Recviem la parastasul unui ziar istoric: Gazeta Sporturilor

Corporatiștii de la Ringier taie jugulara unui ziar istoric. Gazeta Sporturilor nu mai apare în ediția tipărită. O publicație de tradiție suferă de-o moarte asistată electronic, zic cioclii elvețieni. Chipurile, sufletul Gazetei se va primeni printr-o platformă digitală. Cică, noul Babel sportiv va funcționa asemenea unui electrolit, în stare să aglutineze și mai mulți bani în goana lor pentru profit.

Cititorul pierde un pastel de culori. Nu se va mai putea delecta la un cigar și o cafea cu mirosul de plumb înmuiat în cerneală. Ersatz-ul, cuibărit în mantra potopului de știri și de pop-up-uri - cu soluții pentru o mai bună erecție - va impresiona asemenea voiajului dintr-un carusel, când căutătorul de senzații tari rămâne doar cu amețeala și stările de vomă de după aventură.

Presa de calitate își dă obștescul sfârșit din cel puțin trei cauze: latifundiarii presei n-au dezvoltat rețele proprii de difuzare, primăriile au desființat chioșcurile de ziare, cititorii s-au obișnuit să primească informații gratis, fără a realiza că cineva bagă cărbuni în moa- ra de cuvinte. Așa, victimele se prind singure în capacana de propagandă.

Nu interesează pe nimeni unde s-au dus banii din jocurile de noroc, în redacție sau în departamentul de publicitate. Acuza e falsă, în lipsă de probe materiale sau poate e doar un pretext pentru distrugerea unui brand istoric. Platforma digitală GSP.ro pare a deveni un agregator de imagini și cuvinte scrise de roboți. Sigur, acestea nu vor putea compensa parfumul, delicatețea și stilistica frazelor bine meșteșugite de epicii arenelor.

Profesioniștii îs dați afară, iar locul lor va fi ocupat de copiști, fără mari pretenții salariale. În anii tinereții noastre, erau vremuri tulburi. Vise și coșmaruri. Lupte imaginare. Monștrii virtuali. Cotidianele erau pline de știri politice. Săptămânalele de investigații dădeau măsura dezastrului din post-comunism. Gazeta Sporturilor făcea diferența. Era ceaiul de fructe, după un potol grețos.

Inegalabilul Radu Cosașu, alias Belphegor, ne delecta prin stilistică, pastel de cuvinte și metafore memorabile. Cătălin Tolontan, un magistru al organizării echipei redacționale, scotea viii din morții arenelor. Maestrul Ovidiu Ioanițoaia, probabil cel mai înțelept jurnalist sportiv, ne dădea lecții de pian și vioară publicistică. Cât despre povestașul Maria Andrieș, am amintirea gustului cronicilor, catifelări de vorbe și de conținut, adevărate opere publicistice. O scurtă perioadă de timp, am avut șansa de-ai fi coleg de pagină. Îi cunosc bine devenirea liturgică. Știu cum căuta titlul care să rimeze cu scorul, metafora cu luftul, întrebările care să învioreze predicativa.

Traian Radu Ungureanu, un reper al dogmei că rezultatul prost poate naște o cronică fantastică, era tot ce poate fi mai viu în publicistica românească. Scrisul său electriza. Te punea în priză, deși erai dezamăgit de rezultat. Nuanțele contrastau chinurilor din teren. Arena de sub ochelarii săi, cu lentile cât ventuzele bunicii, devenea prilej de ritual și de închinări Regelui Fotbal.

Era să uit prietenul meu de-o viață, Alin Buzărin, puțin cam prea didactic pentru gustul meu, dar cu un imens aplomb pentru a face, nu doar a literaturiza aspectele marginale ale vieții sportive. Gazeta Sporturilor a călit în bătăliile pe frontul media generații întregi.

