Şi dacă Putin reuşeşte scenariul pentru care a plecat la luptă?

Cred că, de-abia acum, începe să se concretizeze posibilitatea ca invazia rusă în Ucraina să poată fi înţeleasă de mare public, cu demonstraţia de forţă, nemiloasă şi sălbatică din teren care să impună îndeplinirea scopul iniţial urmărit constant, fără abateri, bazat pe o ideologie precis formulată.

Într-adevăr, întrebarea firească, dar nu foarte des pusă, este de a şti ce au vrut cu adevărat strategii Kremlinului, altceva decât etalarea de forţă brută, câteodată chiar destul de puţin convingătoare, culminând cu bombardamentele nediferenţiate asupra obiectivelor militare şi civile de-a valma, provocând o reacţie dură şi şi o condamnare violentă din partea lumii occidentale. În opinia mea, demonstraţia fundamentală pe care Putin a fundamentat-o acum în atenţia opiniei publice interne şi a aliaţilor săi din CSI şi nu numai, este legată de marea sa promisiune programatică, cea de a susţine şi proteja interesele comunităţilor de ruşi şi de a răspunde apelurilor de ajutor, inclusiv prin intervenţii ca aceasta de acum din Ucraina.

Este, din perspectiva, Kremlinului, un răspuns la nivelul secolului XXI motivat de constanta pan-slavă, amestec de viziune mesianică, dar şi de ortodoxism militant, pe nedrept socotit desuet şi cu valoare de funcţionare expirată. Nu este aşa, este mesajul Moscovei care, exact în acest context, pentru a explica raţiunile invaziei, a scos la bătaie întreg arsenalul propagandei ofensive folosit în Marele Război pentru Apărarea Patriei împotriva duşmanului nazist care voia să distrugă Mama Rusie. O invazie, „operaţiune specială" care este programată să se sfârşească pe 9 mai, proclamând victoria într-o zi care devine o Dublă Zi a Victoriei, tocmai pentru a avea întregul sens simbolic justificativ pentru poporul rus condamnat acum să suporte din nou privaţiunile şi sacrificiile pe care le presupune susţinerea mersului unei economii de război.

Aşa se poate explica acum şi dublul anunţ apărut pe piaţă: pe de o parte, şeful serviciilor de informaţii din Ucraina vorbeşte despre un posibil scenariu „tip Coreea" prin care Putin să urmărească partiţia Ucrainei şi, pe de altă parte, mesajul venit din partea surselor oficiale militare ruseşti privind concentrarea operaţiunilor pentru „eliberarea regiunii Donbas". Ambele scenarii presupunând sau implicând un proces de dezmembrare a ceea ce este entitatea statală ucraineană de acum şi apariţia unei noi formule (sau a unor noi formule) administrative. Variantele despre care se vorbeşte acum sunt multiple: 1. un stat federal sub garanţii internaţionale; 2. acordarea independenţei tuturor regiunilor care mai doresc acest lucru şi apoi, aşa cum se sau să se meargă pe apa fie entităţi cu autonomie extinsă în cadrul uneia federale, care să evolueze pe drumul pe drumul previzibil deschis de „precedentul Crimeea" adică referendum pentru alipirea la Federaţia Rusă, adică exact ce se anunţă acum în Lugansk.

Reapare o discuţie mai veche, cea privind crearea, în final, a unei sau a mai multor mari unităţi statale. Să începem cu Proiectul MALORUSIA mereu ignorat mai ales în Occident deoarece considerat aproape exclusiv un reflex naţionalist rămas din moştenirea epocii sovietice: „Deşi, la origini, termenul «Rusia Mică» a fost folosit pentru desemnarea unei realităţi geografice, lingvistice şi etnice, folosirea lui este considerată că ţine de domeniul trecutului, mai mult chiar, în contextul contemporan se poate considera că folosirea lui pentru desemnarea naţiunii ucrainene, a limbii sau culturii sale este un anacronism jignitor. Folosirea termenilor „Rusia Mică» şi a derivatelor acestora sunt percepute în Ucraina zilelor noastre ca un reflex imperialist, care face trimitere la visul naţionaliştilor ruşi, «Rusia, una şi indivizibilă". Indiferent dacă sunt sau nu conştienţi de originile lor, cea mai mare parte a ucrainenilor consideră folosirea termenului «Rusia Mică" ca fiind defăimătoare, o atitudine de «frate mai mare" sau una imperialistă rusă/sovietică, de negare a ideii naţionale ucrainene.

