Tranzacționarea viitorului național: afacerea Rheimnetall și distrugerea PNL

Am aflat, cu prilejul reuniunii Curților Constituționale Francofone, că democrația a devenit o chestiune mult mai complicată decât am crezut noi, cei care am trăit cu impresia, probabil naivă, că alegerile se câștigă prin voturi și că legitimitatea unui președinte se stabilește numărându-le corect.

Nicușor Dan ne-a explicat că nu mai este suficient să numărăm voturile, fiind necesar să cercetăm și felul în care cetățenii și-au format opiniile, mai ales în această lume digitală în care informațiile circulă fără să ceară voie autorităților și, ceea ce este cu adevărat îngrijorător, fără să prezinte întotdeauna certificate de bună purtare democratică.

Apoi, am așteptat, mărturisesc, cu o anumită emoție, conferința de presă. Mi-am imaginat că un ziarist, poate unul mai puțin familiarizat cu subtilitățile noii filosofii constituționale nicușoriste, va ridica mâna și îl va întreba pe președinte dacă, în aceste condiții, mai avem într-adevăr nevoie de vot. Dacă nu cumva ar fi mai economic, mai igienic și, firește, mai european să renunțăm la obositoarea deplasare la urne și să încredințăm unor specialiști evaluarea opiniilor noastre înainte ca ele să producă neplăceri electorale...

S-ar economisi hârtie, s-ar reduce cheltuielile cu secțiile de votare și am scăpa de acea primejdioasă întâmplare prin care cetățeanul, lăsat nesupravegheat în cabina de vot, poate ajunge să aleagă altceva decât ar fi de dorit.

Din păcate, întrebarea nu a venit. Poate că ziariștii și-au format deja opiniile în condiții corespunzătoare și nu au mai simțit nevoia să le verifice.

Aș fi fost curios să aud și o altă întrebare, ceva mai pământească, mai puțin preocupată de algoritmi și mai apropiată de vechile îndatoriri ale unui șef de stat: cum este să fii președinte într-o țară în care există suspiciunea că măcar o parte a guvernului lucrează mai degrabă în folosul altora decât în interesul românilor? Cine verifică felul în care miniștrii și-au format opiniile înainte de a semna contracte, de a angaja resursele țării sau de a lua hotărâri ale căror consecințe vor fi suportate de generații care nici măcar nu au drept de vot?

Mi s-ar părea interesant să aflăm dacă deciziile guvernamentale pot fi afectate de influențe străine sau dacă această delicată problemă privește exclusiv cetățeanul care, între două facturi și trei știri de pe telefon, încearcă să hotărască pe cine să voteze.

Dar asemenea întrebări ar fi coborât discuția din înălțimile filosofiei electorale în banalitatea administrației, acolo unde oamenii mai au prostul obicei să întrebe cine a semnat, cât a costat, cine a câștigat și cine a plătit.

Ar fi fost păcat, pentru că am început în sfârșit să înțelegem că problema democrației nu mai este doar aceea de a afla ce vor cetățenii, ci și aceea de a stabili dacă au avut motivele potrivite să vrea ceea ce au vrut.

Rămâne, desigur, o mică dificultate: cine va verifica opiniile celor care verifică opiniile noastre?

Sunt convins că și pentru asta se va organiza, cândva, o reuniune constituțională francofonă...

Într-o comună din județul Suceava, patru oameni care efectuau muncă în folosul comunității au curățat trandafirii din centrul localității și, pentru a transporta frunzele și resturile vegetale, au folosit un drapel românesc vechi, ponosit, găsit într-o magazie a primăriei. Nu s-au gândit, probabil, că au comis un atentat la demnitatea națională, că au pus în primejdie prestigiul statului sau că au săvârșit un gest de o gravitate comparabilă, în ochii autorităților, cu vreo mare ofensă adusă patriei. Au cărat niște frunze, folosind o bucată de pânză pe care se mai distingeau culorile României, iar pentru această imprudență au primit, fiecare, câte o amendă de zece mii de lei.

Patruzeci de mii de lei a costat, așadar, o nefericită operațiune de salubrizare. Însă, ceea ce mi s-a părut cu adevărat remarcabil nu a fost atât zelul polițiștilor, cât împrejurarea în care acesta s-a manifestat, deoarece organele statului s-au autosesizat numai după ce fotografiile au apărut în spațiul public. Cu alte cuvinte, nu gestul în sine a declanșat intervenția autorităților, ci imaginea lui devenită publică, ceea ce a transformat o întâmplare rurală, de un ridicol aproape duios, într-o demonstrație penibilă, de vigilență patriotică.

