La olimpiadă, măiestria și performanțele sportivilor au acoperit ecoul grețos al LGBT-ismului

Am privit ieri emoționat, imaginile cu Novac Djokovic, campion olimpic al Serbiei; cele cu marele Nole prăbușit în genunchi la finalul meciului cu Alcaraz, plângând de bucurie și mulțumind Lui Dumnezeu, făcându-și crucea ortodoxă, sub privirile admirative a miliarde de telespectatori de pe planetă, având ca și galerie de forță pe toată durata turneului, soția și cei doi copii minunați ai săi.

Un mic set de imagini dar atât de valoros prin semnificații, încât a reușit să bată prin efecte toată mascarada transumanistă pregătită minuțios, cu care organizatorii ne-au oripilat la deschiderea acestei olimpiade. Și de fapt vorbim doar despre normalitate, Dumnezeu, patriotism, familie. Adică o normalitate pe care marele campion sârb și-a asumat-o în forță și cu prețul multor sacrificii, suferințe, pierderi și umilințe. O lecție simplă dar uriașă prin consecințele ei.

Îmi pare rău pentru cei ce au decis să boicoteze vizionarea olimpiadei din cauza oribilului spectacol de debut. Dacă ar fi urmărit întrecerile ar fi observat însă, forța fizicului și spiritului uman în acțiunile unor mari campioni, a căror principală misiune asumată este să ne demonstreze celorlalți, adică nouă suporterilor, cum ne putem depăși limitele și învinge, cu condițiile necesare de a fi corecți, curajoși, de a nu păcăli lupta și munca.

Pot să vă dau exemple similare cu ale lui Djokovic, aproape din fiecare sport de la Olimpiadă. Am urmărit zilnic eroi, campioni olimpici inclusiv din țări insulare care au doar câteva sute de mii de locuitori, chiar fără tradiție de măiestrie sportivă. Vă dau și exemplul sportivilor noștri de la înot și canotaj, ce au devenit campioni pentru o țară ca România, ce batjocorește sportul în ultimele decenii.

Dar prin Popovici, canotoare și canotori, au reușit să semnalizeze că românii și România n-au murit încă. Și n-au făcut-o oriunde ci pe cea mai importantă scenă mondială de manifestare publică, pentru că de fapt asta este olimpiada. Desigur că trebuie să ne bucurăm, dar să nu ne entuziasmăm.

Olimpiada trece și vor vorbi din nou armele puse la război, de către oculta mondială ce are nevoie de impunerea unui spirit transumanist, pentru ca să-și poată atinge scopurile. Să consemnăm însă marea victorie a normalității în fața acestui spirit transumanist impus prin ideologia LGBT. Campionii sportului ne-au arătat că este posibilă, dar ne-a învățat din nou că se poate obține doar dacă ne asumăm normalitatea, nu oricum, ci prin curaj și prin forță.

Cozmin Gușă