SUA și problema taiwaneză

Zornăitul armelor în strâmtoarea Taiwan, amplificat de vizita surprinzătoare (ca să nu zicem, provocatoare) a președintei Camerei Reprezentanților SUA, Nancy Pelosi, la Taipei, m-a determinat să caut a înțelege cum văd americanii, adică, mai precis, America profundă, dar și informată, problema taiwaneză, dincolo de discursul oficial și propaganda mediatică.

În acest sens, m-am adresat unora dintre cunoștințele mele din SUA. Este vorba despre persoane născute și educate în SUA, aparținând nivelului superior al clasei mijlocii, care au lucrat sau lucrează pentru administrația americană, în serviciul extern american, pentru comunitatea de informații americană, ori în mediile academice americane. Întrebarea mea viza bazele politicii SUA în relația cu Taiwanul. SUA se arată gata să sacrifice pacea lumii pentru a perpetua separarea Taiwanului de China continentală (cam tot așa cum aruncă omenirea în război pentru apărarea frontierelor ucrainene trasate de Stalin și Hrușciov). Cu ce scopuri? Cu ce argumente? Cu ce pretexte? Cu ce drepturi? Cu ce speranțe? Iată rezultatul acestui dialog.

Pentru interlocutorii mei americani nu există nici un dubiu că, din punct de vedere politic, în prezent Taiwanul este parte a Chinei. Atât de mult este acest fapt în afara disputelor încât însăși Nancy Pelosy, la întoarcerea din Taiwan, a declarat că neîndoielnic „China este una din cele mai libere țări din lume". (Cu siguranță această nu se dorea a fi un compliment neașteptat adresat Beijingului, cât expresia convingerii adânc sădite în subconștientul distinsei doamne că Taiwanul este China.)

Acestea fiind spuse, se apelează la mult folositorul termen diplomatic anglo-american „however" („și totuși...") pentru a se preciza că istoria Taiwanului este ceva mai complexă. De fapt, Taiwanul nu ar fi chiar atât de ... chinez sub aspect etno-cultural și istoric. Cam la fel cum, pentru Președintele rus Vladimir Putin, nici Ucraina, grănițuită de și în cadrul URSS, nu este chiar atât de ucraineană. Cu referire la aceste discursuri, dintre care - alliance oblige - noi numai pe cel putinian îl respingem, trebuie totuși să observăm că în timp ce Republica Socialistă Sovietică Ucraineană a fost un proiect politic sovietic lipsit de orice legătură cu criteriul național (dacă nu chiar potrivnic acestuia), Taiwanul a fost un proiect politic american așezat tocmai pe baze naționale (chineze).

Potrivit istoricilor americani, în care avem încredere prin ipoteză, insula a fost până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial fie în mare parte autonomă (de cele mai multe ori) fie sub control japonez (timp de 50 de ani); cu alte cuvinte, foarte puțin sau deloc sub controlul Chinei continentale. Așadar, până în prezent, Taiwan a avut mereu sisteme de guvernare foarte diferite de cel din China continentală.

Înainte de Dinastia Qing, ultima mare dinastie înainte de proclamarea republicii, instalată prin 1636 (aproximativ cu 400 de ani în urmă), China (mai exact, suveranul chinez) nu avea control efectiv asupra Taiwanului. Insula fusese ocupată de coloniștii olandezi, aflați în concurență cu cei portughezi și francezi. Nu se poate ignora, însă, că această ocupație a stimulat, firesc, venirea a zeci de mii de țărani chinezi din Fujian. Coloniștii aveau nevoie de forță de muncă.

Dacă ne gândim că în aceeași perioadă, pe continent, imperiile coloniale europene (cel britanic mai presus de toate) exercitau o putere de facto asupra Regatului de Mijloc, rupând din trupul său teritorii importante (Hong Kong, Macao) administrate după complet alte sisteme decât cel tradițional chinez, urmând raționamentul aplicat Taiwanului, am putea ajunge la concluzia că nici China continentală nu este cu totul... chineză (sic!).

