Fotografiile de la percheziția lui Călin Georgescu nu sunt simple imagini
Postat la: 18.11.2026 - 12:53
În seara de 17 noiembrie 2026, Antena 3 CNN a prezentat fotografii din interiorul locuinței lui Călin Georgescu, făcute de anchetatori la o percheziție domiciliară, împreună cu pagini din documentația oficială întocmită cu acel prilej. Dezbaterea publică s-a oprit la televiziune (unde Narcisa Iorga are dreptate) și la dreptul la viață privată.
Consider însă că problema de fond este alta și mai gravă: statul nu a fost în stare să păstreze confidențialitatea unor probe pe care el însuși le-a strâns, intrând cu mandat în casa unui om. Nu mă interesează că acest om e cercetat penal și trimis în judecată și nici persoana sa.
Fotografiile de la o percheziție nu sunt simple imagini.
Potrivit art. 159 alin. (19) și (20) din Codul de procedură penală, ele se anexează procesului-verbal de percheziție și fac parte integrantă din acesta. Sunt, așadar, mijloc de probă.
Legea permite pătrunderea în locuința unei persoane pentru strângerea de probe și cere ca percheziția să nu devină o ingerință disproporționată în viața privată [art. 156 alin. (2)]. Alt scop nu admite. Cine primește de la lege dreptul de a intra în casa cuiva primește, odată cu el, și răspunderea pentru ce se întâmplă cu ceea ce a văzut și a fotografiat acolo.
Nu știm de la care dintre perchezițiile efectuate la domiciliul lui Călin Georgescu provin fotografiile și, prin urmare, nici din ce dosar au plecat. Sunt posibile două ipoteze. În niciuna dintre ele presa nu avea acces la aceste acte.
Prima ipoteză este un dosar aflat încă în urmărire penală, cel cu scanarea locuinței după microfoane. Un asemenea dosar este nepublic [art. 285 alin. (2)]. Chiar dacă procesul verbal de percheziție, cu tot cu planșele foto, ar fi ajuns la judecătorul de drepturi și libertăți pentru judecarea măsurilor preventive in celălalt dosar, cauza se judecă în camera de consiliu, iar inclusiv avocatul care consultă dosarul este obligat să păstreze confidențialitatea actelor [art. 94 alin. (5) și (7)].
Ghidul Consiliului Superior al Magistraturii privind relația cu mass-media prevede că aceste dosare nu pot fi studiate de jurnaliști și că din ele nu se eliberează extrase de pe actele privind probele (art. 27, 29 și 32).
A doua ipoteză este dosarul trimis în judecată pentru înșelăciune, aflat acum în camera preliminară la Tribunalul Ilfov. Și în acel dosar s-au făcut cu siguranță percheziții, chiar dacă nu se cunoaște.
Nici acesta nu este public. Procedura se desfășoară în camera de consiliu (art. 345), iar obiectul ei este tocmai verificarea legalității probelor strânse de procuror (art. 342).
Același ghid spune că dosarele din camera preliminară nu pot fi studiate de reprezentanții mass-media și că din ele nu se eliberează extrase sau copii ale actelor. Presa poate primi doar un extras al rechizitoriului și soluțiile pronunțate (art. 36 și 37).
Ceea ce diferă între cele două ipoteze este numărul celor care au acces. În camera preliminară, dosarul poate fi consultat și copiat de toți inculpații, de persoanele vătămate, de părțile civile și de avocații lor, pe lângă procurori, judecători și grefieri. Accesul este mai ușor, iar sursa, mai greu de găsit.
Ceea ce nu diferă este cel care are obligația să pazească probele.
În ambele ipoteze, dosarul se afla în custodia unei autorități a statului, parchetul sau instanța. Ea hotărăște cine îl vede, cine primește copii și în ce condiții, și tot ea trebuie să poată spune, în orice moment, prin mâna cui a trecut fiecare filă. De aceea, oricine ar fi fost cel care a dat fotografiile, eșecul este, înainte de toate, al statului.
Nu este doar o apreciere personală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România exact pentru asemenea situații, în cauzele Cășuneanu (2013) și Apostu (2015). Curtea a reținut că autoritățile care dețin dosarul răspund pentru confidențialitatea lui și că, odată produsă scurgerea, au obligația de a o cerceta efectiv. Statul răspunde, așadar, chiar dacă nu se află niciodată cine a fost sursa. În același sens, Directiva (UE) 2016/343 privind prezumția de nevinovăție le permite autorităților să difuzeze informații despre o procedură penală numai atunci când este strict necesar [art. 4 alin. (3)].
