Europa cu ochii închiși. Despre orbire, luciditate și dispariția adevărului
Postat la: 21.11.2026 - 13:17
Xi Jinping, Donald Trump și Vladimir Putin reprezintă trei puteri ale căror hotărâri pot schimba echilibrul lumii, iar această concentrare extraordinară de responsabilitate în mâinile câtorva oameni ar trebui să ne determine să ne întrebăm nu numai ce vor hotărî ei, ci și cum a ajuns Europa, leagănul atâtor idei despre libertate, rațiune și demnitate, să-și privească propriul viitor cu ochii îndreptați către o masă la care nu este reprezentată.
Această scenă, cu extraordinara ei încărcătură simbolică, reprezintă imaginea cea mai potrivită a contradicției contemporane: lumea întreagă privește, dispune de camere de filmat, de transmisiuni directe, de comentatori și de informații aproape nelimitate, dar foarte puțini pot spune că înțeleg cu adevărat ceea ce se petrece dincolo de spectacolul vizibil al puterii.
M-am gândit la această ciudată neputință contemporană recitind câteva pagini din "Raport despre orbi" al lui Ernesto Sábato și apropiindu-le de Orbirea lui Elias Canetti. Sunt două cărți atât de diferite, dar care par să fi anticipat, fiecare în felul ei, posibilitatea ca omul modern să-și piardă contactul cu realitatea tocmai în momentul în care pretinde că a înțeles-o definitiv.
Fernando nu mai cercetează lumea pentru a afla adevărul, ci o obligă să se conformeze unui adevăr pe care l-a stabilit înainte de a o privi, iar această inversare a raportului dintre cunoaștere și realitate reprezintă, mi se pare, una dintre cele mai tulburătoare anticipări literare ale comportamentului contemporan.
Astăzi, orbii sabatieni nu mai locuiesc în catacombe. Nu mai poartă glugi negre sau bastoane albe. Ei apar pe scene iluminate perfect, în logo-uri colorate, în discursuri despre sustenabilitate, transsexualitate, lgbtq, diversitate. Se numesc fundații, platforme, alianțe, rețele. Se mișcă nestingherit prin organismele internaționale și nu mai au nevoie de comploturi oculte: sunt legitimați prin noblețea cauzelor pe care le invocă. Clima. Echitatea. Drepturile. Educația emoțională. Discursul lor pare blând, tolerant, terapeutic. Și tocmai în această blândețe stă pericolul.
Limbajul este câmpul de luptă. Cei care controlează lumea nu o mai fac cu tancuri sau tribunale. O fac cu cuvintele. Nu mai e interzis să vorbești, dar e profund suspect să nu te aliniezi la vocabularul impus. Nu mai e nevoie de cenzură clasică: limbajul însuși a fost reformat. Se scriu ghiduri de exprimare „nonviolente", se înlocuiesc termeni, se reconstruiește morala prin glosar.
Astăzi, gândirea nu mai este un risc, ci o adaptare. Nu mai spui ce crezi, ci ceea ce trebuie să spui ca să rămâi în „ecosistem".
În fața unei Europe bolșevizate, care nu mai cere să fie salvată, ci doar validată, eroul devine o prezență mută. O candelă aprinsă într-un colț de conștiință. Nu pentru ceilalți, ci pentru sine. Știe că a pierdut, dar nu acceptă să se alăture. Merge la Biserică și se închină. În această retragere stă ultimul gest de libertate: nu în victorie, ci în refuzul de a participa la mascarada orbilor cu diplomă.
Și atunci, ce rămâne? Rămâne acel ceva care scapă orbilor, ONG-urilor, algoritmilor și limbajului reprogramat: prezența mută a unui om care refuză să se predea, chiar dacă știe că nu mai are nicio șansă. Un om care nu se opune ca să câștige, ci ca să nu devină parte din ceea ce disprețuiește. Un martor tăcut al lumii care ar fi putut fi.
În acest univers al certitudinilor care nu mai acceptă verificarea, am putea descoperi ceva din mecanismul mental al personajului lui Sábato. Cu deosebirea că ceea ce la scriitorul argentinian a constituit drama unui individ a căpătat, prin tehnologiile comunicării, posibilitatea de a deveni o experiență colectivă.
E, practic, imposibil să nu te gândești, în acest punct, la mulțimea de specialiști, comentatori, experți și analiști care populează spațiul public european, oameni dintre care unii posedă, fără îndoială, competențe reale, dar care, prinși în logica spectacolului mediatic, ajung uneori să confunde explicația cu verdictul și analiza cu obligația de a avea întotdeauna dreptate.
