O biserică pentru o națiune

Acum 100 de ani, la 4 februarie 1925, Biserica Ortodoxă Română a desăvârșit lungul drum al națiunii române spre unitate, prin ridicarea la rangul de Patriarhie. Trei săptămâni mai târziu, la 25 februarie, regele a promulgat legea pentru înființarea Patriarhiei. Acel act a fost încoronarea efortului de clădire a unei națiuni unitare, aflată în granițele unui stat național. Tocmai de aceea, indiferent ce se va întâmpla anul acesta, 2025 trebuie să rămână Anul Centenar al Patriarhiei Române.

Din nefericire, unirea ortodocșilor români avea să nu fie încă deplină, deoarece jumătate dintre ortodocșii transilvăneni rămâneau în unire cu Biserica Romano-Catolică, sub denumirea de Biserica Unită cu Roma (Greco-Catolică). Această scindare s-a sfârșit formal, printr-o decizie politică și contestată, în 1948, pentru a redeveni efectivă pentru aproape 200.000 de români după revoluția din 1989.

Cu doar 6 ani mai devreme avusese loc integrarea Bisericii Ortodoxe transilvănene în Biserica Ortodoxă Română.

La 23 aprilie 1919, Sfântul Sinod episcopal al Mitropoliei Ardealului (compus din Ioan Papp al Aradului - care era și locțiitor de mitropolit - și dr. Miron E. Cristea al Caransebeșului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod din București, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș a devenit parte integrantă a Bisericii mame din România Mare.

Cu șapte ani înainte se reunise cu trupul Ortodoxiei naționale și Ortodoxia basarabeană. Practic, întreaga națiune ortodoxă, mai puțin episcopiile greco-catolice, erau reunite într-o unică Biserică națională.

Acum 140 de ani, la 25 aprilie 1885, patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea acordase recunoașterea autocefaliei Bisericii noastre, oficializând și din partea Constantinopolului ceea ce românii oricum înfăptuiseră la 1872, atunci când Biserica Ortodoxă Română a luat ființă prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și a Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol.

De fapt, statul român (pe atunci Principatele Unite) prin domnitorul Alexandru Ioan Cuza decisese unificarea celor două mitropolii încă din 11 ianuarie 1865, atunci când a fost desemnat primul mitropolit primat, Nifon Rusailă.

Unificarea provinciilor românești, în urma Convenției de pace de la Paris (care a pus capăt războiului din Crimeea) se făcuse cu participarea activă a celor două mitropolii, de la București și Iași. Mitropolitul Nifon Rusailă a făcut parte, ca reprezentant al clerului, din Divanul ad-hoc al Țării Românești, adunarea consultativă convocată la 8 octombrie 1857 prezidând lucrările acestuia.

Printre hotărârile adoptate sub conducerea mitropolitului Nifon în anul 1858 regăsim câteva dintre actele capitale care au precedat Unirea, precum reluarea vechilor capitulații dintre țările române și Înalta Poartă, din 1393, 1460, 1513 și 1634, care prevedeau că acestea sunt teritorii neocupate și independente, dar și convocarea unei Adunări obștești pe o bază electorală „după datinile cele mai vechi ale țării", unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România, principe străin cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai cărui succesori să fie crescuți în religia țării și altele. De asemenea, Nifon Rusailă a prezidat și Adunarea electivă a Ţării Românești, care l-a ales domnitor pe Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859.

Și la Iași, Divanul ad-hoc a fost prezidat de mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu. Acesta, în 1857, împreună cu tot clerul moldovean, s-a opus lui Nicolae Vogoride, acţiunea sa având drept urmare anularea alegerilor măsluite de caimacam. Sub conducerea sa, a avut loc alegerea drept domnitor al principatului Moldovei a lui Alexandru Ioan Cuza (la 5 ianuarie 1859), premisă a marelui act al Unirii Principatelor prin alegerea aceluiași domnitor și la București, în 24 ianuarie 1859.