Dar tot pe atunci, când olandezii ocupau Taiwanul, iar, mai târziu, când dinastia Qing exercita controlul asupra Taiwanului (anexat formal în 1661, pentru a fi integrat în prefectura Fujian), SUA era o sumă de colonii ale Angliei. O Anglie cucerită anterior de un prinț venit din Franța, Wilhelm / Guillaume de Normandia. Deci, nici America nu este chiar americană și nici Anglia nu este chiar engleză (sic!)?! Când vrei să forțezi istoria pentru a-ți argumenta politica este ușor să devii ridicol.

Istoricii americani ne mai spun că, pe deasupra, Taiwanul nu avea o populație chineză din punct de vedere etnic. Ce înseamnă, însă, etnia chineză? Ce înseamnă să fii chinez? Întrebare valabilă și pentru americani sau ucraineni. Răspunsul la asemenea întrebări diferă de la caz la caz. În ceea ce privește China, trebuie spus că poporul chinez este compus din mai multe grupuri etno-culturale (principală fiind etnia han), cu caracteristici distincte din punct de vedere antropologic, dar totodată având suficiente elemente comune pentru a fi asemenea ramurilor crescute din același trunchi. Indubitabil, din punct de vedere etnic, națiunea chineză este mai coerentă decât cea americană. (De menționat că însuși termenul „națiune" continuă să fie controversat.)

Ca român, îmi vine greu să accept faptul că ocupația colonială / imperială a unui teritoriu pentru o anumită perioadă de timp, oricât de lungă ar fi, exclude populația care îl locuiește de la a face parte din grupul etno-cultural, respectiv din națiunea culturală, de care este legată prin trăsături esențiale precum și prin „logica" implacabilă a geografiei, și care, în majoritate își dorește o organizare politică unitară, întrucât aceasta este cea mai adecvată spre a-i promova interesele în lume. Dacă ar fi așa nici transilvănenii, nici moldovenii, nici valahii, ca să nu mai vorbim de dobrogeni, nu ar fi români și statul român unitar ar fi un simplu proiect artificial, oricând susceptibil de „legitimă" dezintegrare. Iată riscurile tentației prietenilor americani de a interpreta istoria lumii prin prisma excepționalismului istoriei SUA, ca federație de foste colonii autodeterminate nu numai prin separarea de fostele imperii coloniale, ci și prin exterminarea populației băștinașe (adevărat genocid).

Controlul pe care China continentală l-a stabilit asupra Taiwanului în timpul dinastiei Qing a fost slab (cum ar fi putut fi altfel în condițiile comunicării limitate de nivelul tehnologiei din secolele XVII și XVIII?), acesta fiind guvernat ca regiune autonomă. Adică la fel cum, în siajul acestei tradiții, își propune și RP Chineză să o facă, după reunificare. La un moment dat se pare că Împărații Qing au vrut chiar să transfere insula înapoi sub control olandez (nu american). Să fie asta o soluție și azi?

Dinastia Qing a menținut controlul doar asupra aproximativ unei jumătăți a insulei, cu accent pe regiunile portuare de coastă, care au servit drept puncte comerciale utile la fel cum fuseseră și pentru olandezi, populația de „indigeni taiwanezi" rămânând să trăiască liber pe vastul teritoriu muntos din interior.

Ce înseamnă asta? Că restul teritoriului a fost un alt stat cu o altă suprastructură politică? Istoria unui asemenea stat este complet necunoscută. Lucrurile s-au petrecut desigur cam tot așa cum s-a întâmplat cu teritoriile amerindienilor, până când expansiunea colonilor europeni a acoperit întregul teritoriu de azi al SUA; sau cum se petrec azi cu teritoriile cvasi nelocuite din nordul Canadei. Sunt consemnate ciocniri între indigeni și chinezii veniți masiv de pe continent sub efectul politicii de sinizare masivă adoptată de împărații Qing, dar acestea nu erau războaie inter-statale, necum naționale, ci firești lupte tribale.

