Prostocrația ca regim politic

Atunci când am semnalat „trecerea la prostocrație" în România actuală au fost reacții diferite. Mulți au îmbrățișat o diagnoză ce se confirmă cu fiecare zi. Ea a fost preluată în volumul cu titlul omonim, în care personalități reflexive și cu simțul răspunderii civice și-au spus cuvântul. Cine, fiind de bună credință, poate contesta degradarea și că decidenții sunt la origine?

Au fost, cum era de așteptat, și reacții pornite din voința de escamotare a realității. De pildă, unii au replicat că proști au fost la decizie tot timpul, alții că au fost mereu după 1989. Și unii și alții eludând, de fapt, unicitatea situației de azi! Desigur, proști au fost - de la Zăroni la Postelnicu și mai încoace. Dar niciodată nu au fost aduși sistematic la decizii, ca în ultimii ani.

Au fost, în reacție, și insinuări ieftine gen „prostocrația" ar fi o diversiune - fără să se spună la ce. Unii pun fenomenul în seama educației actuale, ignorând că prostocrația este rezultat al selecției decidenților într-un regim, că educații sunt mult mai numeroși decât cei selectați, iar regimul de azi are în față absolvenți banali de dinainte de 1989. Nu educația este de vină, ci selecția decidenților. Desigur, și dascălii ar trebui să se întrebe: de ce mediocrii sunt preferați absolvenților străluciți? Ce resorturi există?

Elocvent este faptul că nimeni nu a susținut, sub semnătură proprie, că diagnoza „prostocrației" ar fi greșită. Nimeni nu a contrazis-o cu probe factuale.

Ca să lămurim, totuși, ceea ce s-a scris negru pe alb, subliniez că diagnoza regimului actual ca regim prostocratic nu este figură de stil. Cine citește își dă seama că este o noțiune riguroasă, cu sferă și conținut. Cornel Nistorescu a sesizat cât de extinsă este aria ei de aplicare, Octavian Știreanu a observat că este vorba de o noțiune la nivelul altor termeni („crațiilor", de la grecescul „kratos"), Gheorghe Piperea a văzut exact malformările juridice, Adrian Severin a propus echivalentul „reziduocrației" (accesul la decizii al rămășițelor din distrugerea unor partide), iar mulți au captat aspecte importante.

Din capul locului, diagnoza prostocrației nu înlocuiește explicații date de concetățeni - „capitalism de cumetrie", „capitalism periferic", „stat securist", „stat milițienesc", „regim colonial", „democrație în comă", „dictatură prostească". Acestea rămân valabile!

Numai că realitatea ne obligă să prindem în noțiuni o situație nouă, fie ea și dezagreabilă. În definitiv, este prostocrația un tip de regim?

Nu perorațiile pot da răspunsul. Acesta ține efectiv de științele sociale. Să-l rezumăm, în spațiul aflat la dispoziție.

Să ne amintim, bunăoară, că Aristotel a reflectat asupra regimurilor politice punând două întrebări: dacă cei care ajung să conducă „urmează binele comun" sau numai „avantajul propriu" (Politica, III, 6, 1279a) și care-i efectivul celor care iau deciziile în stat. Regimurile care urmează „binele comun" sunt „drepte", în vreme ce restul sunt numai „desfigurări". Răspunzând la a doua întrebare, Aristotel a distins: a) regimul în care unul decide sau „monarhia", ce poate lua forma „tiraniei" sau a dominației unuia singur în folosul său; b) regimul în care puțini decid sau „aristocrația", ce poate lua forma „oligarhiei" sau a dominației în folosul celor bogați; și c) regimul în care decid toți cei recunoscuți ca cetățeni, sau "timocrația", ce asigură egala îndreptățire a cetățenilor.

Lui Aristotel nu-i erau străine formele de democrație, dar democrația el o asimilează în mare „demagogiei". Plecând de aici, Polybius a vorbit de „ochlocrație" - acel regim al „mulțimii" ce nu mai gândește și care se comportă ca un fel de „gloată".

Montesquieu a distins și el trei regimuri: a) „despoția" sau regimul în care „un individ decide totul, fără reguli și lege, conform voinței și simțurilor propri"; b) „monarhia" sau regimul în care „decide un om, dar după legi stabilite și făcute publice"; și c) „republica" sau regimul în care „poporul, ca întreg, respectiv o parte a poporului posedă puterea suverană" (De l'esprit des lois, II). Montesquieu a mai distins și două forme ale „republicii". Una este „democrația", în care poporul („cetățenii înstăriți") are sub control deciziile, alta este „aristocrația", în care acestea aparțin unei părți a poporului.

