Kissinger, Soros, Friedman: Trei viziuni, o singură realitate (III)

Postat la: 14.06.2022 - 10:23

Henry Kissinger, George Soros și George Friedman sunt cu toții susținători ai ideii că omenirea are nevoie de o ordine globală care, pe deasupra frontierelor culturale, să stabilească și impună persoanelor fizice și vechilor entități politice create de ele, reguli de comportament apte a duce la evitarea războiului, într-un univers în care interdependențele obiective generează solidaritatea intereselor, lăsând în urmă independența și competiția între națiuni.

Această viziune, considerată a fi specifică secolului al XXI-lea, este pusă astăzi în discuție de războiul superputerilor decadente ale secolului al XX-lea, Rusia și SUA, de fapt războiul dintre Occidentul euro-atlantic și Orientul euro-asiatic, purtat pe frontul ucrainean, acolo unde intervenția militară rusă este acuzată ca fiind inspirată de mentalitățile secolului al XIX-lea. De fapt, pe zi ce trece, realizăm că ciocnirea este nu între globalism și naționalism, ci, pe lângă lupta pentru putere (și sfere de influență), una între culturi diferite (anticipată de Samuel Huntington), circumscriind diferite globalisme. („Globalismul" fiind o ideologie referitoare la administrarea globalizării ca fenomen obiectiv de neoprit; poate doar Inchiziția a încercat, cu un succes limitat, să îi frâneze marșul.) Criza ucraineană nu pune în discuție globalizarea și nici măcar globalismul, ci confruntă diferitele concepții globaliste privind ordonarea sa. Aceste diferențe de concepție (prezente chiar în tabăra americană / occidentală) apar în diferitele propuneri ale principalilor geo-politologi americani cu privire la soluționarea respectivei crize.

FRIEDMAN v. KISSINGER

George Friedman este cunoscut ca admirator al lui Henry Kissinger și cu greu realismul său în analiza politică l-ar putea încadra în școala de gândire a lui George Soros. Cu toate acestea, oarecum surprinzător, evaluarea situației actuale la nivel global îl împinge spre concluzii mai apropiate de cele ale celui din urmă decât de cele ale celui dintâi. Baza raționamentelor sale nu este de factură ideologică, precum la Soros, ci ține tot de realitatea raporturilor de putere, ca la Kissinger. Pe Friedman, prestigiosul fondator al Forumului Strategic (Stratfor), îl aduce în postura de disident al școlii kissingeriene preferința pentru jocul de sumă nulă (câștigul unuia se reflectă în pierderea celuilalt), în dauna celui de sumă pozitivă (win-win).

Astfel, în timp ce pentru Kissinger stabilitatea globală într-o lume multipolară ar trebui să fie obiectivul SUA, ca jucător care nu mai poate pretinde privilegiile aferente statutului de unică superputere și unic jandarm mondial (ceea ce implică acceptarea faptului că America ca „imperiu necesar" și-a atins limitele istorice intrând pe o traiectorie descendentă), Friedman pleacă de la premisa că războiul ruso-ucrainean a revitalizat puterea americană și a readus-o în fruntea vechilor săi aliați, împingând Rusia și China în declin; ceea ce, în același timp, îi permite și o obligă să își disciplineze adversarii, inclusiv printr-o victorie pe câmpul de luptă, fie ea și obținută prin interpuși. Teoria friedmaniană nu se rezumă la abordarea confruntării cu Rusia pe frontul ucrainean, ci tratează un orizont integral (cum de altfel, a făcut-o și discursul kissingerian) care cuprinde și problema chineză, respectiv raporturile SUA cu principalul său rival strategic actual, China.