De ce contează atât de mult? O probă scoasă din dosar ajunge la public înainte de a fi cântărită de un judecător. Este aleasă de cineva care are un interes și este însoțită de comentariul pe care acela îl dorește. În camera preliminară lucrul este cu atât mai grav, fiindcă legalitatea probei abia se verifică: o probă care poate fi exclusă din dosar a fost deja arătată tuturor. Un stat care nu își poate păzi dosarele nu mai poate garanta nici ancheta, nici procesul echitabil, nici viața privată a celor care nu au nicio vină că locuiesc în casa percheziționată.
Răspunderea personală a celui care a dat fotografiile vine abia după aceea. Dacă este un magistrat, un polițist sau un grefier, fapta întrunește, în opinia mea, elementele infracțiunii de compromitere a intereselor justiției: dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă dintr-o cauză penală, înainte de soluționarea ei definitivă [art. 277 alin. (2) din Codul penal].
Dacă este un avocat, răspunderea nu se oprește la abaterea disciplinară. În cursul urmăririi penale, el are obligația legală de confidențialitate din art. 94 alin. (5), iar divulgarea unor date privind viața privată, cunoscute în exercitarea profesiei, este infracțiune (art. 227 din Codul penal). Iar divulgarea fără drept a unor informații care nu sunt destinate publicității este pedepsită oricine ar fi autorul, deci și atunci când sursa este o parte din dosar [art. 304 alin. (2) din Codul penal].
Răspunderea televiziunii este distinctă și nu depinde de proveniența imaginilor. Codul audiovizualului interzice difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat fără acordul scris al celui care îl ocupă în mod legal [art. 34 alin. (3)], iar Codul civil califică aceeași faptă drept atingere adusă vieții private [art. 74 lit. d)]. Excepția interesului public privește doar imaginile care surprind ele însele fapte de interes public, cum ar fi probarea unei fapte penale [art. 34 alin. (4) și art. 31 din Codul audiovizualului]. O bibliotecă, un birou și câteva tablouri nu probează nimic.
Ce ar trebui să urmeze?
Mai întâi, statul trebuie să își facă datoria fără să aștepte o plângere. Parchetul și instanța care au avut dosarul ar trebui să verifice din oficiu cine l-a consultat și cine a primit copii și să comunice public rezultatul. Inspecția Judiciară se poate sesiza și ea din oficiu. Tăcerea instituțiilor ar fi a doua parte a aceluiași eșec.
În al doilea rând, cei vătămați pot formula plângere penală, cerând să se stabilească pe ce cale au ieșit fotografiile din dosar. Încadrarea depinde de sursă: art. 277 alin. (2), art. 227 sau art. 304 alin. (2) din Codul penal.
În al treilea rând, Consiliul Național al Audiovizualului poate fi sesizat în temeiul art. 34 alin. (3) și al art. 43 alin. (1) din Codul audiovizualului. Cel din urmă le cere televiziunilor să nu aducă atingere proceselor aflate în curs.
În sfârșit, rămâne acțiunea civilă întemeiată pe art. 253 din Codul civil, pentru interzicerea difuzării și repararea prejudiciului moral. Ea aparține tuturor celor care ocupă în mod legal locuința, inclusiv copiilor, prin reprezentanții lor legali. Iar dacă scurgerea rămâne necercetată, calea spre Strasbourg este deja bătută.
Nimic din cele de mai sus nu privește vinovăția sau nevinovăția persoanei cercetate. Privește un stat care cere cetățenilor să aibă încredere în dosarele sale și nu reușește să le țină închise. Dacă a reaminti aceste lucruri înseamnă a lua apărarea cuiva, îmi asum riscul.
Nu în cele din urmă, eu sunt printre cei care susțin ca justiția s-a eliberat de metehnele terorii judiciare instituite de trinomul DNA-SRI-Presă în deceniul negru. Cu toate acestea, absolut toate mecanismele ilegale cu care ne obișnuisem atunci de compromitere a cuiva înainte de a i se stabili vinovăția le văd activitate în aceste dosare ale lui Călin Georgescu.
Adrian Toni Neacșu

Comentarii
Adauga un comentariuAdauga comentariu