Divanul ad-hoc de la Iași a avut în componența sa 8 reprezentanți ai clerului, adică o zecime din cei 85 de membri, în vreme ce Divanul de la București a avut în componență tot o zecime din cei 100 de membri.

Este, deci, cât se poate de clar că Unirea principatelor, de la 1859 s-a făcut cu sprijinul Bisericii Ortodoxe, mitropoliţii de la Iași și București având un rol imens în adunările elective.

În luna martie 1857, se constituie la București și Iași cele două Divanuri ad-hoc. Caimacan al Moldovei fusese numit, din luna februarie, Nicolae Conachi-Vogoride, un personaj total ostil Unirii. Acesta are ideea proastă de a falsifica listele electorale, în vederea fraudării alegerilor pentru Divan. Să nu uităm că Vogoride fusese numit caimacam de Înalta Poartă tocmai pentru a „controla" alegerile pentru Divanul ad-hoc al Moldovei, care ar fi trebuit să fie o adunare „reprezentativă" a tuturor păturilor sociale, care urma să decidă prin vot dacă este sau nu oportună unirea cu Țara Românească.

Ca orice pion folosit de puterile străine pentru supunerea unei națiuni, Vogoride s-a grăbit să-și anunțe patronii (Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic) despre năzdrăvănia făcută, adică despre falsificarea listelor electorale. Ghinion, însă, chiar soția acestuia, Cocuța, descoperă dovezile documentelor falsificate și le înmânează liderilor unioniști, care le predau, la rândul lor, trimisului francez de la București. Acesta, mai departe, le-a trimis în Franța, fiind publicate în ziarul „L'Etoile de Danube", de unde au fost imediat preluate și de alte ziare, provocând un imens scandal la nivel european. Ca urmare, reprezentanții diplomatici ai Franței, Rusiei și Regatului Sardiniei la Istanbul au adresat sultanului, la 16 iulie 1857, o notă de protest în legătură cu falsificarea alegerilor pentru Divanul ad-hoc din Moldova, cerând anularea lor. Presiunea diplomatică europeană asupra sultanului are efect, astfel încât, în urma unei înțelegeri dintre Napoleon al III-lea al Franței, regina Victoria a Marii Britanii, regii Prusiei și Sardiniei, precum și a țarului Rusiei, cunoscute sub „Compromisul de la Osborne", Poarta Otomană a dispus anularea rezultatelor alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei ce urmau să aibă loc la 12 august 1857, fiind organizate noi alegeri șase zile mai târziu.

Alegerile din 18 august, de data aceasta corect organizate, au fost câștigate detașat de tabăra unionistă.

Oamenii de știință de la Laboratorul de Biometrie Forestieră din cadrul Facultății de Silvicultură a Universității „Ștefan cel Mare" din Suceava au demonstrat că biserica din lemn de la Putna este cea mai veche din România. Lemnul de stejar care a fost utilizat la construcția bisericii datează de la începutul secolului al XV-lea, adică din anii 1400. Între grinzile analizate, cercetătorii au identificat și una datând de la 1295. Foto: Forestmania

Dar cum a ajuns Cuza să fie ales domnitor? Ei bine, acesta a avut curajul de a demisiona, din funcţia de pârcălab al ţinutului Covurlui, în semn de protest faţă de falsificarea listelor electorale, prin omiterea de pe acestea, a unioniștilor cunoscuți. Motiv pentru care colonelul Cuza a fost numit în fruntea armatei de căimăcănia tripartită a Moldovei, devenind coleg de „guvern interimar" cu Alecsandri (afaceri străine) și Ioan Cantacuzino (finanțe), după ce fusese ales și deputat, reprezentând orașul Galați. Și iată cum, încercarea lui Vogoride de fraudare a alegerilor din 1857 a produs, în Moldova, o contrareacţie atât de puternică încât a măturat cu totul regimul pro-otoman și anti-unionist. Și pentru că, la fel ca în zilele noastre, cel mai de încredere instituții erau Armata și Biserica, reprezentantul armatei a fost ales să devină principe al Moldovei, urmând să fie desemnat, câteva săptămâni mai târziu și principe al Țării Românești.

