NATO după NATO. Cu ce ne-am ales?!

Concluziile nu sunt premature. Fie ele și parțiale. Putem să ne întrebăm, pe bună dreptate, cu ce ne-am ales. Ce beneficii ar putea să aibă România, ca rezultat al dezbaterilor care au avut loc la ministeriala NATO precum și în cadrul Aspen? Crește sau nu crește securitatea noastră la frontieră? Cu ce preț? Cine plătește prețul? În ce condiții se lărgește NATO? Are Republica Moldova vreo șansă reală? Se văd la orizont zorii unui armistițiu sau a unei păci?

Cu certitudine, din punctul de vedere al imaginii publice, al imaginii noastre pe plan internațional, România are mult de câștigat în urma celor două evenimente mari de la București. Evenimente în epicentrul cărora, trebuie spus, a știut să se plaseze cu succes și cu o bună prestație președintele Klaus Iohannis. Importanța țării noastre pe plan internațional crește, chiar și în condițiile în care ne menținem statutul de colonie și refuzăm să ne promovăm valorile suveranității. Ce se întâmpă însă dincolo de acest câștig de imagine?

Am reținut câteva expresii, cum ar fi „interoperativitate", „coordonare", „prepoziționare" și „întărirea masivă, prin militari străini, a apărării din România". Toate aceste expresii, concepte utilizate la această întâlnire lărgită a miniștrilor Afacerilor Externe din statele NATO, cuprind în substanța lor unele concluzii parțiale, care nu ne avantajează deloc. Afirmând cu toată franchețea că am apreciat poziția președintelui Klaus Iohannis, care s-a exprimat clar, concis și mai ales sincer, neferindu-se să sugereze un anumit grad de dezamăgire, de deziluzie, mă simt obligat să ajung la câteva concluzii.

Prima și cea mai importantă este că, de la summitul de la Madrid până la aceste importante întâlniri de la București, mare lucru nu s-a schimbat în modul în care este coordonată politica NATO. Președintele României a tras chiar un semnal de alarmă legat de acest aspect. Referindu-se la coordonare, s-a concentrat, pe bună dreptate, asupra planificării unor operațiuni de apărare în situații limită. Înțeleg că la Madrid s-a decis să fie elaborat un scenariu detaliat în legătură cu modul în care aliații de pe flancul de est - și acum mă refer în special la flancul din România - vor fi capabili să reacționeze cu promtitudine, în mod eficient și coordonat.

Nu s-a întâmplat acest lucru. Ceea ce l-a determinat pe Klaus Iohannis să insiste asupra faptului că nu ar fi bine ca un eventual atac al forțelor armate ale Federației Ruse să ne ia prin suprindere și abia ulterior să stabilim de comun acord, cu toate statele NATO, cum anume, în ce fel și în ce măsură vom acționa. Un asemenea scenariu, în diverse variante, trebuie să existe, să fie bătut în cuie și aprobat din timp de către toate statele NATO.

Altfel, putem fi luați într-adevăr prin surprindere. Insistența pe acestă temă a președintelui României este de rău augur. Înseamnă că, la nivel înalt NATO, capătă din ce în ce mai multă concretețe pericolul ca Vladimir Putin, simțindu-se încolțit, încercând să recupereze ceea ce a pierdut sub aspectul prestigiului și rolului de care Kremlinul dispunea în plan internațional, să recurgă la o soluție disperată. Într-o asemenea eventualitate, este de înțeles de ce este necesară o mai mare interoperativitate și o mai bună coordonare între contingentele de militari desantate în România și de ce asemenea unități militare trebuie prepoziționate, pentru a răspunde cât de cât cu succes eventualității unui atac.

Oficial, cetățenii României sunt informați că, în România, totalul trupelor străine dizlocate se ridică la 5.000 de militari. Neoficial, circulă informația că solicităm cu insistență Statelor Unite să ne trimită încă 3.000 de militari. Să spunem că, în final, una peste alta, am ajunge la 10.000 de militari străini, care vor trebui să coopereze ceas între ei și la care am putea adăuga, ținând cont de lungimea uriașă a frontierei noastre cu Ucraina și cu Republica Moldova, care este prima expusă, maximum 20.000 de militari români bine antrenați și concentrați în zona Dobrogei. Este puțin. Este prea puțin.