Cine au fost acești „indigeni taiwanezi" și unde sunt urmașii lor? Cel mai probabil, așa cum s-a întâmplat în cazul tuturor insulelor din apropierea continentului, popularea a avut loc prin deplasarea unor comunități de pescari de pe continent. Dacă în preistorie vor fi fost triburi de nativi taiwanezi este posibil ca ei să fi dispărut striviți de valul timpului așa cum au dispărut hitiții, cannaneenii, incașii etc. Oricum, aceștia vor fi alcătuit unul dintre triburile aparținând marii familii chineze, prin integrarea cărora s-a format națiunea culturală chineză, cu pluralitatea ei internă existentă și azi.

În fine, cine a lucrat pentru cei care au controlat politico-administrativ insula (puterile coloniale europene sau dinastia imperială chineză), în măsura în care băștinașii s-au retras în munți? Fără îndoială chinezii han din păturile muncitoare care au venit pe insulă, fie forțat fie din proprie inițiativă. Așadar, cât de chinezi sunt locuitorii Taiwanului? Totul spune că sunt.

Chiar dacă pentru mulți istorici nu este clar cui a aparținut Taiwanul în epoca premodernă (pe când în Europa domneau complicatele relații de vasalitate de tip feudal, iar America se desprindea treptat de statutul său colonial), este indubitabil că în secolul XIX, mai exact în 1895, la capătul unui război chino-japonez, insula este cedată Japoniei (Tratatul de la Shimonoseki). Cedată nu de către Olanda sau SUA, ci de către China, care nu o putea ceda dacă nu o avea. Taiwanul a devenit, astfel, pentru 50 de ani, prima colonie a Japoniei; care a încercat din greu să facă din el o vitrină a virtuților guvernării coloniale, dezvoltând infrastructura și serviciile. Deși, cum era de așteptat, a avut loc o agresivă politică de niponizare a populației locale de origine chineză, numai un mic procent a optat pentru a se refugia pe continent.

Inițial, japonezii s-au confruntat cu probleme normale ținând de dificultățile de adaptare a populației locale la un nou regim politic, dificultăți amplificate de diferențele între identitatea culturală a ocupantului și cea a supușilor. Cei din urmă pot fi numiți taiwanezi numai întrucât locuiau pe insulă, dar nu puteau fi decât chinezi sosiți acolo odată cu fostele administrații chineze care nu aveau cum să procure mână de lucru decât de pe continent. Ei au rămas pe loc, cum s-a întâmplat totdeauna, după retragerea administrației chineze și înlocuirea ei cu cea japoneză. Aceasta explică și de ce japonezii au oferit întregii populații a insulei trei ani pentru a decide individual dacă doresc să se mute pașnic pe continent sau să rămână sub stăpânire japoneză. În cele din urmă, doar 10.000 de chinezi-taiwanezi din câteva milioane au ales să fie relocați în China continentală.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, chinezii rămași au luptat, zice-se, de bunăvoie ca membri ai armatei japoneze. Ceea ce nu înseamnă, totuși, că au devenit japonezi. Pe de altă parte, după cedarea insulei, sute de mii de coloni japonezi sunt aduși în Taiwan, cultura și religia populației locale (chineză) fiind interzise, iar chinezii taiwanezi fiind obligați să adopte nume japoneze.

Ce sunt locuitorii Taiwanului de azi sub aspect cultural? Chinezi niponizați și apoi resinizați, urmași ai pescarilor primitivi chinezi care au populat insula mixați cu o populație locală greu identificabilă, dar probabil făcând parte din marea familie culturală chineză (care, deși nu prea se recunoaște, a influențat și cultura japoneză și pe cea coreeană), sau ce? O discuție fascinantă în meandrele căreia unii vor să găsească argumente pentru negarea tezei unei „singure Chine".

O doamnă de vârsta a treia din Strasbourg mi-a povestit odată cum și-a schimbat de patru ori țara deși toată viața locuise la aceeași adresă. Explicația era aceea că de-a lungul vieții ei Alsacia a trecut de mai multe ori de la un stat la altul (Franța și Germania). Doamna se născuse pe când Alsacia se găsea sub suveranitate germană, după care a devenit franceză, apoi iarăși germană, pentru ca, în urmă să aparțină din nou Franței. Ce naționalitate are persoana în cauză? Niciodată nu a fost întrebată pentru ce optează. A preluat naționalitatea teritoriului. Cui i se cuvine acel teritoriu? Good question!

