România e vulnerabilă în fața UE Inc. O improvizație fiscală și o administrație ca un mecanism de distribuire a resurselor către rețelele de putere

De ce se vorbește în aceste zile despre aderarea României la zona euro și despre proiectul de țară care ar putea fi gândit în pragul alegerilor din 2028? Pentru că se schimbă ceva fundamental în Uniunea Europeană. Și România începe să se prindă de asta.

La mai puțin de 24 de ore după ce Ursula von der Leyen a anunțat inițiativa EU Inc - adică un pas major spre o piață europeană cu adevărat unificată pentru firme și capital - Ilie Bolojan s-a dus direct la un mic dejun cu Mugur Isărescu. Nu e întâmplător.

Mulți comentatori români au tratat anunțul de la Bruxelles ca pe încă o declarație birocratică. Dar realitatea este că UE începe, forțată sau nu, să facă exact ce n-a făcut timp de decenii: să liberalizeze complet circulația capitalurilor și să creeze condiții ca banii să se miște instantaneu, fără fricțiuni naționale.

Dacă un antreprenor își poate înregistra firma în 48 de ore, cu capital de 1 euro, și dacă o poate muta rapid dintr-o țară în alta, atunci competiția nu mai e doar între companii, ci mult mai direct între state. Iar România, în forma ei actuală, e vulnerabilă.

Pentru că România nu are o economie construită pe productivitate și instituții solide, ci pe un amestec de improvizație fiscală, dependență de consum și fonduri UE și o administrație care funcționează ca mecanism de distribuire a resurselor către rețelele de putere.

În acest model, moneda națională a fost una dintre ultimele pârghii. Leul a permis ajustări discrete: inflație care „topește" deficitele, curs gestionat, dobânzi care țin lucrurile sub control. Costurile există, dar sunt împinse în timp. Nota e plătită de populație, dar fără șocuri politice imediate. Asta a fost „stabilitatea" ultimilor 15 ani.

Probabil că unii experți locali nu au considerat necesar să vorbească despre inițiativa anunțată de șefa Comisiei Europene, mizând că elefantul de la Bruxelles se mișcă, oricum, destul de greu.

Cei de la BNR cred că au văzut mult mai repede "pericolul" pentru România. Se va face o liberalizare totală, în sfârșit, a mișcării capitalurilor. Firmele antreprenorilor români vor lua credite direct de la Frankfurt sau de la Haga.

Până atunci, chiar dacă băieții care fac strategii vor rămâne o perioadă cu privirea juncanei în fața porții renovate, se vor găsi cu siguranță SPV-uri care să garanteze executarea activelor din România puse gaj pentru creditele din străinătate.

Oamenii răi vor spune că poate BNR a vrut să avertizeze clasa politică că există un mare risc să se dilueze spre neființă pârghia aceea care cosmetizează deficitele și face mai lină aterizarea după banchete gen Dragnea-Ciucă-Ciolacu. Sigur că nota de plată tot românii de rând o achitau, dar rămâneau cu iluzia că nu le-a dat borșul pe nas.

De ce nu s-a forțat trecerea la euro în urmă cu 10 ani, când România îndeplinea aproape toate criteriile de covergență nominală?
Intrarea în zona euro ar fi însemnat altceva: disciplină brutală, transparență fiscală și imposibilitatea de a mai face politică pe datorie ascunsă. De aceea România a tot amânat.

Acum 10 ani, când criteriile nominale păreau aproape atinse, decizia politică reală a fost să nu se închidă robinetul. Pentru că odată cu euro, se termina un mod de guvernare bazat pe tranziție permanentă, pe contracte publice, pe rente și pe protejarea unei pseudo-elite economice formate din moștenitorii sistemului post-comunist.

Euro nu e doar monedă. Euro e pierderea spațiului de manevră pentru statul clientelar. Atunci trebuia lăsați să facă business oamenii care sunt înzestrați pentru așa ceva. Altfel, ajungeam foarte repede mult mai rău decât Grecia, care, apropo, a avut mereu dobanzi la creditele pentru firme și populație sub România.

Iar cei care au fost împotriva aderării la zona euro sunt fix aceiași care țipă zilele astea "să nu se teie domne de la administrația publică și să se deie la satele mici", că moare tradițiile și tăranul român din Spania și Italia....

Oare suntem capturați politic de o majoritate care refuză să accepte sau nu pricepe că România NU mai poate să stea mult timp între două lumi? Să vrea fonduri europene, dar să refuze disciplina și transparența? Să vrea investiții, dar să păstreze feudalismul administrativ? Să vrea modernizare, dar să conserve statul dătător de rente? Și întrebările nu se sfârșesc aici.

Iar întrebarea pentru 2028 nu e dacă vom adopta euro, ci dacă o vom face strategic, pe picioarele noastre, sau vom fi împinși de realitatea economică, după ce BNR își va fi epuizat ultimele cartușe de politică monetară.

Ovidiu Tempea