«Rusia Mică» este un termen folosit, în continuare, în discursurile naţionaliştilor ruşi, în care Ucraina independentă este prezentată ca o regiune secesionistă a fostului Imperiu Rus. Discursurile naţionaliste pan-ruse au adăugat noi pagini la tensiunile ucraineano-ruse.

La 18 iulie 2017, separatiştii proruşi din estul Ucrainei au proclamat crearea unui nou stat: „Mica Rusie» (Malorusia), relatează agenţia DPA. Preşedintele Ucrainei, Petro Porosşenko a condamnat planul propus de Alexandr Zaharcenko, liderul Republicii Populare Doneţk, afirmând că este dirijat de Rusia. Franţa şi Germania au catalogat planul drept «inacceptabil», avertizând că este subminat procesul de pace şi protocolul de la Minsk din 5 septembrie 2014." (sursa Wikipedia).

Este posibil? Cred că singurului răspuns corect din acest moment este că nimic nu este imposibil, inclusiv acest tip de variantă de rupere completă a tuturor asigurărilor şi reasigurărilor privind securitatea graniţelor în conturul lor recunoscut de Naţiunile Unite. Şi revenirea la conceptul acela vechi asupra statelor pure din punct de vedere etnic care a făcut să curgă atât de mult sânge, scos acum din magazia istoriei pentru a fi reşapat în urgenţă şi pus să justifice ridicarea sentimentului naţionalist. Acum în această zonă anume, dar gata să fie exportat rapid, integral, exact în aceeaşi termeni, mai departe înspre vestul Europei şi, dacă este nevoie, în alte republici fost sovietice.

Harta pe care v-am prezentat-o este varianta extinsă a proiectului. Mai există una care ar împărţi Ucraina în patu entităţi, cu „Novorusia" acoperind o zonă extinsă Lugansk+Doneţk+Crimeea, a doua „Malorusia" cu extensia Donbas peste zona centrală a Ucrainei inclusiv o viitoare „Republică populară Kerson", apoi zona "Rusia subcarpatică" unde populaţia este majoritar formată din etnici unguri şi, în fine, mică-mică, Ucraina locuită de ucrainieni. Iată, din 2018, exista un asemenea apel la ridicarea armelor pentru impunerea acestei soluţii de rupere statală a Ucrainei, însoţind harta reprezentativă a intenţiilor ruseşti:

Sau, şi mai precis, o argumentaţie în acest sens cu trasarea de zone de influenţă care, la nevoie, să fie negociate în cadrul unor înţelegeri privind partiţia Ucrainei şi apariţia „celor trei Ucraine". Atenţie, asta spuneau ruşii din 2017 şi s-a crezut că este o simplă inflamare de ambiţii naţionaliste:

După părerea mea, acesta este scenariul pe care se montează acum diverse variante funcţionale în vederea negocierii pe baza singurului argument rămas în joc: forţa şi ameninţarea cu suplimentarea folosirii forţei, inclusiv cu perspectiva intrării în ecuaţie a unor mijloace extreme şi a internaţionalizării conflictului la dimensiuni mult mai ample decât ce se petrece acum. Dar baza pe care se construieşte totul - fără ca în Occident să fie încă realizată importanţa edificiului ideologic fundamentat de invazia rusă - este ceea ce ei au înscris inclusiv pe această hartă: „auto-determinarea, autoidentificarea naţională bazată pe limbă, cultură şi etnicitate", valori care au devenit, printr-un proces foarte simplu de manipulare, motive de război, distrugând totul şi provocând dezastrul umane şi material din Ucraina.

Scenariul nu este imposibil să reuşească şi pare să le fie indiferent iniţiatorilor săi care este nivelul de suferinţă impus celor care trăiesc în Ucraina eliberată de oricine şi de orice. Perspectiva însă este mai mult decât dramatică: în orice variantă, acolo va fi suferinţă şi procesele de reconstrucţie vor dura cel puţin decenii.

Şi războiul continuă, mânat neobosit înainte şi mereu amplificat de propria sa logică dementă. Totul, fireşte, în numele unei viitoare vieţi mai bune, neapărat creştine, neapărat pentru libertatea şi demnitatea generaţiilor viitoare. Posibil, pentru cine mai apucă dacă lui Putin îi reuşeşte până la capăt scenariul pentru care a plecat la luptă.

Cristian Unteanu