Preliminariile războiului din Ucraina și șansele păcii

Pentru a evalua corect actualul război din Ucraina și posibilele sale consecințe, trebuie să ne raportăm strict la fapte. Pentru a găsi drumul păcii trebuie să apelăm la rațiune, iar nu la sentimente, la istorie, iar nu la mitologie, la imaginație, iar nu la revanșă.

Războiul din Ucraina nu este un eveniment neașteptat, tot pe atât pe cât nu a fost un eveniment inevitabil. Cel puțin din 2008, după Summit-ul NATO de la București, Rusia (Vladimir Putin) și-a avertizat „partenerii" occidentali că orice încercare de a aduce Ucraina în alianțele euro-atlantice va însemna împărțirea țării. Indiferent dacă Rusia a avut dreptate sau greșit în aprecierile sale sau în pretențiile sale, aceasta a fost alternativa pe care toată lumea o cunoștea, aflată pe masa factorilor de decizie euro-atlantici, atunci când au încercat să transforme Ucraina, dacă nu într-un membru NATO, în orice caz într-un avanpost NATO pe frontul euro-asiatic.

Prima dovadă că avertismentele rusești au fost autentice a fost oferită încă din vara-toamna anului 2008, când armata rusă a invadat Georgia pentru a zdrobi puterea militară georgiană și pentru a deschide căi către recunoașterea autodeterminării celor două regiuni secesioniste - Osetia de Sud și Abhazia - după modelul adoptat de majoritatea democrațiilor euro-atlantice în cazul Kosovo. Așa cum secesionismul kosovar a fost impulsionat și susținut de puterile euro-atlantice din perspectiva opțiunilor lor strategice de la acea dată, așa și Osetia de Sud și Abhazia, probabil nu ar fi cerut independența dacă în spate nu s-ar fi aflat interesele și sprijinul rusesc.

Cu acea ocazie, adică în 2008, Occidentul a arătat că nu este pregătit să renunțe la confortul său spre a lupta pentru Georgia.

i. În 2008, începutul „Secolului Asiei" era încă incert, în timp ce în 2022 China este aproape principala putere economică globală, țările considerate în mod tradițional a fi cele mai dezvoltate fiind dependente de economia chineză și de piața chineză; în plus, puterea militară a Chinei a crescut enorm, făcând-o să atingă un nivel de îndrăzneală și încredere în sine pe care SUA, făuritorul și garantul „pax americana" globale, nu o mai poate ignora. (Spre deosebire de Rusia, care este o putere militară cu probleme economice și deficit demografic, China asociază atuurile economic, militar și demografic, făcând din parteneriatul sino-rus o amenințare strategică majoră pentru SUA, ca super-putere globală în declin.)

ii. În 2008, economia mondială, chiar dacă zguduită de criza financiară subsecventă falimentului băncii Lehman Brothers, cu reacțiile sale în lanț, nu era într-o stare atât de dramatică ca în 2022, după doi ani de carantină economică și desocializare, promovate la scară mondială cu argumentul luptei împotriva pandemiei Covid 19.

iii. În 2022 lumea se află în plină revoluție culturală neo-dogmatică (post națională și post adevăr), pornită din SUA și menită să genereze o „nouă normalitate", încă nedefinită dar oricum postmodernă, printr-o „resetare globală" care necesită deconstrucția actualei ordini globale înainte de a se construi altceva („deconstrucția constructivă"). Despre haosul în care se sfârșește „ordinea americană globală" a secolului XX și dorința Americii de a construi o nouă ordine pe care tot ea să o calibreze și conducă, a vorbit deja Președintele Joe Biden.

iv. Din 2008 până în 2022, după o perioadă lungă de absență a unei amenințări militare suficient de consistente, începută încă odată cu sabordarea URSS în 1991, coeziunea și coerența internă NATO au devenit hiper problematice; ele sunt contestate în principal de ambițiile neo-otomane turcești și de dorința franceză pentru o armată europeană care să se bucure de autonomie strategică.

Toate aceste evoluții ar fi trebuit să ne facă a fi conștienți că un război de dimensiuni majore, eventual un nou război mondial, se plasează la o depărtare de o simplă neglijență, dacă nu cumva este perceput chiar, de către unii actori regionali sau globali, ca o soluție necesară pentru depășirea crizelor sistemice ale odinii americane și acreditarea unei ordini mondiale postamericane... tot de producție americană. Prezentul nu poate fi nici înțeles nici gestionat dacă nu cercetăm trecutul cu faptele lui așa cum au fost. 