Să reamintim că, la recenta sesiune a Forumului Economic Mondial din Davos, Henry Kissinger i-a surprins și chiar i-a scandalizat pe talibanii globalismului așa zis „progresist", opiniind că Ucraina ar trebui să cedeze anumite teritorii Rusiei pentru a putea încheia o pace viabilă aptă a-i conferi cu adevărat securitatea și stabilitatea pe termen lung, dar și pentru a asigura stabilitatea politică a actualei conduceri ruse (Kissinger nu a redus niciodată Rusia la persoana lui Vladimir Putin, socotind că diabolizarea acestuia este doar alibiul lipsei de viziune politică a Washingtonului) esențială pentru recuplarea Rusiei la sistemul securității colective european și euro-atlantic (arhitectura de securitate de la Vancouver la Vladivostok), precum și pentru a păstra Rusia în contrapondere cu China. Umilirea națiunii ruse, nu doar printr-o, altminteri improbabilă, victorie militară evidentă, ci și prin gesturi și discursuri jignitoare la adresa culturii și civilizației ei, ca și forțarea unei răsturnări a actualei echipe de la Kremlin, nu vor face, crede Henry Kissinger (și eu alături de el), decât să genereze agitație internă și să ridice lideri intransigenți, cu riscul creării de turbulențe geostrategice de natură a antrena inevitabil cutremure euro-atlantice. De aceea, „resocializarea" președintelui Putin în spațiul occidental și păstrarea sa în poziția de principal interlocutor al Occidentului pare a fi esențială. Nu pentru că este simpatic sau are idei conforme cu agendele și ideologiile occidentale, ci pentru că modul său de gândire și operare ne este deja cunoscut, precum și întrucât poate controla dinamica politico-socială rusă conferind predictibilitate și certitudine angajamentelor sale.

Rușii nu vor oferi pe termen scurt un alt Boris Elțîn, și chiar dacă ar face-o s-a demonstrat că o Rusie lovită de haos este mai periculoasă pentru ordinea globală decât una puternică, stabilă și sigură de sine. Sistemul contraponderilor globale și al multipolarismului simetric are nevoie de Rusia ca putere relevantă. Altminteri Occidentul euro-atlantic va cădea sub dominația Asiei și va fi obligat să își asume, în cadrul unei alte ordini globale, un mod de viață caracterizat exclusiv de valori culturale străine lui.

În același timp, în același context și pe aceeași linie de raționament, domnul Kissinger a mai spus că a sosit timpul ca SUA să elimine Taiwanul de pe agenda litigiilor sale cu China, ceea ce implică, în opinia lui George Friedman, ideea că SUA nu ar trebui să se opună reunificării acestuia cu China, chiar dacă Beijingul ar face-o manu militari. Dacă ne amintim că recunoașterea principiului „unei singure Chine" de către SUA și restabilirea drepturilor Republicii Populare Chineze la ONU cu excluderea reprezentării Republicii China (Taiwanului) la începutul anilor 1970 au fost inspirate de gândirea aceluiași Henry Kissinger, nu putem decât admira nu doar consecvența și coerența viziunii sale, ci și capacitatea de adaptare la realitățile în schimbare.

Într-adevăr, după sfârșitul ordinii mondiale bipolare și sub condiția unui parteneriat ruso-euro-atlantic, interesele vitale ale SUA în Pacific pot fi mai bine servite dacă nu doar că acceptă, dar și acompaniază și sprijină Beijingul în transformarea tezei unei singure Chine din teorie în realitate, așa cum s-a întâmplat deja cu Hong-Kong și Macao, urmându-se eventual același model al „unui singur stat cu două sisteme". Altminteri, războiul pe două fronturi, în Marea Neagră și Marea Chinei, fie el și numai hibrid (cu observația că, în mod normal, orice război hibrid nu se poate termina decât cu un război convențional) va pune SUA în fața unui bloc chino-rus redutabil (la care se vor adăuga și alte puteri asiatice, africane și latino-americane), mai cu seamă dacă se ia în considerare și capacitatea acestuia de a scinda tabăra americană atât în spațiul euro-atlantic cât și în cel indo-pacific, precum și în emisfera vestică (așa cum s-a văzut la recentul Summit al Americilor). Ucraina, cu problemele ei, oricâtă simpatie am avea pentru ea, nu poate fi lăsată să impună ratarea primului scenariu și adoptarea celui din urmă.

În concluzie, Henry Kissinger susține că, pentru a atinge obiectivul esențial al stabilității globale, SUA ar trebui să sprijine realizarea stabilității regionale în Europa centrală și de est, ca și în Pacificul de vest, oferind Rusiei și Chinei, ca puteri cu interese regionale legitime, dar și cu certă relevanță globală, garanțiile de securitate pe care și le doresc, inclusiv cu caracter teritorial, evident în limite rezonabile ferm negociate.