În „democrație", „este necesară o forță motoare suplimentară: virtutea" celui care ajunge la decizie. Omul virtuos este acela care iubește legile țării sale și acționează din iubire față de popor. Monarhia presupune onoare, aristocrația moderație, iar democrația virtute.

A rămas actuală observația lui Montesquieu că regimurile depind de „caracterul" persoanelor care ajung la decizii. Există „o corelație nemijlocită între caracteristicile individuale, pe de o parte, și structura și felul de funcționare al formei de stat" (vezi Manfred G. Schmidt, Demokratietheorien, Leske+Budrich, Opladen, 2000, p. 80). Statul depinde de valoarea decidenților.

Cu această observație, venim în realitate. Din capul locului, prostocrația nu se referă la vreun popor! În fapt, orice popor este, și numeric, mereu mult mai mult decât decidenții lui. De altfel, sub aspectul potențialului de normalitate, toate popoarele sunt la fel.Ele diferă uneori sub aspectul criteriilor prin care se stabilesc decidenții lor și al vieții pe care aceștia le-o imprimă.

Mecanismele selectării decidenților sunt, din capul locului, problema. În orice caz, situația în care a fost adusă România obligă la punerea unei întrebări noi privind regimurile politice: Ce valoare au cei ajunși să decidă?

Dacă întrebarea nu se pune în țară, ea este deja pusă în influente cercuri de decizie. Și la Bruxelles se vorbește deja de „prostiile" și slaba calificare pentru decizii ale decidenților din România!

Azi știm că, în lumina acestei întrebării, sunt trei feluri de regimuri. Sunt „meritocratice" regimurile în care, în accesul la decizie, contează meritul cetățeanului în satisfacerea interesului public. Sunt „mediocratice" regimurile care selectează decidenții după fidelitatea față de politici existente. Există și regimuri „stupidocratice" sau, pe românește, „prostocratice", în care se plasează la decizii persoane fără valoare profesională, civică și morală și necompetitive în societate.

Din nefericire, țara noastră a fost adusă în această ultimă situație. După 1989, România a îmbrățișat democrația, și-a dat o nouă Constituție (1992) și a înaintat în democratizare. Procesul a ținut până spre 2005. Apoi, urmare a „caracterului" decidenților, s-a luat calea declinului.

Instituțiile, știm prea bine, afectează esențial viața oamenilor. De aceea, pas cu pas - precum dublarea procuraturii cu DNA, transformarea procurorilor în magistrați, acceptarea unui MCV fabricat în București ca instrument contra rivalilor, trecerea la decizii unipersonale, instrumentalizarea justiției și a serviciilor secrete, transformarea președintelui în „șef de stat", protocoale de „cooperare" judecători-procurori-noua Securitate, instalarea ilegitimă a „guvernului meu" în loc de guvern al țării - statul a fost avariat. Politica s-a înțeles vulgar, ca aranjament cu orice mijloc, iar în selectarea pentru funcții în stat nu a mai contat valoarea persoanelor.

S-a și apelat la falsuri ca la nimeni în Europa. În 2004, s-au și câștigat alegeri cu „lupta împotriva comunismului", care era mort demult, iar, în 2014, cu „lupta contra penalilor" a unor inși care s-au dovedit a fi și mai penali. În loc să integreze democratic societatea în vederea dezvoltării, politica a devenit „luptă" plecând de la „distincția amic - inamic", cu care Carl Schmitt a subordonat-o dictaturilor. România a fost adusă la a o aplica, iar acum plătește costurile!

Să ne amintim, spre a face intuitivă situația, observația lui Seton Watson (Eastern Europe between the Wars. 1918-1941, Cambridge University Press, 1945), că elita interbelică a României a fost briliantă, dar, în loc să se ocupe de necazurile oamenilor, căuta favoruri la vârful puterii. Printre decidenții de acum nu se pot indica brilianți. Nu se poate indica în România de azi vreo instituție neafectată de parveniri dubioase.

