O provocare disperată a unui premier în degringoladă

O provocare disperată a unui premier în degringoladă. O navă a flotei militare britanice a intrat zilele acestea în apele teritoriale ale Crimeii, pe care Guvernul Majestății sale o consideră ca făcând parte din teritoriul Ucrainei, iar nu al Rusiei.

Flota și aviația rusă au reacționat energic și au pus pe fugă musafirul nepoftit. Nu știm ce armament avea acesta în dotare, dar la bord se aflau (oare de ce?) și jurnaliști ai BBC care au filmat cum rușii trăgeau în britanici (de fapt erau focuri de avertisment) la ceea ce pare a fi izbucnirea unui alt „război al Crimeii".

Să fi fost oare o încercare de a testa hotărârea Rusiei de a nu admite trecerea liniei roșii trasate în chestiunea Crimeii? Greu de crezut. Este știut deja că Rusia nu poate fi forțată să renunțe la Crimeea decât, cel mult, printr-un război adevărat, iar nu prin înțepături de țânțar. Și cine ar fi, oare, nebunul care să moară pentru Ucraina?

Orice ar fi fost, ce căutau acolo ziariștii? De obicei aceștia sunt invitați pentru a asista la un spectacol dinainte pus în scenă sau a coopera la o provocare.

Așadar despre asta este vorba. Este doar provocarea încercată de un stat rămas pe dinafara negocierilor cu Rusia, care vrea să fie băgat din nou în seamă de vechii aliați, dar nu are nimic de oferit decât crize artificiale de natură a strica negocierile celorlalți.

Sub conducerea unui prim ministru excentric, devastată de propria-i neputință în lupta cu pandemia Covid 19, umilită de europenii de pe continent, abandonată de SUA, Marea Britanie își zice, probabil, că dacă nu are jucării cu care să atragă Rusia într-un joc bilateral, cel puțin să strice jocurile celorlalți, inventând un act de război în Marea Neagră, când, de fapt, problemele sale grave sunt acum în Marea Irlandei.

De astă dată încercarea a eșuat, iar ministerul britanic al apărării a putut nega apariția vreunui incident, profitând doar de ocazie ca să reitereze dezacordul său față de anexarea Crimeii. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă din greșeală, un proiectil rus ar fi scufundat nava britanică?

Dacă evenimentul ar putea fi considerat a fi avut loc în apele teritoriale ruse, înseamnă că reacția militară a Rusiei a fost corectă, inițiativa imprudentă a aparținut Marii Britanii iar NATO nu poate considera luarea la țintă a navei britanice cu pricina ca un atac împotriva unuia din membrii săi și deci ca un casus foederis.

În schimb, dacă, anexarea nefiind recunoscută de membrii NATO, evenimentul ar fi calificat ca petrecut în apele ucrainene, acțiunea armatei ruse ar fi putut fi privită, în contextul art 5 din Tratatul de la Washington, ca atac asupra tuturor membrilor NATO și ar fi impus reacția lor solidară. Or, numai o confruntare militară NATO-Rusia ne mai lipsea.

Deocamdată, Marea Britanie, agentul provocator, a negat atacul. Așa că NATO nu are de ce riposta. Altminteri, lipsa ripostei, echivalează cu recunoașterea faptului că incidentul a avut loc în apele teritoriale rusești, iar nu ucrainene, ceea ce ar reprezenta admiterea implicită a anexării Crimeii.

În condițiile în care Londra neagă evidența (probabil și în urma unor "asigurări" venite din câteva capitale semnificative, cum că nu poate conta pe solidaritatea membrilor NATO, altminteri garantată la recentul Summit de Președintele Biden) aventura britanică s-a terminat în ridicol.

Dacă nu ar fi negat, NATO ar fi fost obligată fie să recunoască (implicit) anexarea Crimeii, fie să încalce obligația de solidaritate prevăzută de tratatul alianței nord atlantice, fie să escaladeze o confruntare militară cu Rusia. Ceea ce, cu referire la ipoteza din urmă, mai ales după întâlnirea Biden-Putin de la Geneva, precum și în perspectiva eventualei întâlniri a UE cu Președintele Rusiei, dorită oficial atât de Angela Merkel, cât și de Emmanuel Macron, pe cele două maluri ale Atlanticului nimeni nu o dorește.

Astfel, dacă în trecut rușii și nu numai ei au fost acuzați de fapte pe care nu le-au comis, este pentru prima dată în istorie când unul dintre criticii lor jurați încearcă să ascundă ceea ce ei au făcut. Oare de ce?

Acum se pare că vom scăpa de necaz. În viitor, însă, lucrurile ar putea sta altfel. Să nu ne jucăm, deci, cu focul! Nebunii care ne conduc trebuie opriți!

Desigur, guvernul britanic este liber să nu recunoască anexarea Crimeii de către Rusia și să considere că aceasta este teritoriu ucrainean, așa cum în trecut nu a recunoscut nici naționalizarea Suezului. Asta nu înseamnă, însă, să arunce omenirea și, în special NATO, în război, fără acordul aliaților săi și fără ca aceștia să aibă un interes vital într-un asemenea demers.

În 1956, eșecul necugetatei intervenții a Marii Britanii în războiul israelo-egiptean de pe Canalul de Suez, dezavuată și stopată, atunci, de SUA, a dus la demisia primului ministru Anthony Eden. Eșecul provocării din apele Crimeii ar justifica un gest similar din partea premierului Boris Johnson. Ar fi minima garanție că un alt asemenea glonț nu va trece prea curând iarăși pe lângă urechea NATO.

Adrian Severin