În istoria reprezentărilor occidentale, orbirea nu a fost niciodată doar absența unei funcții fiziologice, ci a devenit, prin mitologie, religie, filosofie și artă, un teritoriu al semnificațiilor contradictorii. Orbul a putut fi înfățișat ca un om pedepsit pentru vină, ca un nefericit care așteaptă vindecarea, dar și ca un personaj înzestrat cu o formă superioară de cunoaștere, inaccesibilă celor care se încred exclusiv în propriile priviri.
Europa a construit, de-a lungul secolelor, una dintre cele mai impresionante tradiții ale spiritului critic, a învățat să pună sub semnul întrebării autoritatea, să cerceteze dogmele, să confrunte ideile și să recunoască în contradicție o condiție a progresului intelectual.
O altă formă a fantomei lui Marx se manifestă în raportul nostru cu istoria. Europa își conservă monumentele, restaurează fațadele, organizează expoziții și comemorează marile catastrofe ale trecutului, dar memoria pe care o cultivă în discursul oficial nu reușește întotdeauna să devină și un exercițiu al judecății. Există o deosebire esențială între a cunoaște datele unei tragedii și a-i înțelege mecanismele, între a repeta solemn că trecutul nu trebuie să se repete și a recunoaște, în propriul prezent, mentalitățile care au făcut posibil acel trecut.
Nu am fost niciodată atât de aproape, prin mijloacele tehnice, de evenimentele lumii și, poate, atât de departe de experiența lor omenească. O tragedie transmisă în direct ajunge să concureze cu o reclamă, o catastrofă cu o dispută mondenă, iar suferința unor oameni reali poate fi absorbită de aceeași mecanică a atenției care transformă orice întâmplare într-un conținut destinat consumului.
Totuși, Europa nu este un organism omogen, iar în interiorul ei continuă să existe, sper, oameni care cercetează, contestă, dialoghează, salvează, creează și refuză să-și supună conștiința adevărurilor gata fabricate. Existența lor împiedică metafora orbirii generale să devină o condamnare definitivă.
Știu însă că Europa, neinvitată, privește această întâlnire într-un moment în care propriile sale popoare sunt traversate de neliniști profunde, iar oamenii care protestează pe străzi nu cer, în fond, numai salarii, locuințe sau condiții de viață mai bune, ci și dovada că instituțiile care îi reprezintă sunt încă în stare să le înțeleagă existența.
Nu este oare una dintre cele mai grave forme ale orbirii istorice incapacitatea unei civilizații de a recunoaște momentul în care a încetat să mai fie autorul propriului destin și a început să aștepte, cu o curiozitate aproape resemnată, să afle ce au hotărât despre ea ceilalți?
Marele pericol pentru Europa nu e întunericul care vine din afară, ci lumina artificială a lui Marx revizitat, în care a început, de mai bine de 15 ani, să se complacă.
Trei oameni, sub privirile unei lumi care așteaptă, poate cu mai multă speranță decât încredere, să afle dacă din întâlnirea lor se va naște o înțelegere sau doar o nouă împărțire a influenței asupra destinelor celorlalți.
Xi Jinping, Donald Trump și Vladimir Putin reprezintă trei puteri ale căror hotărâri pot schimba echilibrul lumii, iar această concentrare extraordinară de responsabilitate în mâinile câtorva oameni ar trebui să ne determine să ne întrebăm nu numai ce vor hotărî ei, ci și cum a ajuns Europa, leagănul atâtor idei despre libertate, rațiune și demnitate, să-și privească propriul viitor cu ochii îndreptați către o masă la care nu este reprezentată.
Există ceva care îngrozește în contrastul dintre solemnitatea acestei întâlniri și agitația străzilor europene, unde oamenii protestează împotriva green-deal ului care i-a sărăcit, a scumpirii vieții, a nesiguranței sociale, a degradării serviciilor publice și a incapacității instituțiilor de a răspunde unor neliniști din ce în ce mai greu de ignorat.
Nu toate protestele au aceeași origine, după cum nu toate nemulțumirile pot fi adunate sub explicația comodă a unei crize generale, dar ele par să exprime, dincolo de revendicările lor concrete, aceeași întrebare pe care nici un discurs oficial nu a reușit să o înlăture: cine mai înțelege cu adevărat ceea ce se întâmplă cu lumea desacralizată, viciată de neomarxism în care trăim și cine mai are puterea de a-i influența direcția?
Cele trei chipuri așezate în jurul mesei de la Shenzhen, fiecare purtând cu sine propria viziune asupra istoriei, propriile interese și propria reprezentare a adevărului, în vreme ce milioane de oameni urmăresc imaginile întâlnirii în speranța că vor putea descifra, din gesturi, din zâmbete și din formulele diplomatice, ceva din viitorul care li se pregătește.