Acesta ar fi manifestul kissingerian în traducerea mea. În traducerea lui Friedman el sună astfel: „Kissinger susține că ... stabilitatea globală ... necesită acceptarea intereselor națiunilor care doresc să schimbe echilibrul regional de putere. Cu alte cuvinte, stabilitatea fostei Uniuni Sovietice, inclusiv supraviețuirea politică a lui Putin, va stabiliza regiunea și va crește stabilitatea globală. De asemenea, cedarea Taiwanului Chinei ar stabiliza Pacificul de Vest și ar crește stabilitatea globală." Evident, George Friedman consideră că o asemenea abordare este greșită întrucât SUA (împreună cu aliații săi) este suficient de puternică spre a respinge „revizionismul" neo-sovietic și cel chinez separat și la un loc. Se subînțelege că acceptarea respectivelor pretenții revizioniste nu ar conduce la stabilitate globală, căci ar fi urmată de alte pretenții destabilizatoare pentru alte regiuni.

DE LA O PRBLEMĂ GREȘIT FORMULATĂ LA UN DIAGNOSTIC GREȘIT

Gândirea friedmaniană, astfel exprimată, este discutabilă întrucât pare a suferi, mai înainte de orice, de o greșită formulare a problemei; iar când problema este prost formulată, rezolvarea nu poate fi corectă (decât din întâmplare).

Revizionismul este acțiunea politică prin care se urmărește schimbarea unui status quo anterior convenit sau cel puțin acceptat. Cererea lui Hitler de a se modifica prevederile Tratatului de la Versailles, semnat de Germania în 1919, era revizionism. Dorința unor state de a modifica granițele stabilite prin Tratatul de pace de la Paris în 1947, pe care și ele l-au semnat, este revizionism.

Războiul rece nu s-a încheiat, însă, cu un tratat de pace care să stabilească un anumit „echilibru regional de putere" în Europa centrală și orientală sau în regiunea Asia-Pacific. Prin urmare, nu este nimic de revizuit. În schimb, sunt lucruri de negociat.

i. Sfidarea rusă. Opțiunea Rusiei de a negocia cu armele este cel puțin regretabilă. Nu trebuie uitat, totuși, că de-a lungul ultimelor decenii ea a tot cerut negocieri politice. Inclusiv mie, ca Președinte al AP-OSCE, mi-a fost comunicată oficial această dorință. Din păcate cererea rusă a fost refuzată cu mai multă sau mai puțină bună credință. Fapt deplorabil, chiar dacă, în același interval de timp, au existat încercări occidentale unilaterale de a ține Rusia aproape și de a o integra în sistemul de relații internaționale bazat pe regulile stabilite ... conform intereselor euro-atlantice, cu instrumentele ordinii unipolare. Nu se găsește, oare, în acest refuz, una dintre originile războiului ruso-ucrainean?

Dacă am accepta că, odată cu colapsul ordinii bipolare postbelice, s-a instalat, aproape spontan, sub semnul unipolarismului american, un nou „echilibru regional de putere" în Europa, acesta a fost modificat chiar de către SUA. Reunificarea germană și retragerea armatei sovietice din Europa centrală și de est a avut loc cu înțelegerea tuturor părților interesate că NATO nu se va extinde dincolo de granițele estice ale Germaniei reîntregite. Documentele descoperite acum în arhivele germane nu mai lasă loc îndoielii. Aranjamentele care au dus la predarea arsenalului nuclear ucrainean către Rusia, în schimbul garantării internaționale a suveranității, independenței și integrității teritoriale a Ucrainei, au implicat, la rândul lor, o anumită neutralitate a acesteia, devenită spațiu tampon asiguratoriu între estul euro-asiatic și vestul euro-atlantic. Toate aceste înțelegeri, disparate sau articulate, explicite sau implicite, au circumscris un „echilibru de putere", respectiv o arhitectură de securitate regională anulată apoi ca urmare a geopoliticii unui Occident care și-a arogat, fără temei, drepturile învingătorului în Războiul rece.

Ceea ce Rusia reclamă azi nu este echilibrul regional de putere, ci dezechilibrul la care s-a ajuns nu din inițiativa ei. Ceea ce Rusia cere azi nu este „schimbarea echilibrului regional de putere", ci „refacerea echilibrului regional de putere". Ceea ce Rusia urmărește azi nu este revizuirea unui status quo ante, ci aplicarea principiului de drept internațional rebus sic stantibus, adică actualizarea și adaptarea vechilor reguli ale jocului în funcție de schimbarea contextului în care ele au fost stabilite inițial; obiceiurile vechi nu mai corespund mediului nou.