O asemenea degradare s-a mai semnalat în istorie când s-a vorbit de ascensiunea neisprăviților. Thomas Mann a văzut, însă, cel mai clar, pe cazul țării sale, a anilor treizeci, ce catastrofă pregătește parvenirea „celor mai slabi (die Untersten)" profesional, civic, moral. România actuală se află într-un asemenea punct mort.

Istoricul Carlo M. Cipolla a atras atenția, în vremuri mai apropiate de noi (Le leggi fondamentali della stupidita umana, 1976), asupra ascensiunii a ceea ce în românește redă cuvântul "prostie". El ne-a lăsat și criteriul: „prostul este o persoană care cauzează pierderi unei alte persoane sau unui grup de persoane, în vreme ce el însuși nu derivă câștig și nici măcar nu-și poate compensa pierderile".

Evident, când vorbim de prost nu diplomele contează. Câți nu sunt în jur pricepuți și devotați, fie și fără diplome? Câți nu sunt proști având titluri pompoase? Prostul de care facem vorbire nu ține nici de extracția socială. El ține de mecanismele parvenirii, înainte de orice.

O rafinare a definiției se impune, însă. Faptele atestă că sunt în România actuală inși care cauzează pierderi altora, în timp ce ei nu pierd decât ceva ce îi lasă reci, precum onoarea, sau ceva ce nu au avut, de pildă, demnitatea. S-au înmulțit cei care au dus în jos instituții sau au făcut pagube, în timp ce și-au însușit case, fabrici, comenzi de la stat, posturi bugetate, rezerve din bănci sau au înstrăinat bunuri publice, aruncând pe alții în necazuri. De aceea, diagnoza prostocrației își asumă că prost este cel care luptă cu orice mijloc să intre în funcții publice, dar care, odată ajuns, depășit fiind, cauzează, prin ce face sau nu este capabil să facă, pierderi celorlalți.

Nu cumva prostul se confundă, cum se crede prea des, cu abilul? S-ar confunda dacă ar lăsa ceva pozitiv în urmă. Or, cum se observă, nu este cazul. Prostul se vede în promisiuni fără pricepere, în incapacitatea de a proiecta și în palavre.

Să sintetizăm. Prostocrația este regimul în care, într-un stat, cineva ajunge la decizie, mai mult sau mai puțin întâmplător sau împins din culise, pentru ca, apoi, combinând nepriceperea cu sărăcia minții, să încalce legile și să desemneze în funcții inși de nivelul său, pentru a se sprijini reciproc, cu efectele de rigoare. Prostocrația poate fi în orice regim. De aceea, nu lipsesc pe lume autoritarisme meritocratice, nici democrații mediocratice sau chiar prostocratice.

Desigur, fenomenul nu ar fi posibil fără „statul paralel" al serviciilor secrete, care asigură „aranjarea" ocultă a funcțiilor în stat. Cum remarca istoricul care a făcut bilanțul Centenarului țării, România nu și-a lămurit nici acum rolul Securității. „Statul paralel" nu este, desigur, nou în istorie. Carol al II-lea l-a folosit copios, regimul comunist la fel, dar, după 2005, acest „stat" mai mult decât păgubos a devenit covârșitor.

Nu avem aici spațiu pentru exemplificări. Volumul Ieșirea din prostocrație (2021), le oferă, în opticile diferențiate ale multor autori. Mă limitez însă la a reține (detaliat în A. Marga, Statul actual, Meteor Press, București, 2020), câteva fapte caracteristice.

S-a creat în România ultimilor ani un cerc vicios. În mod tot mai evident, la decizie a ajuns o persoană nepregătită, fără cultură și fără percepția interesului public. Aceasta a încălcat legi, a irosit ocazii și a desemnat abuziv în funcții inși de același calibru. S-a creat astfel cercul vicios - „eu vă numesc, voi mă susțineți și așa controlăm restul" - ce este, cum se vede, nu doar primitiv, ci și fatal țării. Excluși, cetățenilor le rămâne să înghită sau să vorbească zadarnic. Ca și cum ar fi o țară pentru o coterie, nu funcții în slujba cetățenilor!

„Președintele" a intrumentat, prin mecanismul ilegal al desemnărilor unipersonale și în pofida Constituției, justiția, armata și serviciile secrete. Azi se și spune, cu argumente, că noua Securitate a colonizat însăși Parlamentul (care nu i-a putut examina de ani rapoartele!) și conducerea partidelor (care votează cam ce li se cere!). „Sufrageriile" pentru măsluirea alegerilor, „protocoalele secrete" ale justiției și Securității - fapte extrem de grave în orice democrație - spun totul. Paralizia instituțiilor este rezultatul.