i. Un fapt este că în 1989/1990, Uniunea Sovietică a acceptat retragerea armatelor sale din Europa Centrală și de Est, abandonul sateliților săi central și est-europeni, lăsându-le acestora libertatea de a-și alege regimul politic dorit, precum și unificarea Germaniei în cadrul NATO, în schimbul promisiunii sau cu așteptarea că NATO nu se va extinde în continuare și că un viitor Commonwealth economic european, susținut inclusiv de puterea economică americană („Casa Comună Europeană"), îi va deschide porțile. Astfel, Rusia a revenit la granița din 1940 (granița „Pactului Ribbentrop-Molotov"). De atunci, NATO s-a extins de cinci ori, iar ajutorul economic occidental a fost mult mai mic decât se aștepta, dacă a fost cu adevărat vreunul.

ii. Un alt fapt este că în 1991, Rusia a acceptat dezintegrarea Imperiului Sovietic cu convingerea că ea va fi integrată în structura europeană și va obține un statut global post-imperial de prim rang în cadrul ordinii mondiale post-bipolare. Astfel, Rusia a revenit la granița din 1918 (granița „Păcii de la Brest-Litovsk"), care a fost cea mai proastă și mai umilitoare din întreaga sa istorie modernă. Democrațiile euro-atlantice nu au integrat Rusia în alianțele lor militare și economice (oricum ar fi fost aproape imposibil, mai ales pe termen scurt, din motive obiective), oferindu-i doar degradarea la nivel de „putere regională".

De la început a fost evident că Rusia nu va fi dispusă să rămână în spatele granițelor de la Brest-Litovsk pentru totdeauna. Pentru a preveni o nouă expansiune rusă și o reînviere ostilă a imperialismului rus au fost studiate două strategii. Ambele s-au bazat pe teoria lui Zbigniew Brzezinski care spune că Rusia singură (deci fără Ucraina) este o mare putere, dar împreună cu Ucraina este un imperiu. Prin urmare, Ucraina trebuia ruptă de Rusia. Întrebarea era dacă după rupere, adică după emanciparea de sub controlul Rusiei, Ucraina trebuia să rămână exclusiv a ucrainenilor sau să treacă sub control euro-atlantic?

În aceste împrejurări, alternativa a fost ca Rusia ori să fie împinsă înapoi să spre Urali și îngrădită în spațiul rezervat ei ca putere regională, ori asociată prin construirea unei solidarități de interese ca bază pentru promovarea unei strategii a proiectelor comune. „Democrațiile occidentale" le-au încercat pe amândouă, dar nu au reușit să ducă la capăt nici una.

În ceea ce privește Ucraina, ea ar fi trebuit fie transformată într-un braț armat al Occidentului transatlantic, SUA, în principal, preferând să lupte împotriva Rusiei, încă percepute, în anii 1990, ca rival strategic, departe, pe pământul ucrainean, mai degrabă decât acasă, pe pământul american, fie să neutralizată („finlandizare") sub aspect militar, și federalizată („federalizare") sub aspectul statutului organic. În raporturile cu UE se preconiza aducerea Ucrainei, în cele din urmă, în situația de a avea totul în comun cu aceasta (integrare economică, asociere politică, armonizare legislativă, convergență administrativă), cu excepția instituțiilor (adică a dreptului de a participa la decizia politică, cu consecința capacității de a putea rămâne în afara obligației de aplica deciziile de natură a tulbura echilibrele geopolitice în vecinătatea sa estică). Ambele formule au fost încercate, dar nici una nu a fost finalizată.

Așa s-a ajuns la starea de lucruri actuală, când Rusia contestă practic ordinea mondială americană („pax americana") respingând-o în totalitate, în timp ce America, simțind că nu mai are puterea să o mențină și să o conducă, se află în căutarea unei noi ordini americane post-americană („pax Americana după pax Americana") pe care este gata să o creeze chiar și cu prețul unui război. În această confruntare, Ucraina este doar un câmp de bătălie și un banc de încercare a rezistenței la stres.

În 1975, prin adoptarea Actului Final de la Helsinki, CSCE a reușit să pună bazele coexistenței pașnice a celor două blocuri ideologice și militare opuse, respectiv Blocul Comunist și Blocul Capitalist, Blocul Sovietic și Blocul Nord Atlantic, Pactul de la Varșovia și NATO. Acest lucru a fost realizat printr-un sistem de consolidare a încrederii, de cooperare economică, de echilibru strategic (inclusiv prin controlul armamentului și neproliferare), de securizare a frontierelor, precum și de drept internațional având printre regulile sale fundamentale egalitatea suverană, neintervenția în afacerile interne și nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța. Acel sistem a funcționat și, în consecință, am evitat încălzirea Războiului Rece până la „armistițiul" din 1989-1990. 