Că o face prin război este, o repet, greu de acceptat, dar dacă aceasta este problema, avem și soluția pentru a pune capăt războiului. Miza nu este aceea de a câștiga disputa cu privire la cine are dreptate și cine nu are, ci cum putem ajunge la definirea unei ordini acceptabile tuturor părților interesate, aptă să ne asigure pacea, siguranța, demnitatea și prosperitatea tuturor.

ii. Sfidarea chineză. În ceea ce privește China, lucrurile sunt chiar mai simple. Taiwanul este o parte a Chinei. Acesta este un fapt convenit de decenii bune, pe baza recunoașterii unei realități istorice și geopolitice, la care au achiesat toți membrii ONU. Că SUA dorește ca integrarea efectivă a Taiwanului în ordinea constituțională a Chinei să nu se facă prin forță este justificat și acceptabil, deși tot a amestec în treburile interne ale unui alt stat arată. De aici și până la a susține Taiwanul să se comporte ca stat în stat, până la a-i încuraja și sprijini material independentismul, până la a cenzura orice politică a statului din care face parte cu privire la el și până la a promova politici de natură a împiedica reunificarea efectivă este o distanță greu de parcurs cu încălțările principiilor de drept internațional. China urmărește reunificarea (așa cum au făcut-o Vietnamul sau Germania), iar nu „schimbarea echilibrului regional de putere". Dacă asta modifică anumite raporturi de putere caracterizate tocmai printr-un dezechilibru artificial indus, trebuie văzut ce se poate face spre a se obține securitatea tuturor respectându-se caracterul indivizibil al securității. Să fie oare obiectivul securității SUA mai ușor de atins prin menținerea unei stări de tensiune și a amenințării cu războiul în relațiile chino-americane, sau se poate ajunge mai repede la un sistem de securitate colectivă mai just, mai viabil și mai durabil în regiunea indo-pacifică prin scoaterea Taiwanului de pe agenda contenciosului chino-american?

În acest punct diferența dintre concepțiile lui Henry Kissinger și lu George Friedman apare cu claritate.

Kissinger nu urmărește stabilitatea „fostei Uniuni Sovietice" (culmea este că granițele trasate de Stalin și Hrușciov sunt apărate azi cu sfințenie de SUA, NATO și UE, alături de personalități precum George Soros și George Friedman) și nici stabilitatea conducerii chineze, ca factori de stabilizare regională, prin satisfacerea intereselor lor geopolitice, ci obținerea stabilității la nivel global prin stabilizarea echilibrului dintre principalele puteri (regionale) ale lumii. Este vorba despre împărțirea puterii între diverșii operatori politici participanți la negocieri, pentru ca ordinea universală, convenită între deținătorii fracțiunilor ei (a căror sumă este constantă), să fie garantată de echilibrul acestora, iar nu doar de unul singur, în calitate de unic super actor global, deținător al puterii absolute (care îl va corupe în mod absolut).

Nu se pune problema de a accepta pretențiile Rusiei sau ale Chinei fără discuții, ci de a accepta că Rusia și China au în mod legitim calitatea de negociator, iar revendicările lor se includ în agenda negocierilor, fără ca vreuna să fie a priori înlăturată și fără ca vreuna să rămână în afara compromisului final. Aceasta nu exclude (ba chiar presupune) negocierea în forță, dar exclude pretenția capitulării necondiționate. Negocierea în forță nu este același lucru cu substituirea negocierii prin forță.

Or, George Friedman spune că SUA, superputerea care și-a reluat ascensiunea, inclusiv grație deciziei riscante a lui Vladimir Putin de a trece de la războiul hibrid la cel convențional, nu are nimic de negociat, ci totul de câștigat prin lupta dusă până la victoria finală și totală împotriva celor doi rivali decadenți - Rusia și China.

PREMISE GREȘITE CA SURSĂ A TERAPIEI GREȘITE

Școala de gândire friedmaniană nu se împiedică de ideologii sau de aprecieri justițiariste. Din acest punct de vedere ea se desparte de școala soroșistă și rămâne la realismul politic kissingerian. Aceasta cu un picior. Celălalt picior stă în neo-conservatorismul soților Victoria Nuland și Robert Kagan, care contestă decăderea puterii americane și văd în reafirmarea capacității SUA de a-și impune regulile prin intervenții „transformatoare" (inclusiv și mai ales recurgând la forța armată) pretutindeni acolo unde „tablele legii americane" nu sunt respectate, singura cale pentru apărarea și perpetuarea ordinii mondiale cunoscută ca „pax americana".