După entuziasmul inițial al Unirii, administrarea Principatelor Unite avea să îl aducă, imediat, pe Cuza în conflict cu ceilalți lideri ai actului din 1859. Atât faptul că noile politici trebuiau finanțate, cât și atitudinea profund ostilă clerului a celui mai de încredere aliat al lui Cuza, Mihail Kogălniceanu.

Atitudinea personală a lui Cuza față de Biserică este contradictorie, dar este clar că nu s-a sfiit să o îngenuncheze de multe ori.

A început bine, cu o lege care prevedea obligativitatea limbii române la slujbe, a înființat o nouă episcopie, a Dunării de Jos, s-a îngrijit de seminariile teologice și a susținut puternic autocefalia. Dar nu s-a putut abține de la a privi la averea Bisericii ca principala sursă de venit pentru statul român și pentru politicile sale sociale, mai ales că Biserica deținea, atunci, aproape un sfert din terenul agricol al țării.

Conflictul cu mitropolitul Moldovei, înfocatul unionist Sofronie Miclescu, a venit repede și iremediabil: în vara anului 1859, averile mănăstirilor chinoviale (Neamț, Secu, Agapia, Văratec, Adam și Vorona) au fost trecute în administrarea Ministerului Cultelor. Totodată, s-au desființat atelierele mănăstirești și s-au confiscat de către stat tipografiile de la Neamț și de la Mitropolie.

La 19 octombrie 1860, Cuza a impus o lege, doar în principatul Moldova, prin care se instituia un impozit de 10% asupra venitului net al „proprietăților nemișcătoare [...] ale mitropoliilor, episcopiilor, mănăstirilor închinate și neînchinate cu metoacele lor, ale chinoviilor mănăstirilor și bisericilor de sub diferite tutele, [...] al seminariilor, precum și al oricărui alt așezământ de binefacere", lege care, din 31 martie 1862, s-a extins și în Țara Românească, după 24 ianuarie 1862 având deja o singură țară, cu un singur parlament și cu o singură lege.

Tot la 19 octombrie 1860, Consiliul de miniștri din Moldova a hotărât ca veniturile mănăstirilor să nu mai intre în așa numita „Casă Centrală", ci direct în vistieria țării, adică la Ministerul de Finanțe. Mitropolitul Sofronie nu putea să accepte un asemenea atac asupra autorității Bisericii și , mai ales, o astfel de ingerință. Mai ales că guvernul confisca biserici mănăstirești pe care le transforma în biserici de mir, încălcând independenţa Bisericii. Ca urmare a revoltei mitropolitului de la Iași, acesta a fost destituit, la 9 noiembrie 1860, și abia în ianuarie, Sofronie Miclescu demisionează, distrus fiind de conflictul cu guvernul. De altfel, nici mitropolitul nu a mai trăit decât câteva luni, dar și guvernul Kogălniceanu a căzut, la mijloc de ianuarie 1861, ca urmare a violentului conflict cu Biserica. Cuza nu va mai accepta un nou mitropolit la Iași până în 1865.

Dar problema care l-a adus pe Cuza (secondat permanent în acest efort de Kogălniceanu) în conflict deschis cu Biserica a fost secularizarea averilor mănăstirești.

Pe scurt, problema era următoarea: de-a lungul timpului, multe dintre averile mănăstirești fuseseră „închinate" mănăstirilor de pe Sfântul Munte Athos, în sensul în care, sumele rezultate din veniturile exploatării averilor mănăstirilor românești, urmau să se verse către diversele locașuri din Athos, după ce se asigurau respectarea obligaţiilor prevăzute de ctitori: întreținerea de spitale sau aziluri sau de școli, acordarea de milostenii, precum și întreținerea mănăstirilor, dar și a celor care locuiau acolo. Numai că, odată cu trecerea timpului, obligaţiile locale (din principate) au fost neglijate, întâietate căpătând mănăstirile grecești, sprijinite și de Imperiul Otoman, dar și de Imperiul ţarist.