Această scenă, cu extraordinara ei încărcătură simbolică, reprezintă imaginea cea mai potrivită a contradicției contemporane: lumea întreagă privește, dispune de camere de filmat, de transmisiuni directe, de comentatori și de informații aproape nelimitate, dar foarte puțini pot spune că înțeleg cu adevărat ceea ce se petrece dincolo de spectacolul vizibil al puterii.
Pare incredibil: o civilizație care a făcut din lumină una dintre marile sale metafore fondatoare, care și-a numit una dintre epocile de glorie "Iluminism" și care a ridicat rațiunea la rangul de principiu suprem al cunoașterii, pare să fi ajuns într-un moment al istoriei sale în care vede aproape totul, fără să mai înțeleagă mare lucru din ceea ce i se arată.
Europa contemporană dispune de o cantitate de informație pe care nici un savant al Antichității, nici un filosof al Renașterii și nici un enciclopedist al secolului al XVIII-lea nu și-ar fi putut-o imagina, iar cu toate acestea, în fața evenimentelor care îi hotărăsc destinul, reacționează adesea ca un om care, deși are ochii larg deschiși, nu mai recunoaște nici locurile, nici chipurile, nici pericolele din jurul său. Un orb...
M-am gândit la această ciudată neputință contemporană recitind câteva pagini din "Raport despre orbi" al lui Ernesto Sábato și apropiindu-le de Orbirea lui Elias Canetti. Sunt două cărți atât de diferite, dar care par să fi anticipat, fiecare în felul ei, posibilitatea ca omul modern să-și piardă contactul cu realitatea tocmai în momentul în care pretinde că a înțeles-o definitiv.
Iar întâlnirea cu volumul lui Moshe Barasch, "Orbirea. Istoria unei imagini mentale în gândirea occidentală", mi-a sugerat că această neliniște nu aparține numai literaturii moderne, ci traversează întreaga istorie spirituală a Occidentului, asemenea unei întrebări căreia fiecare epocă a încercat să-i găsească propriul răspuns: cine vede cu adevărat lumea și cât din ceea ce numim vedere nu reprezintă, în fond, o formă mai sofisticată a orbirii?
În "Raport despre orbi", capitolul extraordinar și neliniștitor al romanului "Despre eroi și morminte", Ernesto Sábato a imaginat, prin Fernando Vidal Olmos, un univers în care orbii alcătuiesc o organizație secretă, o putere ocultă care dirijează din întuneric destinele oamenilor. Adevărata forță a acestei construcții literare nu stă în presupusa existență a conspirației, ci în felul în care mintea unui om ajunge să transforme fiecare întâmplare într-o dovadă, fiecare coincidență într-un semn și fiecare îndoială într-o confirmare a propriilor obsesii.
Fernando nu mai cercetează lumea pentru a afla adevărul, ci o obligă să se conformeze unui adevăr pe care l-a stabilit înainte de a o privi, iar această inversare a raportului dintre cunoaștere și realitate reprezintă, mi se pare, una dintre cele mai tulburătoare anticipări literare ale comportamentului contemporan.
Într-o lume din ce în ce mai plină de lumină artificială, singura orbire cu adevărat periculoasă este aceea voluntară. Ernesto Sabato, în "Despre eroi și morminte", plasează orbirea în centrul unei metafizici a puterii: o forță tăcută, subterană, care nu se impune prin spectacol, ci prin absență. Acolo, în „Raportul despre orbi", puterea nu urlă, nu comandă, nu amenință. Ea doar este. Nu are chip, nu are statuie, nu are contur. Dar controlează tot.
Acești orbi, adevărații suverani ai ficțiunii sabatiene, trăiesc într-o rețea de tuneluri, de coridoare uitate și grote simbolice, semn al unei stăpâniri invizibile și totuși absolute. Nu au nevoie de lumină pentru a vedea, pentru că lumea lor nu mai e una a vizibilului, ci a structurii. Ei nu au nume, dar le cunoaștem acțiunile. Nu au prezență, dar le simțim consecințele. Sunt acolo de când lumea, și vor fi acolo și după ce lumea va pieri. Sabato nu vorbește despre niște marginali nevăzători, ci despre o aristocrație a întunericului, o oligarhie a invizibilului care guvernează nu cu forța, ci cu mecanismul ordinii.