Evenimentele care au loc acum în Ucraina vorbesc despre prăbușirea respectivului sistem. Ceea ce am realizat în timpul Războiului Rece, se pare că nu am mai fost capabili să realizăm în timpul Păcii Reci care acum vedem că i-a urmat. Se vede că unipolarismul, care a succedat Războiului Rece, a fost de natură să ne dezbine mai mult decât bipolarismul. Aceasta arată că pentru a avea pacea este nevoie de multilateralism în cadrul unei ordini globale simetric-multipolare.
În 1990, considerând că rivalitățile strategice au ajuns la sfârșitul istoriei lor, odată cu sfârșitul cursei ideologice, CSCE s-a transformat în OSCE și s-a dotat cu o Adunare Parlamentară. OSCE și-a proclamat ca obiectiv specific securitatea colectivă a statelor participante realizată prin cooperare economică, politică și militară. În acest sens, OSCE a indicat prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reabilitarea post-criză ca fiind specialitatea sa. Evenimentele aflate în desfășurare în Ucraina sunt imaginea eșecului OSCE în atingerea acestor ținte. Ar trebui să vedem aici indiciul necesității unei reforme rapide și profunde a OSCE.

Pe un atare fundal, trebuie să recunoaștem cu sinceritate că acesta nu este doar un război între Rusia și Ucraina și că miza lui nu sunt doar niște teritorii care au aparținut în trecut Rusiei, locuite de etnici ruși sau de rusofoni. Acesta este un război între Rusia și SUA, doi dintre cei mai proeminenți membri ai OSCE, organizație care, alături de ONU, este singura instituție internațională unde cei doi se află împreună cu drepturi egale. Miza lui este arhitectura securității în Europa de Est, și mai general în emisfera nordică, iar, în cele din urmă, întreaga ordine mondială în debutul secolului Asiei.

Pentru demararea operațiunii militare în Ucraina, cu consecințele sale umanitare inevitabile, Rusia este responsabilă. Cu toate acestea, nu ar trebui să tratăm în mod superficial preocupările și cererile Rusiei.

Prin urmare, nu a fost înțelept, pentru a nu folosi o expresie mai tare, să promitem Ucrainei (în 2008 și după aceea) aderarea la NATO, în timp ce toată lumea știa că acest lucru nu se va întâmpla și, în plus, nimeni nu era dispus să ducă un război de dragul Ucrainei; tot așa cum nimeni nu era pregătit să o facă pentru Georgia în 2008. De asemenea, a fost o greșeală majoră să tratezi Ucraina, o țară din imediata vecinătate a Rusiei, ca pe un membru de facto al NATO, transformând-o într-un depozit de arme, oferindu-i asistență militară și amplasând acolo facilități pentru testarea și dezvoltarea eventuală de arme de distrugere în masă.

Niciun stat nu are dreptul de a interveni într-un alt stat pentru așa-numita denazificare a acestuia din urmă. Cu toate acestea, nimeni nu ar putea nega cu deplină onestitate pericolele majore pe care le prezintă pentru pacea Europei multiplicarea mișcărilor de extremă dreaptă - ultranaționaliste, xenofobe, antisemite - în Ucraina, alături de creșterea forțelor lor paramilitare. OSCE a observat în trecut escaladarea fenomenului, dar nu a făcut nimic eficient pentru a-l opri. Trebuie să o facă în viitor împotriva ascensiunii neofascismului.

Intervenția militară rusă în Ucraina este mai mult decât o încălcare a dreptului internațional. Este dovada că dreptul internațional consacrat prin Carta ONU și Actul final de la Helsinki este mort.

Încălcările anterioare ale dreptului internațional de către alții nu ar putea fi o scuză pentru Rusia. Totuși, evaluând destinul dreptului internațional nu putem ignora că acesta a fost condamnat la moarte în fosta Iugoslavie, prin abuzarea doctrinelor privind „datoria de a proteja", „intervenția umanitară" și „dreptul de intervenție", în Irak, prin doctrina „loviturii preventive", în Afganistan și Siria, prin doctrina neoconservatoare care justifică intervenția străină pentru schimbarea regimurilor politice „rele". Standardele duble în tratarea acestor încălcări nu ajută la construirea unei lumi în care forța dreptului prevalează asupra dreptului forței.

În același timp, a deplânge moartea clinică a dreptului internațional este inutil. OSCE ar trebui să demareze un proces de definire a regulilor unei noi ordini mondiale, cea de după „pax americana", bine adaptată la realitățile actuale. În acest scop, convocarea unei alte Conferințe pentru Securitate și Cooperare în Europa (de această dată, poate, și cu participarea Chinei) ar putea fi o idee bună.

