energie, pensiile, salariile bugetarilor, deficitele, consolidarea fiscală.

N-a fost o premieră. De regulă, analizele pe care guvernatorul Mugur Isărescu le prezintă în astfel de ocazii sunt strâns legate de contextul larg al realităţilor interne şi externe, aşa că de fiecare dată sunt urmate de întrebări din toate domeniile economico-sociale. De această dată însă accentele au fost mai puternice iar îngrijorările mai mari.

Subiectele fierbinţi de politică monetară, cum sunt inflaţia, dobânda de referinţă, cursul de schimb, ROBOR-ul, IRCC-ul, au fost desigur întoarse pe toate feţele. Dar şi întrebările referitoare la temele mai sus enunţate, fără excepţie, au primit răspunsuri detaliate şi aprofundate. Mai cu seamă că numeroşi indicatori financiari au implicaţii în toate mediile sociale.

Guvernatorul a invocat ROBOR-ul, un indicator monetar, căruia la un moment dat i-a fost dată prin lege o importantă funcţie pe piaţa creditelor şi astfel a devenit şi indicator social. Sau problematica populaţiei vulnerabile, lovită de criza energetică şi de inflaţie, pentru a căror protecţie e nevoie şi de capital social. Sau la filtrele de risc din activitatea de creditare, ce impun selecţii severe, care au îndepărtat pericolul supraîndatorării populaţiei. Din perspectiva unei realităţi inevitabile: aceea că în niciun caz creditul nu are cum să fie un ajutor social. Ceea ce nu înseamnă că ajutorul social poate fi lăsat în plan secundar. „Progresul unei ţări, a subliniat guvernatorul, nu poate fi asigurat fără pace socială".

Analizele BNR pot fi de folos în rezolvarea acestor probleme. Inclusiv în cele legate de salarii bugetare şi de pensii. Cu condiţia absolută ca să rămână în plan tehnic. Pentru că, în toate aceste probleme extrem de sensibile, decizia trebuie să fie exclusiv de natură politică.

Aşa sunt gândite soluţiile pentru astfel de probleme în toate ţările democratice. Dezvoltate sau mai puţin dezvoltate. O dezbatere relevantă, în acest sens, a avut loc în Statele Unite ale Americii. Jerome Powel, şeful Fed, a vorbit frecvent de-a lungul anului în curs despre cât de importantă şi cât de greu de calibrat este „linia neutră" a politicii monetare. Acea linie care, în contextul actualei crize a preţurilor de consum, desparte două fronturi: pe cel în care se duce bătălia pentru calmarea inflaţiei globale de cel în care eforturile sunt concentrate pentru evitarea recesiunii. "Linia neutră" marcând în realitate, pe tabla de şah a politicii monetare, poziţiile ocupate de rata dobânzii de referinţă în rol de regină. Orice coridor al ratei în cauză, dacă ratează linia optimă, provoacă riscuri majore: dedesubt inflaţia va fi scăpată de sub control iar deasupra creşterea economică va fi expusă stagnării sau contracţiei.

Unele cercuri americane de dezbateri au avut reţineri privind sintagma "linia neutră". Nu în ceea ce priveşte conţinutul. Cu forma nu s-au împăcat. "Linia neutră" sugerând un rol pasiv al Fed, în contrasens cu realitatea. Pentru că, mai ales prin înăsprirea politicii monetare, inflaţia în SUA tinde deja să se transforme în deflaţie.

Peste tot, în lume, s-au înmulţit vocile care susţin că inflaţia e o problemă, dar scăparea ei şi mai mult din frâu ar putea să devină o super-problemă. Banca Reglementelor Internaţionale, care nu a făcut exces de declaraţii, a ieşit la rampă susţinând că şocurile inflaţioniste contaminează consumul, investiţiile şi locurile de muncă. Şi că, în consecinţă, „băncile centrale trebuie să urce dobânzile rapid şi hotărât pentru a stăpâni inflaţia". Nu întâmplător, în acest context, directorul general al FMI, Kristalina Georgieva, a fost într-atât de atentă în exprimare încât - avertizând consumatorii din întreaga lume că vor mai avea un preţ de plătit nu numai sub presiunea inflaţiei rampante, ci şi ca efect colateral în confruntarea băncilor centrale cu inflaţia - trebuie să se aştepte la „unele suferinţe".

Şi a repetat: "Stabilitatea preţurilor este importantă pentru protejarea veniturilor şi pentru susţinerea creşterii economice, DAR ...acest obiectiv nu va putea fi obţinut fără unele suferinţe". În acest context, un dicton cucereşte lumea: „dobânda de politică monetară este cel mai important activ social al oricărei bănci centrale".

Când presa din ţările dezvoltate toacă zilnic subiectul „sfârşitului prosperităţii", cel mai des folosit exemplu fiind şi cel mai recent - „frâna datoriilor" - asta, da, este o problemă socială. Lumea largă e cu ochii la iarna ce vine şi numără săptămânile ce ne mai despart de vremea rece. Şi, totodată, sunt identifică potenţiale restricţii şi suferinţe.

Carmen Reinhart, de la Harvard, clasată, în topurile internaţionale între cei mai mari economişti al lumii, invocând istoria economică, a subliniat că rareori, în istorie, confruntarea cu inflaţii mari nu s-a soldat cu recesiuni. Tot mai multe bănci centrale, sub această ameninţare, susţin că vor ridica dobânda până la înălţimea unei linii care să nu fie nici mai sus, dar nici mai jos de nivelul la care inflaţia să poată fi învinsă.

Adrian Vasilescu