Mărturisesc că am scris, mărturisesc că am trăit!

E, cumva, timpul amintirii. Să gândesc, poate, asemeni lui Pablo Neruda, care și-a intitulat cartea sa de amintiri "Mărturisesc că am trăit". Doar că eu n-am talentul marelui poet, fiind, în general, un ilustru mediocru.

Ca să scriu o asemenea carte, ar trebui să încep cu lămurirea unor cuvinte care, azi, pentru 90% din oameni nu (mai) înseamnă nimic. De exemplu "Ludlow". Un german care inventat o mașină de turnat rânduri cu litere mari. Apoi, ar trebui să lămuresc ce înseamnă "caracterul literei", culegerea, "corpul" literei măsurat în "puncte tipografice". Ar trebui să mi amintesc dulapul cu multe sertare în care se aflau literele culese de cei de la ludlow, și care se numea regal. Apoi, ar trebui să explic ce e acela un "cicero", un "punct tipografic" și un "cvadrat", "zaț" și "albitură"...

Ar fi prea complicat, iar eu sunt - și am fost întotdeauna - leneș. Adică, nu. Doar că m-am obișnuit să fac ceva doar dacă este neapărată nevoie și să aștept întotdeauna până în ultimul moment, doar-doar se va întâmpla ceva care va face să nu mai fie nevoie de ceea ce trebuia să fac.

Totuși, recunosc: în cazul meu, și sunt sigur că și în cele ale lui Rareș Bogdan și al lui Mihai Moga, a fost cazul unui entuziasm de a continua să facem ceva care părea de nefăcut. Să ducem înainte unul din marile brand-uri de presă, ziarul "Ziua". Era, ca și acum, o lume în care presa era ținta urii și invidiei afirmate sau nemărturisite atât a majorității politicienilor, cât și a oamenilor de afaceri. Dar acest entuziasm pare că s-a transmis întregii echipe. Oameni frumoși, băieți și fete, care și au consumat și își consumă viața ca să facă presă. Nu s-au îmbogățit, n-au avere, dar zilnic numele lor apare sub un articol. Cred că e mare lucru...

Până la urmă, un act de curaj și o ardere. Entuziasmul de a publica azi un text, poate extrem de valoros, nesocotind că peste câteva zile era ziua de salarii. Care trebuiau date. Cei mai mulți care lucrează în ceea ce (mai) numim "presă" , nu știu nici azi ce însemna pentru conducerea unui ziar "ziua de salarii"...

Roald Dahl, un mare scriitor și un mare ziarist, spune că nu trebuie să fii niciodată mulțumit de ceea ce scrii. Că trebuie să-ți perfecționezi neîncetat stilul, sursele de informații și de inspirație, să scrii astăzi mai bine decât ieri și mai prost decât mâine. Tot el spune că, și mai și, trebuie să ai o mare disciplină personală. Că ziaristul este un om care lucrează singur, nefiind în serviciul cuiva. Sigur, își vinde scrisul, ca și țăranii cartofii. Să ai umor. Într-o lume tristă, constipată, conflictuală și profund nefericită, jurnalistul trebuie să dea dovadă de umor și să dea curaj celor care îl citesc. Apoi, el trebuie să fie umil. Ziaristul care crede că tot ceea ce a scris este grozav și minunat de obicei se înșală amarnic. Fiindcă ziaristul nu este decât un biet muritor care face multe greșeli, un om obișnuit, nicidecum vreun (semi)zeu.

Personal, n-am fost în stare de nici una din cerințele de mai sus; poate, uneori, am avut umor, iar de multe ori am fost în stare să râd sincer, chiar și de propriile mele prostii.

Personal, nu știu dacă am realizat ceva demn de luat în seamă, ca jurnalist. În schimb știu ce n-am reușit.

Scriam zilele trecute cum că n-am găsit un răspuns mulțumitor la întrebarea "Cum am ajuns să arătăm așa urât ca oameni?".

Nu am aflat de ce suntem atât de vulnerabili în fața pierderilor noastre. N-am aflat de ce, de fapt, nimeni nu se chinuie, într-adevăr, să înțeleagă o altă persoană. Totul e doar o amăgire. Nici de ce, așa cum spunea Alain De Botton, singurătatea e universală și de ce fiecare viață de pe lumea asta are parte cu supra măsură de rușine și de necazuri.

N-am aflat nici de ce lucrurile care ne plac cel mai mult ne duc în tragismul eternului conflict: cum să nu pățim nimic și, totuși, să spunem adevărul fără menajamente și că continuăm să fim liberi? Cum să avem o situație materială bună și, totuși, să nu depindem de nimeni? Cum să mâncăm tot ce ne dorim, cum să lenevim și să ne satisfacem toate poftele sexuale, cum să fumăm cigars cubaneze cu cafea de Guatemala, dar să nu fim păcătoși și grași, ci creștini credincioși, cu o bună imagine? Cum să facem să trăim bine, neatomizați, fără să ne urâm între noi, să avem mulți prieteni în jur, în comunități relativ unite, dar să nu fim amenințați de tributul pe care trebuie să-l dăm acestei societăți? Nimic. Rien. Nada. Nothing.

Probabil că am învățat, totuși, ceva, poate odată cu trecerea anilor, dacă nu mulțumită neapărat "profesiunii" de ziarist: să ținem cont și să ne amintim că "am trăit"! Și, mai ales, să avem o milă din ce în ce mai mare față de condiția umană...

Octavian Hoandră