După părerea mea, în timp ce Kissinger are ca prioritate edificarea unei ordini mondiale postamericane în care „valorile americane", aflate la temelia „visului american" tradițional (democrație pluralistă, guvernarea legii, drepturile omului universal, comerț liber, echilibrul și controlul reciproc al puterilor), sunt incluse cu prețul renunțării la supremația SUA (la unipolarismul american), Friedman acceptă sacrificarea respectivelor valori ca preț al unei ordini străine modului de viață american dar rămasă sub dominația politică a SUA. Fie ce o fi dar America trebuie să conducă lumea. De ce? Pentru că poate. Și pentru că este mai bine să fii călăreț decât călărit.

Soluția pentru care pledează George Friedman spre a rezolva crizele din Marea Neagră și Marea Chinei nu își are sursa în justețea ideilor, ci în raportul de putere, considerat a fi favorabil SUA. Ea este greșită pentru că premisele ei sunt greșite.

În primul rând, așa cum am mai semnalat, domnul Friedman este convins că după paranteza președinției lui Donald Trump, SUA și-a recăpătat locul în fruntea armatei democrațiilor convenționale (prin „democrații" se înțeleg susținătorii necondiționați sau cei apreciați a fi susceptibili a se comporta ca susținători necondiționați ai agendei geopolitice americane) și se află în situația ca într-un interval de timp scurt să revigoreze economia americană eliminând dependența ei de cooperarea cu economiile statelor „nedemocrate" (acestea sunt cele care practică o concurență comercială dură cu corporațiile americane și contestă supremația puterii americane și a modelului de viață american în lume). Aceasta în timp ce Rusia și China decad, prima sufocată de sancțiunile economice și de izolarea internațională, iar cea de a doua în situația de a-și încetini drastic creșterea economică ca urmare a îngreunării accesului său pe piața americană.

Așa o fi, numai că deocamdată toți economiștii occidentali constată că economia rusă supusă sancțiunilor este în creștere, în timp ce economiile statelor care au sancționat-o răsuflă tot mai greu. Desigur, în timp, tendințele s-ar putea inversa, numai că timpul acționează în favoarea celor obișnuiți cu viața austeră (cum sunt rușii sau chinezii), iar nu a celor loviți de decadența bunăstării (cum sunt americanii și vest europenii).

Pe de altă parte, pe moment, cel puțin, investitorii americani care și-au mutat capitalurile în statele cu mână de lucru ieftină, bariere netarifare joase și impozite mici (precum China), nu arată un mare entuziasm pentru ideea de a se întoarce în SUA ca să facă „America great again". În schimb, chiar și lipsită de piața americană, China are o piață internă uriașă cu o imensă capacitate de absorbție a produselor industriei ei. Poate că la început va fi mai greu, dar apoi obligația schimbării politicilor comerciale va ajuta economia chineză să ajungă la o creștere mai sănătoasă.

E greu de văzut cum se ridică puterea americană când piața mondială, construită potrivit doctrinei americane a liberului schimb, se scindează prin chiar efectul războiului economic escaladat de americani, iar economia mondială se dedolarizează făcând loc rublei și yuanului.

Răspunzând confiscării capitalurilor sale depozitate cu bună credință în băncile occidentale, Rusia confiscă cerealele ucrainene, amenințându-și criticii și oponenții cu „arma grâului" și „strategia foamei". Diferența este că SUA și NATO nu sunt oficial în război cu Rusia, în timp ce Rusia este în război (indiferent ce denumire ar fi dată respectivei operațiuni militare) cu Ucraina, iar prada de război este tradițională. Cât privește înfometarea adversarului, nu numai că este cunoscută în istorie, dar strategia aceasta a fost teoretizată ultima dată de administrația Carter, în timpul Războiului rece, când s-a încercat înlocuirea „amenințării militare" cu „amenințarea alimentară". „Populația civilă face parte din efortul de război al inamicului" - susținea propaganda americană și britanică în 1945 pentru a justifica terifiantul bombardament al pașnicului și romanticului oraș de pe malul Elbei, Dresda. Deci... suntem în grafic. Cine scoate sabia de sabie are parte.