Într-un raport întocmit în 1858 de reprezentanții celor șapte mari puteri europene trimiși în Principate, se scrie, negru pe alb, că în mănăstirile închinate către Sfântul Munte aproape nici nu mai exista viață monahală și toate veniturile lor, considerate extrem de mari, erau întrebuințate de egumenii greci aflați în fruntea lor sau erau trimise la așezămintele sfinte din Athos. Raportul sublinia și faptul că mănăstirile respective se sustrăgeau sistematic de la obligația de a se reface bisericile și de a întreține școli sau spitale.

Raportul respectiv a fost luat în discuția reprezentanților celor șapte puteri, iar prin „protocolul XIII" al Convenției de la Paris din 1/13 aprilie 1858, s-a propus să se ajungă la o înțelegere între cele două părți, iar, în caz contrar, să se recurgă la un arbitraj internațional, patronat de marile puteri semnatare.

Dimensiunea problemei era mare, în sensul în care, în anul 1856, în Țara Românească existau 69 de mănăstiri, dintre care 35 închinate către locașurile athonite, iar în Moldova 122, dintre care 29 erau închinate locașurilor athonite. Mai mult, datoria mănăstirilor celor două mitropolii din Principate către vistieria statului era de 28.889.020 piaștri în anul 1863. Rezolvarea pe care guvernarea Cuza a găsit-o, la imboldul lui Kogălniceanu, a fost de-a dreptul excesivă, în sensul în care a decis secularizarea întregii averi mănăstirești, nu doar a celor închinate mănăstirilor de pe Sfântul Munte, decizie care a adus regimul într-o certă poziţie antagonică cu reprezentanţii mitropoliilor ortodoxe românești.

A fost o imensă și nemeritată pedeapsă care a fost aplicată Ortodoxiei naționale executată în numele unui principiu corect: încercând să rezolve scurgerile de bani și avuție din mănăstirile din principate către locașuri străine, regimul Cuza a secularizat întreaga avuție a mănăstirilor naționale, lipsind, astfel, Biserica de orice formă de independență financiară și punând-o în situația de a deveni dependentă de stat.

Odată cu sosirea principelui Carol, suprimarea independenței administrative a Bisericii Ortodoxe naționale se atenuează și cele două mitropolii își continuă parcursul de transformare în Biserică Națională: în 1872 se convoacă Sfântul Sinod și se declară ieșirea celor două mitropolii românești de sub ascultarea patriarhului ecumenic, iar după 13 ani, apare și recunoașterea autocefaliei de către Patriarhul de la Constantinopol.

Biserica națională se consolidează și ajungem, în 1925, la ridicarea la rangul de Patriarhie. Dincolo de orice alte evenimente politice, marea sărbătoare a anului 2025 o reprezintă centenarul Patriarhiei Ortodoxe de la București, o Biserică reprezentativă pentru mai bine de 90% dintre români.

100 de ani poate nu înseamnă mult, în comparație cu sutele de ani ale altor patriarhii ortodoxe, dar au fost ani extrem de intenși și de plini.

Putem face un bilanț și să observăm că Biserica noastră naţională a reușit să unifice cvasitotalitatea românilor ortodocși. Rămâne, cel puțin pentru mine, un obiectiv important care poate fi atins doar cu mult tact și cu multă răbdare: să convingem fraţii noștri de credinţă ortodoxă, astăzi aflaţi alături de Roma, să se alăture Bisericii noastre din care și ei își trag obârșia. Să nu uităm niciodată datoria sacră de a milita pentru unitatea Ortodoxiei și, mai ales, pentru unitatea Ortodoxiei naționale.

Mai cred și că o eventuală unire cu ceilalţi fraţi ortodocși români, aflați acum sub ascultarea patriarhului moscovit, ar putea să ne grăbească și reunirea politică, pe care atât de mulți ne-o dorim. Dumnezeu să ne ajute în gândul și în drumul nostru de desăvârșire a unității noastre bisericești!

Petrişor Peiu