Am mai aflat pe parcursul dezbaterilor că propaganda occidentală ne-a dezinformat, insistând asupra faptului că Federația Rusă nu mai dispune de suficiente obuze și rachete și că trebuie să recurgă la fel de fel de improvizații. Acum a reieșit că este pregătită cu minimum opt mii de proiectile noi de acest fel. Cu ajutorul cărora poate spulbera și ceea ce a mai rămas viabil din utilitățile Ucrainei, în special cele energetice, urmând ca, în perioada următoare, să-și concentreze bombardamentele asupra sistemului bancar.

În aceste condiții, NATO este, cel puțin până acum, incapabil să ia o decizie importantă. Insistând asupra întăririi capacității de apărare a Ucrainei, statele NATO, în frunte cu Statele Unite, refuză să pună la dispoziția forțelor armate ale acestui stat mijloacele necesare pentru a putea întreprinde operațiuni preventive, atunci când este cazul, pe teritoriul Federației Ruse, lovind bazele de aprovizionare, bazele militare, depozitele de muniție și de carburant. Războiul de uzură se poate prelungi, mărind exponențial costurile aferente.

Iar dacă ne referim la costuri, să reținem că decizia statelor NATO este ca România și Franța să asiste din punct de vedere financiar Republica Moldova, în ceea ce ne privește suportând exclusiv 85% din aprovizionarea cu energie, plata făcându-se „pe caiet", cum inspirat s-a exprimat Cozmin Gușă. Adică pe datorie. O datorie care nu se va ști dacă și când va fi plătită. Mai grav este că decizia NATO vizează și aprovizionarea Ucrainei cu energie electrică, tot de către România și tot pe caiet.

Noi ne-am pus speranța că sosirea domnului Blinken la București, cea mai importantă vizită a unui înalt demnitar din Executivul american din ultima vreme, ar putea să se soldeze cu o promisiune fermă vizând ridicarea vizelor pentru românii care călătoresc în Statele Unite. Nu a fost să fie așa. Și este absolut umilitor ca, în condițiile în care oficial suntem catalogați drept unii dintre cei mai importanți parteneri strategici ai Statelor Unite, să nu beneficiem de un drept elementar, care ne poate aduce numeroase foloase, inclusiv în ceea ce privește intensificarea cooperării economice și culturale, în măsura în care alte state, inclusiv din Europa centrală și de est, beneficiază de această posibilitate.

Și, pentru moment, o ultimă observație. Dată fiind precaritatea armatei române, a cărei înzestrare și instruire a fost neglijată vreme de trei decenii, în care a fost pusă la pământ și industria noastră de apărare, este evident necesar ca, în condițiile în care suntem amenințați la frontieră cu un asemenea pericol major, să primim întăriri substanțiale, inclusiv prin desantarea unui mare număr de militari din statele aliate. Securitatea unui stat înseamnă costuri. Pe care suntem gata să ni le asumăm. Eu, ca cetățean, sunt de acord să facem în acest sens sacrificiile necesare. Dar nu suntem de acord să nu știm în ce constau aceste sacrificii.

Este nevoie de o transparență, pe care președintele României, Guvernul României și NATO ca organizație nu o asigură. Vreau să știm cu toții cât ne costă și cât ne vor costa în viitor militarii străini staționați pe teritoriul României. La fel cum era legitim să știm dacă am ajutat în vreun fel sau altul sub aspect militar forțele armate ale Ucrainei. Autoritățile de la București au fost din această perspectivă impenetrabile. A fost nevoie de această întrunire NATO, pentru ca ministrul de Externe al Ucrainei să mulțumească României pentru că, dincolo de ajutorul umanitar, noi am acordat și un substanțial ajutor militar. Oare în ce o fi constat? Mă întreb și întreb, ținând cont de faptul că industria noastră de apărare nu este astăzi capabilă să producă nici măcar praf de pușcă.

Sorin Roșca Stănescu