Desigur, principiul naționalității funcționează, dar atunci când este vorba despre autodeterminare, iar nu despre geopolitică; în condițiile în care promovarea agendelor geopolitice depinde de raporturile de putere. De aceea nimeni nu își pune întrebările formulate anterior în legătură cu Alsacia. De ce le-am pune apropo de Taiwan? Pentru că putem? Oare!?

Taiwanul a ajuns sub un puternic control chinez când forțele Kuomintang (KMT), sub conducerea lui Chiang Kai-Shek, s-au retras acolo, învinse de forțele comuniste ale lui Mao, curând după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

În timpul Conferinței de la Cairo (1943), Marea Britanie și SUA au ajuns la un acord cu Chiang Kai-Shek, aliat în lupta împotriva Japoniei, potrivit căruia Taiwanul urma să redevină oficial parte a Chinei odată ce războiul va fi fost câștigat. În consecință, în 1948, insula a fost predată KMT ca o recompensă pentru contribuția chinezilor la înfrângerea japonezilor, dar și, vreau să cred, ca o recunoaștere a legitimității revendicărilor chineze cu privire la ea, bazate pe trecutul istoric și pe compoziția etnică a populației. Însăși formula folosită de SUA și UK, care recurge la cuvântul „restituire", sugerează că actul respectiv a fost socotit de cele două puteri anglo-saxone învingătoare în război și ca un act de dreptate.

Desigur istoria actualului stat chinez și a granițelor sale, cu ori fără Taiwan ca parte a sa, este complicată. Ca europeni înțelegem mai bine decât americanii acest lucru, întrucât asemănările sunt mult mai ample. Ceea ce interesează, însă, pentru dezbaterea de astăzi, este nu istoria foarte veche, ci aceea care începe din momentul încheierii celui de-al Doilea Război Mondial; moment coincizând cu trasarea actualelor frontiere internaționale și cu nașterea actualului drept internațional, respectiv edificarea actualei ordini internaționale pe bună dreptate numită (mai ales atunci când vine vorba despre regiunea Asia-Pacific) „pax americana". Se pare că, nemaiputând să își mențină supremația în cadrul și prin respectarea regulilor acestei ordini, SUA este gata să o sacrifice dacă astfel poate rămâne unica superputere globală.

Deși profund corupt, regimul lui Chiang Kai-Sheck era aliatul SUA; și vorba americană potrivit căreia „ticăloșii noștri sunt mai buni decât ticăloșii lor" este bine-cunoscută. Era limpede că Taiwanul făcea obiectul unei dispute istorice între China și Japonia. Cam tot așa cum Transilvania era obiect al disputei dintre România și Ungaria. SUA a tranșat-o pe cea dintâi în favoarea Chinei, iar cea de a doua a fost tranșată, în special prin intervenția URSS (ultimul cuvânt a fost al lui Stalin) în favoarea României. Nu se poate spune, însă, că numai argumentul politic a fost în joc. În ambele cazuri a jucat argumentul culorii naționale a teritoriului în discuție, care a conferit legitimitate doleanțelor chineze, respectiv române.

Iată de ce, simpatiile japoneze din ultimele decenii pentru mișcările independentiste taiwaneze (Premierul japonez Shinzo Abe, de curând asasinat în condiții neclare, a fost un campion în acest sens) au parfum de revizionism și iredentism. Să își modifice oare SUA, partenerul strategic al României, din rațiuni de oportunism geopolitic poziția cu privire la drepturile suverane ale Chinei asupra Taiwanului? Dacă ar fi așa, aceasta ar da o lovitură mortală congruenței intereselor strategice românești și americane. Aceasta cu atât mai mult cu cât anumite puteri europene, membre NATO și protagoniste ale UE, nu își ascund simpatiile pentru autonomismul și secesionismul transilvan. Bucureștiul este obligat să clarifice la Washington aceste aspecte.

Adrian Severin