Economia escaladării. Ce ne spune cazul Bonnie Blue despre lumea în care trăim

Plecăm de la un caz concret, care ne-a invadat spațiul social în ultimile zile și care merită comentat. Tia Billinger, cunoscută online ca Bonnie Blue, a început asemeni multor creatoare de conținut adult cu dezbăcatul. Dar n-o băga nimeni în seamă. Sunt alte mii care fac exact asta. Și i-a venit ideea să pluseze. Vizibilitatea a crescut. Însă, nu din conținutul în sine, ci din recorduri și provocări publice, fiecare mai extremă decât precedenta.

Mai întâi, o revendicare virală: 1.057 de parteneri sexuali în 12 ore. Apoi arestarea în Bali. Apoi evenimentul din 7 februarie 2026: aproximativ 400 de bărbați, sex neprotejat, scop declarat, conceperea unui copil. Câteva zile mai târziu: anunțul sarcinii, filmat și publicat pe YouTube. Fiecare pas este mai mare decât cel anterior. Fiecare pas generează un val mai amplu de reacții, indignare, ironie, fascinație, analiză, articole de presă, eseuri ca acesta. Toate transformate, în cele din urmă, în același lucru: engagement. Vizibilitate. Venituri.

Mecanismul escaladării funcționează perfect. Și tocmai de aceea merită înțeles. Orice creator de conținut, pe orice platformă, se confruntă cu aceeași presiune structurală: algoritmii recompensează reacția emoțională intensă, fie că e entuziasm, fie că e indignare. Din punct de vedere funcțional, cele două sunt identice. Un share ironic și un share admirativ produc același efect în economia atenției. Ceea ce părea de neconceput acum câțiva ani (să organizezi public un eveniment sexual în masă cu scopul declarat de a concepe un copil) este astăzi subiect de articole în Newsweek, de comentarii ale medicilor, de reacții ale altor celebrități online. 

Medicii și juriștii care comentează public devin actori secundari ai aceluiași spectacol. Presa, care relatează cu un amestec de dezaprobare și fascinație, amplifică tocmai ceea ce pretinde că analizează. Și noi, care citim, distribuim, comentăm, suntem ultima verigă a unui lanț pe care, colectiv, îl întreținem. Înainte de a privi cu superioritate spre lumea conținutului adult, merită să facem un ocol prin vernisajele din Berlin.

Scena de artă contemporană de aici (una dintre cele mai influente din lume) operează după o logică surprinzător de familiară. Un artist care expune tablouri frumos executate, cu tehnică solidă și sensibilitate estetică, riscă să fie ignorat. Pentru că nu produce o reacție suficient de intensă. În schimb, cel care se dezbracă în pielea goală la vernisaj, care aruncă vopsea pe pereți, care transformă actul artistic într-un eveniment performativ și șocant în orice fel, acela iese în evidență. Acela are parte de vizibilitate în presă, acela este invitat la festivaluri, acela vinde, acela primește finanțări.

Până la un punct, logica escaladării este o problemă a economiei digitale, abstractă, structurală, dificil de combătut. Dar cazul Bonnie Blue introduce o variabilă care schimbă natura întrebărilor: un potențial copil. Un copil care se naște cu narațiunea concepției sale transformată în conținut viral, cu identitatea tatălui deliberat ambiguă ca element de spectacol, cu propria origine biologică devenită subiect de glume pe rețelele sociale înainte de a se fi născut.

Billinger a afirmat că a colectat probe ADN de la participanți. Este o formă de responsabilitate practică. Dar responsabilitatea practică și responsabilitatea etică față de un copil sunt lucruri diferite. Prima rezolvă o problemă logistică. A doua ridică întrebări la care nu există răspunsuri simple: cum crești un copil a cărui concepție a fost spectacol public? Cine îl protejează de propria sa poveste de origine?

Adrian Șoaită