George Friedman are impresia că, sub amenințarea rusă, unitatea NATO s-a consolidat, europenii acceptând din nou tutela americană. Nimic mai fals. Alianța nord-atlantică este mai dezbinată ca niciodată și, în realitate, mai nimeni în Europa nu acceptă conducerea Americii decât din vârful buzelor.

Turcia și Ungaria sunt exemplele cele mai eclatante. Nici Franța nu rămâne în urmă, iar Germania își face liniștită tradiționalul joc dublu, profitând de ocazie pentru a se reînarma cu acordul celui care a pus-o la pământ în ultimele două războaie mondiale. Lucru pe care, altminteri îl face și Japonia. Or, acolo unde banii de pâine sunt dați pe arme, războiul bate la ușă. Iar când poporul vrea pâine și prețul pâinii depinde de cel al petrolului și gazului, guvernele vor fi gata să cumpere petrol și gaz de la cel care îl vinde mai ieftin; altfel, poporul va ajunge să vrea sânge.

Adepții școlii friedmaniene consideră că Washingtonul a repurtat deja o victorie strategică în războiul din Europa, producând o ruptură definitivă între Europa germană și Rusia. Ar fi bine să fie așa, dar tot americanii spun „never say never" („niciodată să nu spui niciodată"). Prea de multe ori în trecut antanta ruso-germană s-a refăcut sub acțiunea necesității ca să credem că Ucraina ar fi fost în măsură să înlăture posibilitatea renașterii ei pentru totdeauna. La fel se pune problema și cu antanta franco-rusă sau cea italo-rusă.

Aceiași politologi friedmanieni subliniază, pe de altă parte, că alianța ruso-chineză scârțâie întrucât China, din motive personale adeptă ferventă a principiului integrității teritoriale, dar mai ales interesată să își continue dezvoltarea economică neafectată de sancțiunile cu care îi amenință SUA pe cei care zădărnicesc aplicarea sancțiunilor adresate Rusiei, s-ar distanța treptat de Moscova refuzând să acorde ajutorul cerut de aceasta. Din păcate, analiști cu o reputație excepțională fac confuzie aici între fermitatea strategică a Chinei (ca și a Turciei sau a Iranului) și flexibilitatea tactică. Tactic, Beijingul va afecta neutralitatea în conflictul ruso-american; strategic va fi alături de Moscova. Ar fi curată sinucidere să procedeze altfel.

După înfrângerile indiscutabile din Irak, Siria și Afganistan, ca să nu amintim de eșecurile din Somalia și Libia, frivolitatea cu care SUA își gesticulează supremația nu face decât să descopere propria-i decadență. O decadență pe care partenerii săi sinceri, precum România, nu pot decât să o regrete, fără a putea, însă, să o oprească.

De aceea, domnul Friedman, notând, probabil, o suspectă inerție politică românească ascunsă în spatele retoricii proamericane, dar și dând curs unei judecăți geopolitice corecte, pornită, îsnă, de la premise incorecte, prognozează că în viitor principalii aliați ai SUA în Europa vor fi Marea Britanie, țările baltice, Polonia și... Ucraina, ultimele două urmând a fi și cei mai importanți operatori politici în sectorul european al noii ordini mondiale americane de după vechea ordine mondială americană. România va rămâne pe tușa marilor jocuri strategice regionale nu numai din cauza erorilor ei cronice de politică externă (asta se va întâmpla oricum), dar și din cauza ridicării Ucrainei, dacă aceasta se va petrece.

Adevărul este că ordinea mondială se schimbă, dar nu cu una tot americană, ci cu alta în care SUA vor avea o influență cu atât mai mare cu cât vor renunța mai repede la ambiția deșartă de a rămâne puterea dominantă într-o lume unipolară. Nu China este puterea decadentă ci SUA. Avantajul Rusiei în raport cu SUA vine din aceea că ea și-a acceptat destinul și tot ceea ce dorește este să câștige bătălia de ariergardă, retrăgându-se ordonat cu focuri rare pe poziții sigure, iar nu legănându-se cu visul de a folosi ariergarda în locul avangărzii defuncte.

Adrian Severin

Comentarii

Adauga un comentariu

Adauga comentariu

Nume*

Comentariu