Dacă CEO-iștii de la Ringier (niște cârnățari, cum îi batjocorea Cornel Nistorescu, pe vremea când dețineau și brand-ul „Evenimentul zilei") nu decapitau o legendă a publicisticii portive, aveam mai multă înțelegere pentru abuzurile lor imobiliare. Un fost prim ministru e agresat zilnic de buldo-escavatoa- rele construcțiilor faraonice de blocuri cu apartamente de lux, în zona rezidențială a Bucureștiului.

Îmi amintesc cu greață de unul astfel de MasterChef, specialist în nefăcut nimic, plătit de Cârnățarul șef regește, cum protesta prin birourile de la „Evenimentul zilei" că, din cauza țigărilor noastre, îl ceartă nevasta că miroase a tutun. Știam că o ardea cu pipițele prin cluburi, dar noi eram de vină. Trăgeam la jugul redacției, ca el să salte zeci de mii de dolari pe lună, ca Obermeister. Unica sa „virtute" era aroganța.

Revenind la amicul Buzărin, pe care deseori îl buzăream recitând chiflele geambașului de presă, intrus printre maeștrii - deh, nicio redacție nu e un Doboș-tort - îmi amintesc cum ne-am ciocnit ființele, în fața mofetei din Sângeorz, unde mi-a livrat pontul că maestrul ceremoniilor negre, Vasile Ianul, se ascunde în apropiere. L-am căutat în zadar.

Nimeni nu mi-a dezvăluit ascunzătoarea. Era urmărit de trupeții liftelor anticorupție. Nici acum nu-mi pot ierta eșecul ultimului interviu. Am avut onoarea să apar și eu în câteva pagini, lucru de care mă mândresc. N-am avut cadența și nici puterea de înțelegere a fățărniciei compromisului. Pentru mine Gazeta Sporturilor rămâne fructul oprit. Poate de aceea, titanilor presei sportive le port o stimă nemăsurată, înaripaților cuvintelor ticluite despre sport, singura activitate care hrănește neuronul și asigură calitatea vieții.

De mic, am simțit pulsul arenei. I-am cunoscut, încă de pe vremea când eram un șefuleț de galerie, de la ortopedul stilisticii arenei, George Rotaru (căruia i-am dăruit o haină de piele, cadou de la Fabrica de Mănuși din Timișoara), până la maestrul Ioan Chirilă. I-aș fi cărat și mașina de scris în anii comunismului. „Răsucind fusele orare" din lecturile copilăriei mele, mi-a stârnit visul de a ajunge aproape de el, nu mare ca el.

Revoluția mi-a dat șansa de a fi invitat, acasă, la Nea Mache - Eftimie Ionescu, la o dulceață și un pahar de vodka. Locuia înt-o garsonieră deasupra alimentarei de pe Magheru. Mi-a dat îndrumări despre cum se fișează meciurile. Am primit mici instrucțiuni despre cum se organizează atacul în frontul de cuvinte.

Credeam micile detalii ale tainelor gazetăriei erau oferite cu generozitate. Naiv, îl consideram un altruist pur sânge. Era, însă, interesat de viitorul Gazetei. Mi-a propus un post de redactor, încă din vara anului 1990, promițând că el și Nea Vanea (Ioan Chirilă) vor avea grijă de mine să cresc mare și la vremea opririi ceasurilor vieții lor, să le ocup locul. Mi se părea ceva grozav. Neașteptat pentru un visător.

Dintr-un impuls idealist democratic, l-am refuzat, la a doua sau a treia întâlnire secretă. „N-am făcut Revoluția, pentru a scrie cronici sportive. Nu vreau la Gazetă!" - i-am trântit brutal, deloc elegant. Și am acceptat oferta lui Petre Mihai Băcanu să devin redactor la „România liberă." Și acest monstru sacru al publicisticii românești mă visa șef, funcție pe care am detestat-o toată viața.

Sunt alături de colegii de la GSP.ro, în greaua suferință a trecerii de la memorie, în irelevanța lumii digitale. Acest recviem e o scuză - profund ipocrită - pentru cea ce n-am reușit să fiu.

Marius Ghilezan