Ceea ce cu nici un preț OSCE nu ar trebui să facă este să excludă Rusia din organizație sau să-i suspende calitatea de membru, așa cum a făcut în trecut cu Iugoslavia sau Belarus (în ceea ce privește calitatea de membru al Adunării Parlamentare). Izolarea și represaliile nu sunt politicile potrivite pentru ieșirea din războiul actual; tot așa cum sancțiunile economice vor aduce mai multe suferințe celor care le pun în aplicare, decât celor împotriva cărora sunt aplicate, fără a pune capăt războiului. Deoarece cel de-al Treilea Război Mondial nu este o alternativă și întrucât ar trebui să oprim de îndată suferințele poporului ucrainean și distrugerea Ucrainei, suntem ținuți să angajăm Rusia într-un proces de convorbiri raționale și pozitive. Acest lucru nu poate fi realizat prin distanțare, ci doar prin apropiere.

După ce a părăsit sau a fost exclusă din Consiliul Europei, OSCE a rămas singura organizație internațională (ONU este prea largă) unde un dialog politic cu Rusia ar putea avea loc prin modalități deja testate. Dacă un astfel de dialog nu ar continua, războiul generalizat devine singura alternativă. Și când într-o astfel de confruntare este implicată o putere nucleară, nimeni nu poate câștiga.

În plan imediat, ceea ce ar trebui comunitatea internațională să facă este: i. să redeschidă căile de comunicare între părțile adverse care au fost obturate sau să le țină deschise pe cele care sunt încă funcționale; ii. să ia atitudine împotriva retoricii inflamatorii și ofensatoare, întrucât, atâta timp cât nimeni nu dorește să declanșeze un al treilea război mondial, imperative sunt dialogul și negocierile, iar nu recriminarea și condamnările reciproce; iii. să se pregătească pentru a oferi sprijin procesului de pace prin misiuni de monitorizare și menținere a păcii pe teren; iv. să ofere ajutor umanitar și să implementeze măsuri de protecție pentru civilii care sunt victime ale războiului; v. să elaboreze un plan și un model privind protecția drepturilor celor aparținând minorităților etnice care trăiesc în Ucraina, precum și să asiste în și să monitorizeze implementarea acestuia în cel mai scurt timp; vi. să faciliteze acordul asupra unei soluții de pace negociate, prin asigurarea de mediere și / sau bune oficii.

În sfârșit, ar trebui luate în considerare posibilitățile ca secretarul general al ONU, președintele în exercițiu al OSCE sau un stat național neutru (ex. Austria), credibil și respectat de toate părțile implicate în conflict, să convoace o Conferință a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU și a statelor vecine ale Ucrainei, cu participarea Ucrainei, desigur, pentru a identifica garanțiile de securitate care pot fi oferite Ucrainei în schimbul rămânerii acesteia în afara NATO (așa cum a solicitat Rusia), precum și în afara oricărei alte alianțe militare, lăsând în același timp libertate deplină poporului ucrainean în alegerea unui guvern care să fie exclusiv pro-ucrainean, iar nu „pro-european", „pro-american" sau „pro-rus". (S-ar putea vorbi, astfel, despre „finlandizarea" Ucrainei.) În acest cadru ar trebui să se discute și să se convină asupra statutului viitor al diferitelor comunități etno-culturale care trăiesc în Ucraina pe pământurile lor istorice, fie ocupate de Uniunea Sovietică imediat înainte și la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial (polonezi, români, maghiari etc.), fie transferate acesteia după logica geopolitică și administrativă sovietică.Soluția crizei ucrainene nu poate fi decât politică. Alternativa este al treilea război mondial. Dacă întârziem mult cu găsirea acestei soluții, conflagrația mondială s-ar putea să izbucnească fără voia noastră, în siajul faptelor noastre iar nu al intențiilor noastre.

Ucraina nu poate câștiga singură războiul cu Rusia, indiferent câte arme i-ar furniza NATO. În schimb Rusia poate câștiga din punct de vedere strategic războiul său cu lumea, indiferent de mărimea costurilor tactice ale campaniei din Ucraina, distrugând ordinea mondială europeană și euro-atlantică bazată, cel puțin teoretic, pe dezvoltare și cooperare ca garanții ale păcii, pe liberul schimb, pe solidaritate și indivizibilitatea securității, pe democrația pluralistă, respectul drepturilor omului și guvernarea legii.

Este urgent să căutăm soluții, iar nu vinovați. Este imperios să ne gândim la viitor, iar nu la trecut. Este timpul politicii vizionare, iar nu a diabolizării adversarului. Este timpul să înțelegem că fără echilibrul puterilor nu există pace durabilă și să înțelegem că echilibrele stricate pot fi restabilite și prin arta compromisului, iar nu numai prin arta războiului. O pace strâmbă poate aduce mai mult bine decât un război drept, atunci când dreptatea se definește în funcțiile de ambițiile conducătorilor, iar nu de suferința celor conduși. Niciodată prețul păcii nu este excesiv.

Adrian Severin