În lume s-a conturat o linie roşie

În lume s-a conturat o linie roşie. O limită de netrecut în faţa politicii monetare, pe care nicio bancă centrală din lume, nici Fed sau BCE, nu se încumetă s-o încalce. Pentru că riscurile ar fi enorme.

Banca noastră centrală, urmând ceea ce legea îi cere să facă ori să nu facă şi ceea ce îi impun împrejurările, îşi structurează strategiile transformaţionale în trei direcţii interconectate: stabilitatea preţurilor, stabilitatea financiară şi stabilitatea cursului de schimb. Fără conexiuni directe - în aparenţă! - cu creşterea economică. În esenţă însă, pe o planetă tulburată de cea mai puternică inflaţie din ultimele patru decenii, s-a conturat treptat o „linie roşie". O limită de netrecut în faţa politicii monetare, pe care nicio bancă centrală din lume, nici Rezerva Federală a SUA sau BCE, nu se încumetă s-o încalce. Pentru că riscurile ar fi enorme.

BCE mai cu seamă, în faţa actualului ciclu inflaţionist global, a subliniat fără echivoc că a mobiliza arsenalul politicii monetare pentru a calma criza energetică - principala cauză a galopului inflaţionist - ar însemna să facă mai mult rău decât bine. Decizia ce urmează a fi luată, aşteptată cu interes sporit de pieţele financiare şi de băncile centrale din statele membre, fiind legată de o dilemă greu de rezolvat. Pentru că dacă, în cele din urmă, alegerea ar fi să lase dobânda-cheie acolo unde este acum - aproape de zero - ca să nu blocheze creşterea economică, galopul preţurilor ar continua si creşterea economică însăşi ar fi pusă în pericol. Dacă însă, dimpotrivă, ar opta să urce dobânda-cheie dar nu ar obţine efectul scontat - calmarea inflaţiei! - pericolul ar fi dublu: şi dobândă-cheie mare, şi blocaj al creşterii economice.

Ţările europene, spre deosebire de SUA, au moştenit teama de şocurile mişcării preţurilor. Pentru că, de-a lungul istoriei moderne, s-au confruntat de multe ori cu inflaţii dintre cele mai dure. Aşa că, în actuala combinaţie de pandemie, recesiuni şi criză energetică, chiar şi pentru BCE, creşterea economică pare să fi trecut înaintea combaterii inflaţiei. Recesiunile şi inflaţia, două boli specifice crizelor, răspund bine la tratamente diametral opuse. Desigur, în raport cu politica monetară, pentru că altfel şi o boală, şi alta au nevoie să fie susţinute de creşteri economice sustenabile, de bugete si de balanţe de plăţi sănătoase. În raport cu politica monetară însă, potrivit concepţiilor tradiţionale, recesiunea pierde din putere când dobânzile băncilor centrale sunt la nivelul cel mai de jos, în timp ce inflaţia pierde din altitudine când dobânda-cheie urcă. Actualul ciclu inflaţionist global însă, provocat de criza energetică, a făcut ca această concepţie să fie istorie.

În Statele Unite ale Americii, spre deosebire de Europa, focalizarea politicii monetare a băncii centrale este bazată pe un triplu mandat legal: lupta cu inflaţia, cu şomajul si sprijinirea sustenabilităţii creşterii economice. Iar argumentul tare, pe care se sprijină acest triunghi de direcţii de acţiune, este acela că priorităţile economice suferă schimbări de la o etapă la alta, mai cu seamă în vremuri de criză, ceea ce înseamnă că politica monetară nu poate fi direcţionată către un singur obiectiv. Este deci firesc ca, în corelaţie cu priorităţile fiecărei etape, să intervină schimbări de paradigmă si în politica monetară. Deşi inflaţia şi-a arătat dinţii şi în SUA, încă de la începutul anului trecut, actuala echipă de la Fed n-a ezitat să-şi axeze intervenţiile pe unul dintre principalele obiective ale economiei americane: protejarea pieţei muncii. Iar motivaţia preşedintelui său, Jerome Powel, nu lasă loc niciunei alte interpretări. Îl citez: „Ceea ce întreprindem reflectă viziunea noastră că o piaţă solidă a forţei de muncă poate fi susţinută fără a genera o explozie a inflaţiei".

Cum însă evenimentele l-au contrazis, inflaţia în creştere amintindu-le americanilor de anii 1970, Fed şi-a propus ca, începând din această lună, să urce de patru ori dobânda-cheie până la sfârşitul anului curent. Evident, pentru ca să-i dea în cap inflaţiei.

La ora la care apare acest comentariu, măsurăm încă acţiunile întreprinse şi efectele lor în raport cu starea financiară a ţării în contextul actualei crize geopolitice. Faptul că, în februarie şi martie, statul român a rambursat în condiţii normale două mari împrumuturi este un motiv de consolidare a încrederii pieţelor financiare. Piaţa valutară este stabilă, cursul de schimb la fel, sistemul bancar are cei mai buni indicatori din decembrie 1989 încoace iar tensiunile de la casele de schimb valutar, după o scurtă perioadă de agitaţie, a încetat. Creşterea preţurilor, cu o rată anuală de 8,53 la sută, continuă să fie sub nivelul inflaţiei din zonă. Banca centrală are deja o bună experienţă în confruntarea cu acest fenomen. Reperul îl constituie o etapă de mai mulţi ani, cuprinzând trimestre bune de dezinflaţie, lângă mai multe trimestre de inflaţie negativă, urmate de inflaţie, de deflaţie şi, acum, din nou de inflaţie. Un timp în care BNR, indiferent de fluctuaţiile preţurilor între plus-minus-plus, a menţinut dobânda-cheie la nivelul pe care l-a considerat adecvat pentru fiecare etapă în parte. Şi a făcut-o rezistând presiunii din spaţiul public, insistenţelor unor grupuri de afaceri şi ale unor analişti care luau în calcul drumul ales de Banca Centrală Europeană si de alte bănci centrale din Europa, cel al dobânzilor coborâte către nivelul zero, şi în consecinţă cereau să le urmăm exemplul.

Anii invocaţi ne-au lăsat o zestre importantă: o experienţă acumulată în condiţii reale, într-o lume în care mari bănci centrale, în împrejurări economice diferite de ale noastre, au socotit că fac bine „ieşind din normalitate" şi alunecând cu dobânzile de politică monetară spre zero. Banca noastră centrală, în împrejurările date, s-a văzut obligată să recurgă la un „arbitraj riguros": să facă o politică monetară în acord cu realităţile concrete ale României şi, totodată, să nu se distanţeze periculos de ceea ce fac alte bănci centrale. Acum, în împrejurări noi, într-un context inedit care impune măsuri inedite, analizele au indicat imperativul revenirii la ceea ce am învăţat deja în anii 2015-2017: un nivel al dobânzii de politică monetară real-negativă. Pentru acest moment! Căci opţiunile rămân deschise.

Adrian Vasilescu