Astăzi, orbii sabatieni nu mai locuiesc în catacombe. Nu mai poartă glugi negre sau bastoane albe. Ei apar pe scene iluminate perfect, în logo-uri colorate, în discursuri despre sustenabilitate, transsexualitate, lgbtq, diversitate. Se numesc fundații, platforme, alianțe, rețele. Se mișcă nestingherit prin organismele internaționale și nu mai au nevoie de comploturi oculte: sunt legitimați prin noblețea cauzelor pe care le invocă. Clima. Echitatea. Drepturile. Educația emoțională. Discursul lor pare blând, tolerant, terapeutic. Și tocmai în această blândețe stă pericolul.
ONG-urile globaliste - nu toate, dar destule - au devenit brațul moral al unei noi ordini. Nu controlează cu bastonul sau cu frica, ci cu lentoarea unei etici invazive, cu dulceața unui consens în care nimeni nu mai are voie să tulbure apele. Ele nu mai interzic gândirea, doar o ghidează. Nu te cenzurează, doar îți oferă un vocabular mai „adecvat". În această lume, eroismul este suspect, iar îndoiala - semn de regres. Democrația e mimată, dar deciziile se iau în spatele ușilor, în fața sponsorilor, în tăcerea perfecțiunii algoritmice.
Mai grav este că această nouă orbire nu mai vine prin impunere, ci prin aderență. Este acceptată, aplaudată, interiorizată. Nu mai e nevoie să te forțeze cineva să taci: taci din proprie inițiativă, de teamă să nu greșești, să nu fii „inadecvat". În acest sens, orbii s-au mutat din subterane în servere, din catacombe în platforme digitale, din hăuri în limbaj. Ei nu mai sunt o minoritate secretă, ci o cultură dominantă, nu prin număr, ci prin difuziune.
Limbajul este câmpul de luptă. Cei care controlează lumea nu o mai fac cu tancuri sau tribunale. O fac cu cuvintele. Nu mai e interzis să vorbești, dar e profund suspect să nu te aliniezi la vocabularul impus. Nu mai e nevoie de cenzură clasică: limbajul însuși a fost reformat. Se scriu ghiduri de exprimare „nonviolente", se înlocuiesc termeni, se reconstruiește morala prin glosar. Astăzi, gândirea nu mai este un risc, ci o adaptare. Nu mai spui ce crezi, ci ceea ce trebuie să spui ca să rămâi în „ecosistem".
Cultura consensului nu mai are nevoie de conflict, de dialog, de dialectică. Are doar un sens unic, asfaltat cu termeni acceptabili. Oricine întreabă „dar de ce?" e deja o amenințare. Astfel, limbajul nu mai deschide drumuri - le închide. Cuvintele nu mai construiesc lumi - le "normalizează". Gândirea liberă este privită cu aceeași suspiciune cu care era privit ereticul: nu pentru ce spune, ci pentru că îndrăznește să iasă din rând.
Aceasta este orbirea perfectă: nu aceea care nu vede, ci aceea care vede doar ce trebuie. Globalismul filantropic devine versiunea rafinată a unui totalitarism educat, în care nimeni nu urlă, nimeni nu interzice, dar totul e deja reglat. O lume în care gândurile sunt distribuite ca produsele: pe categorii, cu etichetă, cu dată de expirare. Și nimeni nu mai vrea să fie „expirat".
În această Europă, eroul, conservatorul, și, mai ales, Dumnezeu, nu mai au spațiu. Nu mai au loc în scenele netede ale activismului acreditat. Cuvintele lor sunt prea grele, prea riscante, prea puțin incluzive. Ei nu mai luptă, nu mai strigă, nu mai compun manifeste și nu mai cheamă oamenii în biserici. Doar tac. Nu din resemnare, ci din refuz. Tac pentru că înțeleg că adevărul nu mai are unde să ajungă, că toate canalele sunt deja ocupate de semnale "corecte".
În fața unei Europe bolșevizate, care nu mai cere să fie salvată, ci doar validată, eroul devine o prezență mută. O candelă aprinsă într-un colț de conștiință. Nu pentru ceilalți, ci pentru sine. Știe că a pierdut, dar nu acceptă să se alăture. Merge la Biserică și se închină. În această retragere stă ultimul gest de libertate: nu în victorie, ci în refuzul de a participa la mascarada orbilor cu diplomă.