Pe tot ce a pus mâna regimul prostocratic din România s-a stricat. Când revista „Der Spiegel" a titrat „Diletantul", iar „Le Figaro" a observat că nu se înțeleg chestiunile, unii au zâmbit. Când din anturaj se șoptește că nu se pricep noțiunile Constituției și alte noțiuni se zâmbește.

S-au irosit de fapt șapte ani, în care România produce mai elementar, vinde mai ieftin și importă mai mult din ceea ce făcea odinioară. Un demnitar al unei țări vecine a și propus - „dați-ne nouă gazele, căci voi nu știți face decât un foc mare!". Desemnările personale au înlocuit concursurile. O dictatură obtuză a înlocuit consultarea democratică. S-a oprit până și aplicarea legilor privind indemnizații de copii, salarii și pensii. Acum se vrea eliminarea omului simplu de la îngrijire medicală. După ce s-a subminat pluralismul, acum a ajuns caricatură și liberalismul. Desconsiderarea valorilor și scăderea profesionalismului înaintează. La ultimele două Olimpiade țara a ajuns la cele mai slabe rezultate. Politica externă s-a descompus în excursii.

A sporit, în schimb, securismul. România deține recordul de servicii secrete în Europa. Generalii sunt mai mulți acum decât în SUA, iar finanțarea instituțiilor de forță este dintre cele mai înalte pe continent. Lupta de azi a coteriilor pentru numirea procurorilor și judecătorilor este indiciu al degradării justiției. Pe bună dreptate, oamenii acuză lipsa de pregătire juridică și, tot mai mult, fabricarea organizată a probelor.

Nu se cunoaște istoria și se suscită antagonizări etnice ce nu folosesc nimănui. Cum spunea liderul UDMR, „președintele nu este normal și răspândește ura". În afara țării, el agită pericole închipuite: „extremismul", „ieșirea din Europa", „antisemitismul".

În fapt, România nu are de a face azi cu așa ceva. Iar dacă ar avea - ceea ce, se înțelege de la sine, nu ar fi acceptabil - atunci nu „președintele" ar fi voce credibilă. Când subminezi prostește bruma de democrație și ai spus ce ai spus despre Europa și despre evrei, îi lași pe alții să vorbească! În plus, nici Europa și nici evreii nu sunt monedă de schimb! „Președintele" declara că România nu este capabilă să exercite președinția rotativă a Uniunii Europene, iar acum „primul său ministru" cere țărilor să recunoască „pericolele" din România. Dacă pe față se falsifică, ce se petrece la spate?

Regimul a plasat România pe o direcție anormală și o fixează la coada Europei. Faptele arată că alegerile organizate de „guvernul meu" („prezidențiale", „europarlamentare", „parlamentare", „locale" etc.) au fost desfigurate de la început și fraudate. Nici o alegere curată nu legitimează regimul prostocratic. Nici un decident al regimului nu este vârf al promoției sale și nicio personalitate nu este în siajul regimului.

Devizele sesizabile ale regimului prostocratic sunt „să fim în parteneriat cu șeful" și, mai nou, „să punem repede mâna pe bani", fie și într-o îndatorare fără precedent a țării. Maxima „cu cât scoaterea din joc a Constituției și răul sunt mai extinse, cu atât putem frauda mai ușor" a prins. Mințirea populației este luată ca politică, iar papagalismul vulgar al noilor cațavenci se dă drept cultură. Toate acestea în vreme ce în alte țări funcționează valori etice și civice și idealuri de dezvoltare socială.

Formatul rudimentar al decidenților a sporit suferințele. Sărăcia cea mai extinsă în Europa, emigrația cea mai mare dintr-o țară a lumii în timp de pace, cel mai mic consum de carte pe locuitor, analfabetismul funcționat cel mai lățit, fuga tinerilor de sistemul propriu de educație, desconsiderarea creației indigene exprimă concludent situația în care a fost adusă România.

Mulți mă întreabă: ce-i de făcut? Pentru că se cuvine ca cetățenii să dea răspunsuri, abordez, la rândul meu, într-un articol următor, ieșirea din regimul prostocratic și, cu aceasta, din crizele actuale.

Andrei Marga