Timpul diplomației a trecut: NATO respinge principiul oricăror negocieri cu Rusia!

În timp ce SUA se gândeau de ceva vreme la o conferință NATO-Rusia, în timp ce Peskov declara pe toate tonurile că relația dintre Biden și Putin este respectuoasă și că se gândește la o întâlnire reală, Stoltenberg respinge această conferință, iar Biden uită de declarațiile sale din trecut.

Orice negociere privind neextinderea NATO spre est este categoric exclusă, ceea ce arată cât de fructuoasă a fost discuția Putin-Biden. După cum spune Stoltenberg, "Cum poți negocia ceva în acest context? "Contextul" este celebra "agresiune rusă în Ucraina". În mod clar, NATO așteaptă capitularea Rusiei înainte de a începe "negocierile". Nu poți fi diplomat atunci când interlocutorul tău refuză dialogul.

Impasul în care se află relațiile dintre NATO și Rusia nu este surprinzător. Raportul de forțe de după cel de-al Doilea Război Mondial s-a schimbat, Rusia nu mai este URSS și are dificultăți în a-și apăra patrimoniul, ceea ce este incompatibil cu cursul hotărât de integrare în globalizarea economică. Repetările succesive că Rusia nu dorește să intervină în Ucraina sunt interpretate în Occident ca fiind slăbiciune, nu înțelepciune; urmarea de către Rusia a furiei covidiene slăbește puterea în interiorul țării. În acest context, cleștele poate fi strâns pe țară, ceea ce se întâmplă acum, în special cu ajutorul Ucrainei.

În mod ciudat, în timp ce Rusia nu este în mod obiectiv în poziția de a-și impune "liniile roșii", de altfel neclare, Putin a insistat și i-a propus în cele din urmă lui Biden un acord cu privire la NATO, în care aceasta din urmă urma să își limiteze voluntar, cu bună credință, puterea și să accepte, fără să știe cu adevărat de ce, să nu se extindă spre est, spre Georgia și Ucraina. Cu alte cuvinte, într-un moment de tensiune extremă, Rusia a oferit NATO o pauză, un anumit echilibru. Timpul trece și, evident, unii oameni uită ce a precedat Ialta și ce a făcut-o posibilă.

Ca și cum NATO și lumea globalistă ar avea vreun interes să oprească această cucerire, ca și cum ar mai putea face acest lucru, chiar dacă unele voci rămân îndoielnice, în fața acestei goane înverșunate a autoritarismului globalist.

Într-un interviu acordat ziarului francez Le JDD, Franța fiind fiica cea mare a atlantismului, Stoltenberg, secretarul general al NATO, a dat un refuz categoric Rusiei: în timp ce Rusia acumulează forțe armate la frontierele ucrainene, organizarea unei conferințe NATO-Rusia, în condițiile în care diplomații ruși nu au mai pus piciorul în NATO de ani de zile, ar fi un pas înapoi, inacceptabil în "acest context".

Contextul, foarte concret, se referă la sprijinul rusesc pentru populațiile din Donbass și la atașarea Crimeei. Dar acest lucru nu împiedică Rusia să fie mai transparentă în ceea ce privește mișcarea trupelor sale pe teritoriul său, în organizarea manevrelor militare... Prin urmare, NATO acceptă toate concesiile pe care Rusia este dispusă să le facă pentru a "îmbunătăți" relațiile, dar refuză să își ia vreun angajament.

Aceste declarații pot fi interpretate, de asemenea, ca un apel la acceptarea capitulării Rusiei, deoarece restabilirea relațiilor "normalizate" cu NATO va avea loc, în cele din urmă, numai cu această condiție. NATO acceptă doar supunerea, aceasta este viziunea sa asupra normalității. În termeni concreți, înțelegem că acest lucru înseamnă că Rusia abandonează populațiile din Donbass și Crimeea. Înainte de a se face alte cereri.

Acest extremism al NATO, susținut de Biden, nu este pe placul tuturor. De exemplu, ministrul britanic al Apărării și-a declarat reticența fermă de a trimite forțe militare în Ucraina în cazul unei agresiuni rusești, deoarece Ucraina nu este membră a NATO. În opinia sa, nu trebuie să ne facem iluzii:

"Este un fapt că nu este membră a NATO, așa că este foarte puțin probabil ca cineva să trimită trupe în Ucraina pentru a provoca Rusia... Nu ar trebui să-i facem pe oameni să creadă că am face acest lucru.

Este urgent pentru stabilitatea continentului european ca Rusia să vorbească mult mai ferm și să își suspende căutarea de contacte, această cursă inutilă pentru negocieri, care nu duc la nimic în acest moment. Dacă fermitatea nu înseamnă agresivitate, ea trebuie, pe de altă parte, să permită restabilirea respectului de care este nevoie între state și care lipsește cu desăvârșire astăzi.

Karine Bechet-Golovko