Eroul de altădată nu mai are loc pe scena noului consens european neomarxist. Nu mai poate trăi în intersecțiile netede ale frazelor certificate, în moliciunea civismului programat. Cuvintele lui sunt prea grele, prea învechite, prea riscante. El nu mai strigă, nu mai argumentează. Doar tace. Tace ca o ultimă formă de noblețe. Sabato a înțeles că lumea nu e distrusă de cei care mint, ci de cei care aleg să nu mai întrebe. Că pericolul nu vine din întuneric, ci din prea multă lumină artificială. Că dictaturile viitorului nu vor interzice, ci vor seduce. Iar dacă literatura mai are un rost azi, este acela de a-i scoate pe eroi din morminte - fie și pentru o ultimă privire, tăcută, dar neorbită.
În epoca orbilor "vizionari", eroul devine o relicvă. O piesă de muzeu într-o lume care i-a distrus cauza, i-a dislocat limba, i-a oferit o bursă și o diplomă de bună conduită. Dar el nu se revoltă. Nu face scandal. Nu semnează petiții. El doar se retrage într-o margine a conștiinței. Poate într-un parc gol, poate într-un colț de bibliotecă. Poate într-un mormânt deschis al tăcerii. Sabato știa - eroul nu moare împușcat, nici ridiculizat. Moare înlăuntrul său, când lumea nu mai vrea să fie salvată.
Și atunci, ce rămâne? Rămâne acel ceva care scapă orbilor, ONG-urilor, algoritmilor și limbajului reprogramat: prezența mută a unui om care refuză să se predea, chiar dacă știe că nu mai are nicio șansă. Un om care nu se opune ca să câștige, ci ca să nu devină parte din ceea ce disprețuiește. Un martor tăcut al lumii care ar fi putut fi.
Va fi numit reacționar, nostalgic, rigid. Chiar și "putinist", dacă e necesar. Va fi exclus din grupuri, șters de pe platforme, cenzurat, constrâns să se „reformeze". Dar el va continua să stea acolo, în picioare, chiar și în întuneric. Ca o candelă care nu luminează pentru ceilalți, ci pentru propria lui tăcere.
Într-o epocă a orbilor care văd totul, dar nu simt nimic, cel mai periculos om e cel care nu se lasă orbit. Iar lumea de azi, tocmai pentru că nu mai are nevoie de eroi, îi va îngropa în morminte anonime, din care doar literatura, uneori, mai are curajul să-i scoată. Așa cum a făcut Sabato. Și poate, cândva, așa cum vei face și tu...
Întâlnesc pretutindeni oameni care nu mai caută să afle ce s-a întâmplat, ci caută exclusiv informațiile care le confirmă ceea ce au hotărât deja să creadă. Fiecare tabără își organizează propria demonstrație, fiecare comunitate își produce experții și martorii, iar atunci când realitatea refuză să se supună interpretării, nu interpretarea este abandonată, ci realitatea însăși este declarată falsă.
În acest univers al certitudinilor care nu mai acceptă verificarea, am putea descoperi ceva din mecanismul mental al personajului lui Sábato. Cu deosebirea că ceea ce la scriitorul argentinian a constituit drama unui individ a căpătat, prin tehnologiile comunicării, posibilitatea de a deveni o experiență colectivă.
Elias Canetti a ales o altă cale pentru a ajunge la aceeași neliniște. În "Orbirea", Peter Kien este un om de o erudiție excepțională, un intelectual care și-a consacrat existența cărților și care a acumulat o cunoaștere impresionantă a lumii, fără să dobândească însă și capacitatea de a trăi în ea. Biblioteca sa, care ar trebui să reprezinte un instrument de înțelegere, s-a transformat într-o fortăreață a izolării, iar cunoașterea, desprinsă de experiența omenească, a încetat să mai fie o formă de apropiere de ceilalți și a devenit un instrument de apărare împotriva lor.
Nu cred că literatura secolului trecut ne-a lăsat multe imagini mai tulburătoare ale neputinței intelectualului decât cea a acestui savant, care știe enorm despre cărți și atât de puțin despre oameni. Canetti a înțeles că erudiția nu presupune în mod obligatoriu înțelepciune, după cum inteligența nu garantează luciditatea morală, iar un om poate cunoaște istoria civilizațiilor, mecanismele gândirii și subtilitățile limbajului fără să fie capabil să recunoască suferința, impostura sau absurditatea din imediata sa apropiere.
E, practic, imposibil să nu te gândești, în acest punct, la mulțimea de specialiști, comentatori, experți și analiști care populează spațiul public european, oameni dintre care unii posedă, fără îndoială, competențe reale, dar care, prinși în logica spectacolului mediatic, ajung uneori să confunde explicația cu verdictul și analiza cu obligația de a avea întotdeauna dreptate.