M-am întrebat ce anume au apărat, de fapt, instituțiile statului cu atâta severitate și dacă demnitatea unei țări poate fi restaurată prin amendarea unor beneficiari de ajutor social care au întrebuințat nepotrivit un drapel abandonat într-o magazie. Nu am susținut niciodată că simbolurile naționale trebuie tratate cu indiferență, dar între respectul pentru ele și spectacolul pedepsei există o distanță pe care numai o administrație lipsită de simțul proporțiilor o poate ignora.

De aici înainte, povestea frunzelor a început să semene izbitor cu povestea României contemporane, o țară în care respectul pentru simboluri este pretins uneori cu o solemnitate aproape religioasă, în vreme ce respectul pentru ceea ce simbolurile reprezintă a devenit o chestiune negociabilă, supusă împrejurărilor politice, intereselor economice și obligațiilor pe care guvernanții le-au acceptat, de-a lungul anilor, în numele unui viitor mereu promis și niciodată explicat îndeajuns.

Am descoperit, pe BBC, un serial britanic," Perfect Pub Walks with Bill Bailey".

N-am înțeles de la început unde este spectacolul.

Bill Bailey, actor, muzician și unul dintre cei mai cunoscuți comici britanici, își invită câte un om la plimbare. Merg ore întregi pe poteci englezești, prin păduri, peste dealuri, prin sate. La sfârșit intră într-un pub și beau o bere. Atât. Am așteptat să apară conflictul. N-a apărut. Am așteptat întrebarea obraznică. N-a venit.

În schimb, au apărut doi oameni.

Într-un episod, Bailey merge alături de Sir Trevor McDonald. Născut în Trinidad și Tobago, ajuns primul mare prezentator de culoare al televiziunii britanice, înnobilat de Coroană și devenit una dintre figurile cele mai respectate ale jurnalismului englez.

Merge încet, râde, își amintește. Vorbește despre oameni.

Și am avut, pentru câteva clipe, senzația că mă uit la o civilizație, nu la o emisiune tv...

La un moment dat, Bill Bailey pune o întrebare, nimic spectaculos.

„Cum ai vrea să fii amintit?"

Am rămas cu întrebarea în minte mult după ce s-a terminat episodul și m-am întrebat dacă o asemenea emisiune s-ar putea face în România.

Prima reacție a fost să spun că da.

Avem și noi destui oameni de invitat:

Profesori, jurnaliști, comentatori, scriitori, foști disidenți. Oameni care au traversat toate regimurile și toate administrațiile. După care mi-am dat seama că nu invitații lipsesc, ci i răspunsurile.

Mi-i imaginam mergând pe jos, câteva ore, fără camere agresive, fără public, fără moderatorul care îi salvează când se încurcă. Doar ei și o întrebare: "Cum ați vrea să fiți amintiți?"

Cred că unii ar începe să vorbească despre cărțile publicate. Alții despre funcțiile ocupate. Alții despre premii.

Dar politicienii care au semnat contractele Rheinmetall? Dar cei care de-a lungul timpului au vîndut, cu bună știință cîte o bucată din avuția României? Dar intelectualii lor "din dotare", lăudătorii? Ei cum și-ar dori să fie amintiți? Dintre toți aceștia, puțini ar vorbi despre conștiință.

Există un moment pe care nimeni nu știe să-l identifice exact. Momentul în care intelectualul încetează să mai fie un om liber și începe să fie omul curții. Nu i se mai cere să mintă. Minte singur. Nu i se mai cere să laude. Laudă înainte de a i se cere.

Nu mai așteaptă stăpânul. Îl anticipează.

Metamorfoza aceasta nu se produce într-o zi.

Începe cu un compromis: accepți o funcție, fiindcă din interior poți influența lucrurile. Apoi explici că lumea este mai complicată decât cred ceilalți. Și, fără să-ți dai seama, ai încetat să mai aperi idei. Aperi oameni.

Președinții se schimbă.

Curtenii, politicienii, rămân. Dintre aceștia se aleg cei care trădează.

Am asistat, după 1989, la dispariția unor întregi ramuri industriale, la privatizări prezentate drept victorii ale economiei de piață, la falimente pentru care răspunderea s-a risipit printre comisii, ministere și consilii de administrație, la vânzarea unor active care au aparținut generațiilor anterioare și la transformarea unor decizii istorice în simple operațiuni comerciale. Unele dintre aceste schimbări au fost necesare, altele au lăsat în urmă întrebări la care nimeni nu a mai găsit de cuviință să răspundă, dar toate au avut un lucru în comun: au fost însoțite de discursuri solemne despre interesul național, tocmai în momentele în care interesul național ar fi trebuit definit cu cea mai mare precizie.

