NATO îşi anunţă disponibilitatea la dialog cu Rusia. Vor fi discuţii sau negocieri de criză?

Primul semnal că ar putea exista o oarecare rază de speranţă în detensionarea relaţiilor SUA/NATO/Rusia vine din partea NATO: un purtător de cuvânt al Alianţei a anunţat că Secretarul General doreşte convocarea Consiliului NATO-Rusia pe 12 ianuarie, în prima parte a unei reuniuni de două zile a şefilor militari din cele 30 de ţări chemate să discute problemele urgente de securitate continentale şi din spaţiul euroatlantic extins.

Asta în contextul în care, de partea cealaltă, avem cele două documente transmise de Federaţia Rusă către SUA şi NATO, fiecare conţinând un set de cereri maximale, unele imposibil de imaginat ca fiind acceptabile de către occidentali, dar deschizătoare de drum pentru ceea ce ar putea fi un proces complex de discuţii, apoi de negocieri aprofundate şi, în final, un mai demult anunţat Summit pe modelul şi importanţa celor de la Ialta şi Malta. În plus, ca un prim răspuns instantaneu din partea ruşilor, a venit acum anunţul că retrag 10.000 dintre militarii deplasaţi la graniţa cu Ucraina.

Deocamdată trebuie însă să vedem dacă reuniunea de la Bruxelles chiar va avea loc, prima de acest fel după o perioadă de doi ani şi jumătate, Moscova întreţinând încă dubiul, afirmând doar că studiază problema şi utilitatea formatului şi conţinutul agendei întâlnirii. Mesaj că situaţia rămâne fluidă şi s-ar putea ca doar anunţul unei reuniuni cu NATO fără dublarea programului cu negocierile directe cu partea americană pe cererile conţinute în cel de-al doilea document transmis de ruşi, să fie un posibil succes de etapă, dar să nu fie în acord cu ce vrea Moscova, adică demararea negocierilor propriu-zise.

De discutat se pot discuta foarte multe, dar ce anume va fi acceptat ca listă de subiecte realmente negociabile şi care vor fi socotite drept "linii roşii" şi, în fine, care vor fi puse pe lista scurtă a temelor intangibile? Dintre toate, acestea ultimele sunt cele mai grave şi, ca dovadă, ascultaţi cu atenţie retorica furibundă pe tonuri din ce în ce mai grave şi ameninţătoare din acest moment.

Desigur, retorica de acest gen, acum ca şi în perioada Războiului Rece, este în sine folosită ca un element care însoţeşte politica de disuasiune, arătând că fiecare dintre părţi este mereu gata să folosească forţa armelor în caz asta ar rămâne singura opţiune. Sigur că nimeni nu vrea asta, desigur că în acest moment costurile combinate ale pandemiei, crizei economice şi sociale combinate cu cele ale unui conflict militar "cald" pe zone largi ar fi enorme şi cu consecinţe cumplite pentru dezvoltarea pe decenii (cel puţin) a unor popoare întregi. Sigur că mai vechile mecanisme de detensionare încă mai funcţionează, sunt scoşi de la naftalină cei care au negociat procesul de la Malta, se repun în metereze grupele de negociatori profesionişti şi se speră că minunea se va produce din nou.

Dar se şi iau precauţii de ordin diplomatic ofensiv, previzibile şi cu un sunet de clopote chiar îngrijorător. În acest sens şi în această cheie, să lecturăm mesajul dat zilele trecute de Mihail Gorbaciov (foto sus), artizanul căderii universului comunist din partea noastră de lume, într-un interviu dat pentru RIA Novosti cu ocazia aniversării momentului de la 25 decembrie 1991, momentul când şi-a dat demisia din funcţia de Preşedinte al URSS, doar la câteva zile după ce liderii din Belarus, Rusia şi Ucraina afirmaseră că URSS înceta să existe ca stat. Ce spune el?

Zice că Statele Unite au devenit „arogante şi auto-suficiente" şi „s-a instalat un sentiment de triumf în Occident, în special în SUA. Au devenit aroganţi şi auto-suficienţi, declarându-şi victoria în Războiul Rece, iar acum învingătorii au decis să clădească un nou imperiu" după prăbuşirea URSS. I-a acuzat din nou pe occidentali că nu respectă nimic din agajamentele directe luate în timpul negocierilor din Malta şi din multiplele asigurări date Moscovei în perioada de dinainte şi după reuniunea respectivă, atunci când l-au asigurat că NATO avea să se oprească la graniţa de est a fostei RDG, devenită acum parte din Germania reunită. "Cum ai putea să te bazezi pe relaţii egale cu SUA şi Occidentul atunci când te afli într-o asemenea poziţie?" - se întreba Gorbaciov.