Am văzut în studiourile televiziunilor dezbateri în care participanții nu au venit pentru a descoperi ceva împreună, ci pentru a demonstra că nimic din ceea ce spune celălalt nu merită luat în considerare. Cultura, titlurile universitare și bibliografiile impresionante au devenit elemente de scenografie intelectuală, iar adevărul, care ar trebui să reprezinte scopul discuției, a fost înlocuit de satisfacția de a obține aprobarea celor care gândesc deja la fel.
Într-un asemenea climat, Peter Kien nu mai pare doar un personaj grotesc al literaturii europene, ci și o avertizare asupra destinului unei inteligențe care a pierdut legătura cu oamenii, cu contradicțiile lor, cu experiențele lor concrete și, mai ales, cu posibilitatea ca propriile convingeri să fie greșite. Moshe Barasch aduce însă în această discuție o dimensiune care schimbă, cumva perspectiva.
În istoria reprezentărilor occidentale, orbirea nu a fost niciodată doar absența unei funcții fiziologice, ci a devenit, prin mitologie, religie, filosofie și artă, un teritoriu al semnificațiilor contradictorii. Orbul a putut fi înfățișat ca un om pedepsit pentru vină, ca un nefericit care așteaptă vindecarea, dar și ca un personaj înzestrat cu o formă superioară de cunoaștere, inaccesibilă celor care se încred exclusiv în propriile priviri.
Tiresias, profetul orb al mitologiei grecești, a putut vedea ceea ce oamenii cu ochi sănătoși nu au izbutit să înțeleagă, iar figura lui Oedip a transformat orbirea într-una dintre cele mai dramatice expresii ale întâlnirii omului cu adevărul despre sine. În tradiția creștină, vindecarea orbului a primit o semnificație care depășește recuperarea vederii, devenind și imaginea unei treziri spirituale. Barasch urmărește aceste transformări și arată cât de diferit a înțeles cultura occidentală raportul dintre vedere, cunoaștere și adevăr.
Mă interesează îndeosebi paradoxul acestei istorii: omul care nu vede poate deveni simbolul lucidității, în vreme ce omul înzestrat cu vedere poate reprezenta incapacitatea de a înțelege. Nu este vorba, desigur, despre atribuirea unor însușiri morale persoanelor nevăzătoare, ci despre felul în care imaginația occidentală a utilizat orbirea pentru a-și examina propriile limite. Aici descoperim posibilitatea unei comparații cu Europa de astăzi, pentru că orbirea care ne preocupă nu aparține celor lipsiți de vedere, ci celor care, deși pot privi, au încetat să mai considere necesar efortul de a înțelege.
Europa a construit, de-a lungul secolelor, una dintre cele mai impresionante tradiții ale spiritului critic, a învățat să pună sub semnul întrebării autoritatea, să cerceteze dogmele, să confrunte ideile și să recunoască în contradicție o condiție a progresului intelectual.
Nu este oare curios că tocmai această civilizație a dezacordului argumentat pare astăzi atât de vulnerabilă în fața tentației de a înlocui dezbaterea cu adeziunea, conversația cu acuzația și îndoiala fertilă cu certitudinea agresivă?
Mă gândesc aici la o anumită ideologie: neomarxismul vicios, degenerat în "oengismul" agresiv de tip Soros. Mă gândesc la acea dispoziție sufletească prin care omul acceptă să observe numai ceea ce îi confirmă apartenența, iar restul realității, oricât de evident, este împins în afara câmpului său moral. Suferința celuilalt devine importantă sau neimportantă în funcție de identitatea lui politică, nedreptatea este recunoscută sau justificată potrivit intereselor momentului, iar principiile considerate universale în declarațiile solemne dobândesc, în practică, o elasticitate grețoasă.
Una dintre formele cele mai primejdioase ale orbirii contemporane: nu incapacitatea de a distinge binele de rău, ci disponibilitatea de a modifica această distincție după împrejurări.
O altă formă a fantomei lui Marx se manifestă în raportul nostru cu istoria. Europa își conservă monumentele, restaurează fațadele, organizează expoziții și comemorează marile catastrofe ale trecutului, dar memoria pe care o cultivă în discursul oficial nu reușește întotdeauna să devină și un exercițiu al judecății. Există o deosebire esențială între a cunoaște datele unei tragedii și a-i înțelege mecanismele, între a repeta solemn că trecutul nu trebuie să se repete și a recunoaște, în propriul prezent, mentalitățile care au făcut posibil acel trecut.
