Îngerii și demonii social media

Unul din lucrurile pe care le-am constatat din ceea ce eu consider a fi umila mea experiență de viață este că ne lăsăm foarte ușor amăgiți de aparențe. Evident, acest fapt a luat amploare în mediul virtual, pe rețelele de socializare.

Vă dau un exemplu concret: Am cunoscut oameni care pe social media păreau, vorba aia, îngeri, domnule, pâinea lui dumnezeu, cum s-ar zice. Mult "pă zen", calzi, flower power, cu simțul umorului, principiali, sclipitori, oameni faini. Numai că, în realitate, am fost dezamăgit să constatat că ei sunt "decât" fix pe dos față de ceea ce afișează pe aici: Stresați, judicativi, agresivi, clevetitori, țâfnoși, enervanți.

Pe de altă parte, mai sunt și din ăștia ca mine, care aleg voit să-și exacerbeze defectele în mediul virtual, să se afișeze ca cinici, aroganți, să exagereze în expunerea trăsăturilor negative în detrimentul celor pozitive. Să pară, pentru unii, oameni din ăia nașpa în mediul virtual, iar atunci când îi cunoști să constați cu surprindere și o ușoară plăcere că sunt, totuși, mai puțin căpcăuni decât insistă să pară.

După ce am fost invitat la diverse emisiuni și podcasturi, ori după întâlniri tete-a-tete, mi s-a spus de foarte-foarte multe ori, de către persoane care mă știau doar de pe feisbuci, că "din postări păreai altfel", prin acest "altfel" înțelegându-se că, în mintea lor, mă vedeau un Scaraoțschi acrimonios, gata oricând să arunce cu diatribe caustice în stânga și în dreapta din orice motiv minor, ba că ciorba e prea caldă, ori că vinul e prea rece.

Sigur, în cazul meu am recunoscut că adesea îmi place să exagerez aici, fie pentru efectul dramatic, fie pentru a amplifica dezbaterea ori a stârni controverse (na, ce să fac, am o condiție medicală rară din cauza căreia, dacă nu primesc constant multă atenție, sucomb), iar cei care mă cunosc știu că ce expun virtual nu e totdeauna totuna cu ce gândesc/fac sau sunt. Nu în sensul că ar fi complet diferit, ci că uneori exagerez voit. E un rol.

Însă, dacă mă întrebați pe mine, e mai benefic ca cei din jur, să vă perceapă într-un mod negativ, iar apoi să-i impresionați plăcut, decât să pățiți ce am pățit eu cu anumiți oameni pe care îi admiram prin prisma imaginii virtuale, imagine care, am constatat apoi, e complet în răspăr cu personalitatea lor autentică.

Dacă majoritatea are o părere proastă despre tine, de acolo nu ai cum să scazi, doar să crești. Dacă oamenii se așteaptă la tot ce e mai rău din partea ta, poți să-ți exerciți libertatea (de gândire, de exprimare) fără teama de a fi criticat/blamat/pus la zid. În schimb, când e invers, riști să dezamăgești mult mai repede.

Da, toți avem măști sociale, unii se străduiesc să fie mai nu știu cum, însă, pentru a vă feri de dezamăgiri, din umila mea experiență de viață vă ofer sugestia asta: Feriți-vă de oamenii care vă par a fi perfecți, de vieți perfecte și lumi perfecte. De pudibonzi, de ăștia care se vexează ușor, care tresar când văd limbaj frust - vreo pulă scăpată pe undeva-, de femeile care nu se afișează altfel decât cu un strat gros de machiaj și de bărbații care par atât de gentlemani încât e evident că e "to good to be true".

Prefer să stau în preajma cuiva care spune sincer "sunt o jigodie, băi, și sunt mândru de asta", decât în proximitatea unuia/uneia care îmi explică pe social media ce cool e să fim zen și toleranți și blânzi și, în realitate, mătură podelele cu toate princpiile astea, apoi le lustruiește folosindu-i pe post de mop tocmai pe oamenii care chiar cred în ele și acționează în conformitate cu ele.

Dinu Popescu