O săptămână fără gust și miros

Multă vreme ne-am amăgit în sport cu ideea că, deși suntem o țară mică, avem oameni talentați, capabili să obțină rezultate superioare unor națiuni cu resurse incomparabile mai mari.

Campioni ca Nadia Comăneci, Ilie Năstase sau chiar „garnitura de aur" din fotbal ne-au făcut să contăm în prima scenă a sportului. E drept că multe din dintre aceste performanțe datează dintr-o perioadă istorică în care totalitarismul deschidea această portiță spre afirmare, susținerea sportului, inclusiv cel de masă, făcând parte dintr-un proiect de propagandă și de justificare a sistemului. Iar realitatea este că fără o atenție deosebită acordată sportului de masă pentru a putea face selecția valorilor, sportul românesc ar fi rămas la nivelul altor discipline care s-au situat la limita supraviețuirii.

Ne-am imaginat cu toții că libertatea adusă de Revoluție va descătușa toate acele disponibilități ținute în frâu de regimul comunist pe diferite criterii, între care cel mai frecvent utilizat a fost acela al obsesiei că sportivi valoroși vor dezerta cu prima ocazie din „lagăr", motiv pentru care erau ori blocați, ori supravegheați și șantajați cu prilejul oricărei deplasări externe

Anii de libertate s-au acumulat, dar nu în favoarea performanței, inclusiv celei sportive. De trei decenii sportul românesc trăiește din amintiri sau din ultimele zbateri ale unor discipline cu tradiție. Imnul românesc a fost intonat tot mai rar sau aproape deloc la marile competiții internaționale. Cei câțiva campioni autentici care au supraviețuit duc cu greu povara încrederii și speranțelor puse în ei. O imagine emblematică pentru starea în care a ajuns sportul românesc ne-a oferit, ca exemplu, doar ultima săptămână. Care a început cu o drastică și categorică înfrângere (poate una dintre cele mai jenante pentru prestigiul său personal) a Simonei Halep, exact acolo unde a cunoscut și cel mai mare succes al său - la Roland Garros. În fața unei poloneze de doar 19 ani Simona a părut că se afla acolo pentru a lua lecții de la o maestră. Desigur, un campion nu se poate afla în formă în fiecare zi dar există o limită sub care nu are voie să coboare. Iar Simona, în cele vreo 70 de minute în care a câștigat doar trei puncte, a apărut ca rătăcită în peisajul trist al tribunelor cu doar câțiva spectatori zgribuliți. Aici poate că ar trebui spus ceva despre modul în care Simona a folosit pauza sanitară, altfel decăt pentru a filma reclame și a se relaxa...

O a doua imagine a venit din Ucraina, unde campionul nostru Viorel Simion înfrunta pe cel en titre, Berincik, intr-un cadru fastuos, demn de o mare finală. Ne puneam mari speranțe în Viorel și în palmaresul său valoros, dar fără prea mult rost. Pentru că a fost pur și simplu măcelărit în ring, nereușind să opună nici o rezistență adversarului său care nu a recepționat practic nici o lovitură notabilă, dar l-a pus de vreo trei ori la podea, obligându-l să abandoneze în runda a șaptea. Am aflat din comentariul reporterului român că Simion avea o scuză: nu mai intrase în ring de un an și nu se mai antrenase deloc! Atunci ce a căutat acolo? Un prilej ca să se facă de râs și o dată cu el pe noi?

Bomboana pe coliva săptămânii sportive au pus-o băieții lui Rădoi, în jurul cărora s-a desfășurat o propagandă febrilă din care reieșea că abia acum Naționala, debarasată de boșorogii lui Contra, își va spune cuvântul prin minunile tinere promovate și se va califica la competiția europeană, pe care am ratat-o sistematic în ultimii ani. Am asistat însă la un joc în care de cele mai multe ori islandezii ne-au ridiculizat pur și simplu. Iar ceea ce ar putea să pară, prin scor, o înfrângere onorabilă, la limită, s-a datorat doar faptului că echipa de arbitri VAR și-a amintit că într-o fază mult precedentă s-ar fi produs un fault în careu, sancționat apoi cu un penalty, după ce islandezii rataseră între timp scorul de 3 - 0. A fost și singurul șut pe poartă al unei echipe anemice, lipsită de o idee de joc și de instrumentele tehnice pentru punerea ei în aplicare. Nu sunt însă jucătorii de vină. Nu e nici Rădoi, care a făcut ce a putut cu materia primă avută la dispoziție. E de vina sistemul care a făcut din fotbal o tarabă la care se negociază jucători și rezultate, dar nu se creează nimic. Degeaba ne îmbătăm cu apă rece înaintea fiecărei confruntări de la care așteptăm o confirmare care nu vine. Pentru că nu are de la cine și de la ce.

Octavian Andronic