Am ajuns astfel la un paradox pe care Canetti l-ar fi recunoscut, probabil, în lumea bibliotecii sale: putem acumula o cantitate extraordinară de informație istorică fără să dobândim, prin aceasta, și capacitatea de a judeca istoric. Putem transforma trecutul într-un muzeu impecabil administrat și, în același timp, să pierdem contactul cu sensurile lui incomode. Iar atunci când monumentele, cărțile sau personalitățile unor epoci sunt judecate exclusiv cu vocabularul moral al prezentului, fără efortul de a le înțelege în complexitatea timpului lor, nu ne apropiem neapărat de adevăr, ci riscăm să înlocuim memoria cu propria noastră imagine despre superioritatea contemporanilor.
Mai există o orbire. Cea a spectacolului, poate cea mai răspândită și mai puțin observată, pentru că ea se produce tocmai printr-un exces de imagini.
Războaiele, dezastrele, umilințele publice, tragediile individuale și conflictele politice se succed pe ecrane într-un ritm care nu mai lasă aproape niciun spațiu pentru reflecție. Omul privește, reacționează, aprobă sau condamnă, apoi trece la imaginea următoare, iar această succesiune permanentă a lucrurilor văzute creează iluzia participării la realitate, fără să mai presupună răgazul necesar înțelegerii ei.
Nu am fost niciodată atât de aproape, prin mijloacele tehnice, de evenimentele lumii și, poate, atât de departe de experiența lor omenească. O tragedie transmisă în direct ajunge să concureze cu o reclamă, o catastrofă cu o dispută mondenă, iar suferința unor oameni reali poate fi absorbită de aceeași mecanică a atenției care transformă orice întâmplare într-un conținut destinat consumului.
Neliniștitoare nu este numai degradarea ierarhiei faptelor, ci și dispariția acelei tăceri interioare fără de care nicio judecată nu poate deveni profundă. Omul de astăzi primește necontenit răspunsuri, dar pare să-și acorde din ce în ce mai rar timpul necesar pentru formularea întrebărilor.
Cele trei cărți pe care le am pomenit încep să lumineze diferit aceeași problemă. Sábato avertizează asupra minții care vede pretutindeni confirmarea propriilor fantasme, Canetti asupra inteligenței care și-a pierdut capacitatea de a întâlni realitatea, iar Barasch amintește că istoria occidentală a fost suficient de subtilă pentru a descoperi că vederea fizică și adevărul nu sunt niciodată perfect sinonime.
Din recitirea lor azi se conturează imaginea unei civilizații care riscă să reunească toate aceste forme ale rătăcirii: suspiciunea obsesivă a lui Fernando Vidal Olmos, autosuficiența intelectuală a lui Peter Kien și uitarea vechii distincții dintre privirea exterioară și înțelegerea interioară. Adică, încă o certitudine despre decăderea inevitabilă a Europei.
Totuși, Europa nu este un organism omogen, iar în interiorul ei continuă să existe, sper, oameni care cercetează, contestă, dialoghează, salvează, creează și refuză să-și supună conștiința adevărurilor gata fabricate. Existența lor împiedică metafora orbirii generale să devină o condamnare definitivă.
Întrebarea esențială nu este, așadar, dacă Europa a orbit, ci dacă mai dorește să vadă ceea ce îi contrazice propriile convingeri. Pentru că recuperarea lucidității nu presupune inventarea unor noi instrumente de observație, ci restabilirea unei discipline intelectuale și morale mult mai vechi: capacitatea de a asculta înainte de a răspunde, de a judeca înainte de a condamna, de a admite că adversarul poate avea dreptate și, mai ales, de a accepta că adevărul nu ne aparține doar pentru că îl rostim cu suficientă convingere.
Lui Tiresias, bătrânul profet mitologia i-a retras vederea, dar i-a acordat puterea de a pătrunde dincolo de aparențe. În fața lui, lumea modernă, cu milioanele sale de ecrane, cu instituțiile sale ale cunoașterii, cu arhivele sale nesfârșite și cu vocile sale mereu pregătite să explice totul, dobândește ceva din înfățișarea unui personaj tragic care posedă toate mijloacele de a privi și nu mai știe ce anume caută.
La tv se reiau în buclă imaginile cu masa de la Shenzhen și cei trei oameni asupra cărora s-au îndreptat privirile unei lumi întregi, fiecare cu propriile așteptări, cu propriile spaime și, probabil, cu propria interpretare a ceea ce ar putea însemna pacea. Nu știu dacă în urma acestei întâlniri va exista o înțelegere capabilă să aducă mai multă siguranță sau dacă vom asista doar la o nouă demonstrație a felului în care marile puteri își negociază interesele, invocând, fiecare, binele general.