Astăzi, în această lungă istorie a tranzacțiilor și a promisiunilor, a apărut și numele Rheinmetall, compania germană care a încheiat cu statul român un așa-zis parteneriat pentru producția de pulberi destinate industriei de apărare, într-o societate în care partenerul german deține 51%, iar cel român 49%. Nu am pretins că o asemenea investiție este, prin simpla ei existență, păguboasă sau ilegitimă, deoarece industria de apărare are nevoie de capacități noi, de tehnologie și de investiții, însă tocmai importanța strategică a proiectului ar trebui să impună o transparență pe măsură.

Ori, alegerea companiei și "parteneriatului" cu această firmă germană s-a hotărât în cel mai mare secret, fără nici un fel de transparență. Și nici o instituție de control din România n-a părut interesată de această afacere dubioasă...

Cine controlează deciziile, ce obligații își asumă fiecare partener, cât plătește statul și cât câștigă România pe termen lung sunt întrebări mult mai importante pentru viitorul țării decât destinația unor frunze uscate, iar răspunsurile nu ar trebui înlocuite cu festivități de semnare și declarații despre succesul negocierilor.

Există, apoi, o altă formă de destrămare, mai discretă și poate mai greu de măsurat decât cea economică, pentru că nu privește fabricile, terenurile ori contractele, ci memoria însăși. Am văzut cum istoria a devenit tot mai des un teritoriu al judecăților ideologice, cum personalitățile trecutului au fost reduse la dosarele lor morale și politice, iar operele au ajuns să fie privite uneori cu nepăsare. Între a înțelege trecutul și a-l supune unei permanente operațiuni de epurare morală există o deosebire pe care entuziasmul unor noi ortodoxii neomarxiste de sorginte ideologică globalistă pare să o ignore.

Astfel, și tradiția politică nu a scăpat acestei extraordinare disponibilități de a abandona ceea ce ieri părea fundamental. Partidul Național Liberal, care a revendicat o tradiție istorică și doctrinară de aproape un secol și jumătate, a ajuns să discute noi formule de alianță și colaborare cu USR, iar chiar dacă o fuziune între cele două formațiuni nu a fost unanim hotărâtă, apropierea lor a ridicat o întrebare pe care nimeni nu pare dornic să o trateze dincolo de calculele parlamentare: cât din identitatea unui partid mai poate fi negociat înainte ca partidul însuși să devină doar o siglă, o organizație electorală și o colecție de funcții? Într-o asemenea perspectivă, anihilarea politică nu presupune neapărat o fuziune juridică, fiind suficientă dizolvarea lentă a diferențelor care au justificat cândva existența separată a formațiunilor.

Și totuși, privind toate acestea, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost diferența extraordinară de sensibilitate a instituțiilor noastre.

Pentru patru oameni care au cărat frunze cu un drapel ponosit, apariția unor fotografii a fost suficientă pentru mobilizarea autorităților, identificarea vinovaților și aplicarea unor sancțiuni exemplare, în timp ce marile hotărâri economice și politice, cele care privesc proprietatea publică, autonomia deciziei naționale, identitatea instituțiilor și obligațiile generațiilor viitoare, vînzarea celui mai vechi partid European, PNL, nu au provocat întotdeauna aceeași grabă în a explica, a verifica și a cere socoteală.

Aici se află adevărata ironie a acestei întâmplări, pentru că statul român a descoperit, prin intermediul unei fotografii, patru cetățeni care nu au știut să respecte o bucată de pânză, dar nu a reușit întotdeauna să dovedească aceeași neînduplecare în apărarea realităților istorice, economice și culturale pe care acea pânză le reprezintă.

Mi-am imaginat, pentru o clipă, că fiecare trădare, contract discutabil, fiecare decizie publică total neexplicată, fiecare patrimoniu risipit și fiecare abandonare a unei responsabilități istorice ar fi fost întâmpinate cu aceeași vigilență cu care polițiștii din Suceava au analizat fotografiile celor patru muncitori. Poate că am fi avut astăzi o altă țară, sau măcar una în care patriotismul nu s-ar fi măsurat atât de des în ceremonii, sancțiuni și indignări publice, ci în grija concretă pentru ceea ce am primit și pentru ceea ce vom lăsa după noi.

Până atunci suntem marcați cu această imagine aproape suprarealistă a unei Românii în care patru oameni au fost pedepsiți pentru că au transportat frunze într-un drapel uzat, în timp ce marile tranzacționări ale viitorului național au continuat să fie prezentate publicului în limbajul convenabil al oportunităților, parteneriatelor strategice și modernizării.

Care a fost, deci, adevărata nenorocire a acestei țări? Faptul că patru oameni au folosit tricolorul pentru a căra frunze sau că, de atâtea ori, am confundat apărarea drapelului cu apărarea țării?

Octavian Hoandră