Simple amintiri nostalgice despre timpuri şi glorii trecute? Nu cred, din moment ce Putin însuşi, exact pe această linie de revendicări, a spus că prăbuşirea imperiului sovietic a fost cea mai mare catastrofă din istoria ţării. Chiar dacă a propus negocieri, a mai spus el într-un interviu dat pentru televiziunea de stat şi difuzat pe 26 decembrie, că îşi păstrează toate opţiunile deschide în cazul în care Occidentul nu răspunde cererilor ruseşti: acţiunile ar putea fi "diverse, depinde de opţiunile pe care mi le prezintă experţii militari".

Dimitrii Peskov, purtătorul de cuvând al Kremlinului, trimite şi el un semnal în aceeaşi linie deschis-ameninţătoare: "În ultimele două decenii, chiar şi mai de mult timp, ne-au înşelat în mod metodic şi, ca rezultat, ne aflăm acum într-o situaţie în care securitatea noastră este ameninţată... Ne aflăm sub ameninţarea extinderii infrastructurilor politice şi militare ale NATO înspre frontierele noastre" a spus Peskov, adăugând că această chestiune a devenit o problemă de viaţă şi moarte pentru Rusia.

Discuţiile de la NATO se anunţă extrem de complicate şi sensibile doarece, dacă problemele sunt puse astfel de ruşi, Alianţa va trebui să spună foarte clar - şi aceasta este miezul inconfortabil al negocierii, al oricări negocieri - dacă va fi dispusă să anunţe stoparea procesului primirii Ucrainei şi, prin extensie, a altor ţări din fosta URSS, următoarea pe listă fiind Georgia.

Oare o va face, oferind astfel Moscovei o victorie diplomatică şi militară de dimensiuni geopolitice? Va adopta o soluţie de mijloc, adică prelungirea statutului actual al celor două ţări în raport cu NATO, dar autorizând - cum fac americanii - livrări de armament şi echipamente, în acord cu ce s-ar putea decide în finalul negocierilor anunţate acum?

Sau, dimpotrivă, NATO va lua decizia de intra direct în spaţiul cu foarte mari potenţialilităţi rapid-conflictuale, cu perspectiva angajării directe de forţe militare ca răspuns al cererii de ajutor ucrainiene? Răspunsul este neclar, căci americanii nu vor trimite trupe în Ucraina şi atunci greul acţiunilor care să implice trupe la sol va reveni unor alte state din Alianţă, cu costurile umane şi materiale inerente şi asumate ca uriaşe.

Problema, înainte de a deveni strict militară, ţine de deciziile politice care să lămurească dacă este cazul ca părţile să deschiă negocieri asupra hărţii de putere de pe teritoriul despărţit acum de frontiera pe care ne aflăm şi noi. Pe fond, marea întrebare nu ţine în primul rând de Ucraina, Georgia sau de R.Moldova, ci de acceptarea ideii că a venit momentul în care să se rediscute asigurările şi reasigurările de securitate de după cel de-al Doilea Război Mondial şi ceea ce a fost finalizarea, destul de grăbită şi formală, a Războiului Rece.

Există un acord prealabil că, fără asta, orice negocieri vor avea valoarea unui fum risipit oricând de curente contrare? Cred că da, căci exemplul tragediei din Orientul Apropiat este o lecţie mereu în amintirea liderilor politici, iar umbra Chinei începe să se întindă tot mai departe. Urmează negocieri de pace?

Să sperăm că aşa va fi. Deocamdată, să notăm decizia britanicilor care, prudenţi, evaluează acum scenariile optime pentru evacuarea de urgenţă a instructorilor lor militari trimişi să-i ajute pe ucraineni în cadrul Operaţiunii Orbital, asta dacă lucrurile se încing şi ruşii ar invada Ucraina, aşa cum relatează colegii ucraineni citând surse bine informate. Toată lumea se pregăteşte pentru orice. La un moment dat, când se vor decide definitiv lucrurile, veţi vedea că vom avea şi noi o poziţie decisă şi curajoasă.

Cristian Unteanu