Știu însă că Europa, neinvitată, privește această întâlnire într-un moment în care propriile sale popoare sunt traversate de neliniști profunde, iar oamenii care protestează pe străzi nu cer, în fond, numai salarii, locuințe sau condiții de viață mai bune, ci și dovada că instituțiile care îi reprezintă sunt încă în stare să le înțeleagă existența.
Metafora orbirii dobândește semnificația ei cea mai apăsătoare. Nu protestatarii sunt neapărat cei care nu văd, după cum nici cei care îi conduc nu sunt, prin simpla lor poziție, înzestrați cu o vedere superioară. Dimpotrivă, uneori strada observă înaintea instituțiilor ceea ce acestea au refuzat sau au întârziat să recunoască. Dar nici mulțimea nu deține, prin simplul fapt al nemulțumirii, monopolul adevărului. Între aceste două lumi, care ar trebui să se asculte și să se corecteze reciproc, s-a adâncit o distanță pe care nicio tehnologie a comunicării nu a reușit să o micșoreze.
Sábato ne-ar putea face să ne întrebăm dacă nu, cumva, am început să vedem în orice eveniment confirmarea propriilor spaime, Canetti ne-ar obliga să cercetăm dacă extraordinara noastră acumulare de cunoștințe nu a devenit o formă de izolare față de realitate, iar Barasch ne-ar aminti că, de-a lungul istoriei, civilizația occidentală a știut să distingă între simpla vedere și acea înțelegere interioară fără de care orice imagine rămâne incompletă.
În acest sens, întâlnirea de la Shenzhen ar putea avea, dincolo de consecințele ei diplomatice, o valoare simbolică pe care participanții înșiși nu și-au propus-o: trei oameni, trei viziuni despre lume și milioane de spectatori care așteaptă să li se limpezească viitorul. Dar nu cumva adevărata problemă a Europei începe tocmai acolo unde propria ei luciditate a devenit, din cauza neomarxizării și a globalismului practicat în ultimii 20 de ani, dependentă de hotărârile altor puteri?
Nu este oare una dintre cele mai grave forme ale orbirii istorice incapacitatea unei civilizații de a recunoaște momentul în care a încetat să mai fie autorul propriului destin și a început să aștepte, cu o curiozitate aproape resemnată, să afle ce au hotărât despre ea ceilalți?
Mi-ar plăcea să cred că oamenii politici europeni vor privi imaginile de la Shenzhen nu doar cu interesul profesional al celor care trebuie să interpreteze declarații și să pregătească reacții diplomatice, ci și cu neliniștea celor care au înțeles că locul unei civilizații în istorie nu se păstrează prin invocarea permanentă a măreției sale trecute. Pentru că o Europă care a dat lumii atâtea dintre instrumentele gândirii critice, care a cunoscut tragediile fanatismului și ale supunerii necondiționate și care a făcut din libertatea de a întreba una dintre cuceririle sale fundamentale, ar trebui să știe că nici un adevăr politic nu poate fi primit ca o revelație venită de la o masă a celor puternici.
Lumea va afla, după întâlnirea celor trei, mai multe despre război și pace, despre arme, piețe și sfere de influență. Unele temeri se vor risipi, iar altele vor dobândi contururi noi. Dar întrebarea pe care o lasă deschisă spectacolul de la Shenzhen mi se pare mult mai veche și mai profundă decât orice comunicat diplomatic, pentru că ea aparține deopotrivă tragediei grecești, literaturii lui Sábato, universului lui Canetti și reflecțiilor lui Moshe Barasch: ce valoare mai are vederea într-o lume care și-a pierdut obiceiul de a înțelege ceea ce privește?
Marele pericol pentru Europa nu e întunericul care vine din afară, ci lumina artificială a lui Marx revizitat, în care a început, de mai bine de 15 ani, să se complacă.
Dacă vechii greci au putut imagina un orb care cunoaște adevărul, tragedia particulară a timpului nostru constă în apariția omului care vede totul, știe aproape totul, vorbește neîncetat despre totul și, cu toate acestea, a pierdut tocmai facultatea care ar fi trebuit să dea un sens privirii sale: îndoiala.
Nu știu dacă Europa a orbit. Mă tem mai degrabă că s-a obișnuit atât de mult cu propria lumină, încât a încetat să se mai întrebe ce anume din sufletul ei rămâne în întuneric.
În vreme ce trei oameni discutau la Shenzhen despre viitorul lumii, întrebarea cea mai importantă pentru Europa nu este ce vor vedea ei în viitorul nostru, ci dacă noi mai suntem capabili să ne vedem propriul viitor fără să așteptăm ca altcineva să ni-l arate.
Octavian Hoandră

Comentarii
Adauga un comentariuAdauga comentariu